PERSIDA RUGU

joi, 4 februarie 2021

Pelerinaj la CARAIMAN...

La Mănăstirea Caraiman,

împreună cu o colegă de învăţământ,

Diana (profesoară de matematică)

luni, 1 februarie 2021

VIRGIL BULAT, VICTOR NICOLAE, ION POPESCU-BRĂDICENI

marți, 26 ianuarie 2021

La BRĂDICENI, Gorj...

Festival Literar

PERSIDA RUGU, prof. univ. dr. CONSTANTIN MĂRUŢOIU,

ANTONIA BODEA

(de la stânga la dreapta)

miercuri, 20 ianuarie 2021

PERSIDA RUGU,

„Umbra fluturelui de abanos”

Pentru Persida Rugu, prolific spirit poetic, existența are o arhetipală dimensiune, aceea a orei revelatorii, a memoriei abisului tălmăcit sub veghea Îngerului, cu înțelepciunea bufniței și neuitarea inimii.

Autoarea ne oferă cheia înțelegerii prin sugestivul motto care deschide volumul de poeme „Umbra fluturelui de abanos”, Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2020: „Sunt vie, moartă sunt, iubesc,/ Deschid abisul, în el tot eu cobor firesc/ Și, când îmi pare că-n veci mă pierd, mă sting,/ Răstoarnă-se și piscul i-l ating” (Liliane Wouters, Bruxelles).

De altfel, și următoarele motto-uri prefigurează demersul liric definit în limpezimea conștiinței artistice din „Ars poetica”, poem-mărturisire de credință a efortului descifrării „adâncurilor/ însângerate/ ale adevărului”... așa cum se reflectă ele în prima parte a volumului, intitulată „Pentru o schiță a orei”, având ca motto o rostire a scriitorului Raymond Queneau, din „Cosmogonie portativă”: „Cuvintele se vor umple de mustul tuturor lucrurilor...”

Dacă în precedentele volume ale autoarei identificăm poezia subteranei, a pătrunderii în subconștient, în acest volum fiorul liric, trăind existența la incandescența arderii de tot, glisează între hotarele lui „aici” și „acolo”, lumi poetice în care se identifică ființarea. Practic, poezia aparținând acestui volum, se consumă sub însemnele „Marii Treceri” din poemele blagiene, cu specificitatea, cu originalitatea unei alte respirații, eterizate, proiectate într-un spațiu primordial, părtaș la Facere, sub semnul încă viu al dumnezeirii.

E o dimensiune visată, așteptată, chemată imperativ, accesibilă doar prin „dreptunghiul ușii” de Lumină, zidită prin trăirile incandescente ale Arborelui Vieții, din misterul Tăcerii, fruct al înțelepciunii din arderea Clipei, substanță efervescentă a Poesis-ului.

În devenirea spre un „dincolo”, aventura existențială acumulează ființări într-o infinită diversitate, imagini ale unicității substanțiale, identificabilă în Cuvântul creator de lumi. Structurat în trei părți semnificative privind definirea demersului liric, volumul „Umbra fluturelui de abanos” marchează etape ale experienței existențiale ca expresii ale descifrării abisale, ale revelației de esență demiurgică. Astfel, prima parte, intitulată „Pentru o schiță a orei”, identifică forme ale unității în diversitate, ale manifestării heterogenității în condiția omului, pelerin prin zonele cunoașterii, traversând viața, fluviu între două maluri, ocean între două țărmuri, arbore cu nenumărate ramuri între „frunze de ape” și „flăcări de curcubeu”, grădină văzută ca un spațiu interior cu întrebări „dintr-un ieri întâlnit mâine” („Spațiu interior”).

Perspectiva oximoronică, exploatată la nivelul unei poetici vizionare, nu doar tropice, cuprinde existența duală a condiției omului sfâșiată între un „aici” terifiant, dezlănțuit, obsesiv, biciuit de căutare și un „dincolo” de un echilibru intangibil. Viața, „ritual obsedant”, în căutarea primordialității, nu-și recunoaște valențele în curgerea timpului, săpând „fântâni de sete în crusta orei”, „dincolo” – a orei revelării... Adesea constatarea tristă a drumului colțuros al vieții naște sentimentul tragic al iremediabilului, alternând cu așteptarea, în luminișuri, speranțe, asperități, irizări de o incertă finitudine: „(...) profilul de curcubeu e incrustat/ peste norii amiezelor/ sunetul pașilor/ s-a pierdut printre ploile/ înghețate ale iernii// Este și nu este/ dincolo de cortina zilei a opta/ în abis/ unde nicicând/ cel pe care-l aștept” („Cel pe care”).

Oricum, universul traversat dezlănțuie energii terifiante precum „mlaștini străbătute printre solstiții de zgură”, „nume de jar”, „culcuș de șerpi”, „flăcări licorne”, alteori „necunoscute umbre migrând între stele”, „o silă cețoasă acoperă orizontul”, „o sete plină de spini” (din poemul „Și iarăși”), „marea se răsucește într-un nisip arzător” („Oglinzi de nisip”), „zgura cea rece de pe buza vulcanului” („Note de jurnal”) ș.a.

De asemenea, Timpul, dimensiunea malefică ce țese înstrăinarea, picură „venin și merinde și flacără” în „silabele serii”, încât „mă regăsesc mai singură ca oricând/ clădită din țărâna luminii arse/ flămândă de tine/ iceberg din viscerele așteptării” („Există nume”). La fel de singură, „ora de fildeș”, ora așteptării, „cum așteaptă lumina/ din ostrovul unui bob de rouă ori/ liniștea din începuturi/ sub cețuri ce n-au formă și nume” (fragment din poemul „Ora de fildeș”), această oră revelatorie, clipă înscrisă în veșnicie, prin „transparența Sinelui din sine”...

Omul, ființă fragilă jertfită acestor dimensiuni, arzând la flacăra înțelegerii, intuiește salvarea doar prin descifrarea propriilor coordonate interioare, ale spațiului și ale timpului, asumate împreună: „(...) sunt dincolo de dincolo/ lumea întreagă îmi aparține ca suflet/ de la distanțe de secole/ îmi aparține cu toate luminile rampei/ și umbra mișcărilor/ adunate în seva secundei/ cu sângele semnului de foc” („Dincolo”).

Înțelepciunea asumării timpului în perisabilitatea, atrocitatea, nestatornicia sa, oferă șansa unor clipe de celebrare a vieții prezente, în imaginea florii de migdal, în bucuria noului-născut, „vlăstar de primăvară-n stei” („Arbore de semne”), în numele Buneivestiri, în lumina copilului amiezei, ocrotit de îngeri, în pecetea divină din tainele lumii.

Partea a doua a volumului de versuri, intitulată „Lângă același pod”, este închinată memoriei fratelui, „care a fost Aurul copilăriei mele... Pentru minunatele amintiri, pepite eterne de dragoste și bucurie”, după cum mărturisește autoarea, citând-o pe Carole Sédillot, din „Secretele alchimiei”.

Prin aceste poeme se petrece evadarea poetei în spațiul amintirii care, însă, nu se rezumă la momente cotidiene, ci regăsim aici aceeași glisare în adimensionata veșnicie. Este, pare-se, soluția recuperării Timpului într-un orizont valoric fast, precum sugerează motto-ul capitolului: „Buchet de flori e timpul și l-am putea culege,/ miroase orice clipă ciudat a veșnicie” (Karel Jonckheere).

O împăcare, o înțelegere, o căutare sub auspiciile unor lumini subiacent optimiste, o speranță ce mângâie tandru, cald, grațios, o bunăvoință a preajmei care-și dezvăluie linii armonios rotunjite, induce sugestia înțelepciunii învăluite în tăcere.

Visul e starea ce domină aventura lirică, spațiul în care viața se dăruiește generoasă în arbori, în păsări, în ploi, purtând în sine șansa înveșnicirii. În imaginația lirică, se iscă semne binefăcătoare, săgeți spre portalurile unor alte vieți: „(...) slove de-argint împlântate în tâmple/ lăsați-mă să vă descânt/ în ceasul de taină al singurătății/ albastre/ pietre grațioase” („La galeriile de taină”, anticarului imaginar).

Rune vorbesc despre ascunse adâncuri, înlesnind accesul spre o altă lume, spre o nouă dimensiune, „dincolo de timp”... „Spinii și buruienile văzduhului catifelează/ osmoza clorofilei/ cu mărăcinișul ploii/ Coapte/ licorile mălinilor zării alunecă spre/ viroage fetide și-ascunse// Extatic dreptunghiul ușii deschise în noapte” („Însemnări”).

Aici, o nouă aventură a cunoașterii caută să identifice însemnele Sinelui, cu umbra pierdută a fratelui, plecat într-o altă dimensiune a veșniciei, în regăsirea identității în drumul spre o nouă înviere, împlinită prin mareea lunară, în roua zorilor, în adierea lină a vântului purtător de Duh Sfânt.

Din ciclicitatea momentului revolut, Înțelepciunea e din nou aceea care salvează Ființa: „La jumătatea luminii te întâlnesc – / uscatul se iscă din valuri la strigătul tău neauzit/ printre flăcări trec de parcă de jur-împrejur/ până la sânge/ un cerc de foc strânge tâmplele pământului// scrâșnind din rărunchi/ vântul stârnește ape ce nu ne ating/ iele dansează năvalnic prin văile memoriei// la jumătatea luminii te întâlnesc/ sub steaua Rotondei” („Sub steaua Rotondei”).

Imagini poetice rare construiesc dimensiunea Primordialității, în care „îmblânzeam secole”, când asfințitul aduna herghelii de umbre, privirile prezente azi doar într-o „oglindă a inimii” cuprindeau galaxii... „Podul păstrează lacrima luminii din zilele altui veac/ atunci îmblânzeam secole/ cum astăzi – secunde/ atunci hoinăream pe caii verzi ai asfințitului/ herghelii întregi prin manejul de umbre/ ne adăposteam în deschiderea unei uși/ dintre două universuri/ privirile noastre echilibrau galaxii/ păstrând neatinsă ordinea cosmică/ solstiții albe și verzi alternau în sângele nostru/ albastru crud/ cerul se aduna în găoacea palmelor/ precum o pasăre care/ atunci învăța să zboare// Doamne/ podul acela îți păstrează/ întruparea/ pe care ai luat-o înapoi pe malul altui râu/ lăsându-te dublat/ într-o oglindă a inimii// rămâi/ pădurea apelor are/ nevoie de tine din Tine/ acum/ când jungla a înflorit/ oarbe fiare/ cuie din cuie” (Ornic”).

Amintirile intră în conul de umbră al durerii, impregnate de ecourile suferinței condiției umane abandonate „la marginea insulei” (din poemul cu același titlu), intrată sub incidența temporalității, singurătate cu inima împărțită în două, cu neatinsul vis „dincolo de solstițiu și echinox”, cu viața devenită „zar de sorți”...

Motive precum umbra, somnul, podul marchează obsesia Marii Treceri, a acelei „tăcute treceri”, imagine întregită de amintire, de neostoita „întoarcere într-un spațiu ars” (din poemul purtând același nume), zbucium care naște necesitatea căutării răspunsurilor esențiale. Obsesia permanentei Treceri invocă suferințe precum povara țărânei, imaginea pustiului, lacrima solstițiului, jertfa de sânge, lunare poteci de smoală și ghimpi ș.a.

Capitolul al treilea din carte, „Umbra fluturelui de abanos”, care dă în același timp și titlul volumului, având ca motto un fragment din versurile lui Karol Wojtyla: „Și tăcând ai trecut atâtea ființe prin mine,/ atâtea căi îndepărtate...” („Cântec despre străluminările apei”), induce sugestia comunicării între cele două dimensiuni destinale: „dincoace” și „dincolo”. Închinat, în mod deosebit, amintirii mamei, așa după cum ne arată și poemul care-i conferă numele, gestul evocator este acela prin care autoarea aduce la masa împărtășirii amintirea celor care i-au precedat trecerea prin misterul circuitului cosmic.

Construite pe câteva viziuni dragi autoarei pentru inefabilul sugerat, precum iubirea – lumina, dar și spaimele – beznele, arborele – inima, sângele – somnul, primăveri încătușate – toamne apuse, imaginile se sublimează în pruncul de taină al orei-lumină: Poezia, care împacă substanța oximoronică a existenței în viziunea gândului-idee-înveșnicire, împlinit în „Duminica albastră”, acolo, la răscruce, în ecoul „Recviemului” de Mozart, moment al Marii Treceri.

Poezia e glasul vremelniciei „pusă la jug/ să tragă pentru clipa eternă” („La poarta unei mănăstiri”), să smulgă viața din căngile pustiului, din cioburile viselor înăbușite în tăcere, din spaimele ce îneacă bătăile inimii, din sfâșierile memoriei prin „aerul sfărâmat de clopote”, printre porumbeii care se „rotesc agale pe lângă ziduri și mușchi”, ciugulind liniștea eternității.

Teluricul, carnalul și celestul, eteratul se împletesc în „Casa din suflet”, într-un adevărat spațiu-matrice, în care regăsim carnea amintirii, lumânarea învierii, tăcerea trecerii, însemne ale permanenței duale a existenței umane: „O după-amiază de liane sângerii/ vântul adulmecă ora/ cu inima arsă mă întorc fără să fi plecat/ nicicând// tăcerea ta/ e matricea universului// în pereții de carne ai casei/ arde amintirea/ lumânare uitată la poarta cimitirului”.

Aceeași mărturie o simbolizează „umbra inimii – un brad/ între două tărâmuri” („Umbra inimii”) ori „(...) gândul – / hologramă peste eșafod// lacrima sângelui/ un peregrin/ printre arborii vârstei// aripi curgătoare/ solstiții iscate din bezne/ fărâmițează lumina” („Arcane”).

Există un zbucium, o dorință arzătoare de a intui liric în viziune concretă, acel mister al dualității, prin tehnica negației în maniera romantic-eminesciană („La început pe când ființă nu era, nici neființă...”), precum și al jocului energiilor primordiale, amenințate de vămile Timpului. Sub incidența lui, viața explodează în forme telurice, îmblânzite de lumina iubirii, „rană din rană”, jertfă și bucurie, preț al nemuririi.

Între cele două stări, existența se consumă iluzionar într-un peisaj morganic, îmblânzit de abisul somnului, estompat de liniile amintirii ce învăluie beznele, lacrimile, tăcerea, singurătatea.

E taina păstrată în permanența umbrei, în vraja ascunsă a oglindirilor („Printre colinele oglinzilor”), în surâsul singurătății, în dorul de neființă, în chipul mamei – matrice smulsă luminii („Iarnă de jăratec”), în amintirea încrustată pe chipul țarinii de umbra menhirelor („Spații cu menhire”).

Unică, în singularitatea metaforei, poezia Persidei Rugu aduce în postmodernitate fiorul transcendenței, continuând la altă scară neliniști metafizice și încă o dată celebrând cuvântul din marele Cuvânt ziditor de veșnicii.

ANTONIA BODEA

joi, 14 ianuarie 2021

15 IANUARIE – Ziua Culturii Naţionale

MIHAI EMINESCU

(15 Ianuarie 1850 - 15 Iunie 1889)

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre.

Ea a stabilit și a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

MIHAI EMINESCU, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2.02.1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187.

Memento:

Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Zi a Culturii Naţionale.

Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie - Ziua Culturii Naţionale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în MO 831 din 13 decembrie 2010.

NUMAI POETUL...

Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.

Numai poetul,

Ca pasări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,