Remember: GRIGORE VIERU

 

În căutarea artistului plastic...

 

Îngeri protectori ai casei 

Noi oaspeți pe blog: OANA PELLEA și JULIA ROBERTS!

 

GAUDEAMUS IGITUR

 GAUDEAMUS IGITUR

(limba latină)

 

Gaudeamus igitur

Iuvenes dum sumus,

Post iucundam iuventutem

Post molestam senectutem

Nos habebit humus.

 

Ubi sunt qui ante nos

In mundo fuere?

Vadite ad superos

Transite in inferos

Ubi iam fuere.

 

Vita nostra brevis est

Brevi finietur.

Venit mors velociter

Rapit nos atrociter

Nemini parcetur.

 

Vivat Academia!

Vivant professores!

Vivat membrum quodlibet;

Vivant membra quaelibet;

Semper sint in flore.

 

Vivat et res publica

Et qui illam regit.

Vivat nostra civitas,

Maecenatum caritas

Quae nos hic protegit.

 

Pereat tristitia,

Pereant osores.

Pereat diabolus,

Quivis antiburschius

Atque irrisores.

 

Quis confluxus hodie

Academicorum?

E longinquo convenerunt,

Protinusque successerunt

In commune forum.

 

Vivat nostra societas,

Vivant studiosi;

Crescat una veritas

Floreat fraternitas

Patriae prosperitas.

 

Alma Mater floreat,

Quae nos educavit;

Caros et commilitones,

Dissitas in regiones

Sparsos, congregavit.

 

GAUDEAMUS IGITUR

(limba română)

 

Să ne bucurăm, așadar,

Cât încă suntem tineri

Fiindcă dup-o tinerețe agitată,

Și-o bătrânețe-ngreunată,

Țărâna ne va avea pe toți.

 

Unde-s, oare,

Cei ce-au trăit înainte-ne?

Poți s-ajungi până-n Ceruri

Sau să pășești prin Iad

De dorești să-i revezi.

 

Viața ne este scurtă,

Va fi terminată prea curând,

Moartea vine fulgerător

Atroce ne agață-n ghearele-i.

Nimeni nu-i cruțat de-aceasta.

 

Trăiască Academia!

Trăiască profesorii!

Trăiască fiecare cercetător!

Trăiască fiecare cercetătoare!

Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!

 

Trăiască patria

Și cei ce-o conduc!

Trăiască-ne orașul

Și binefăcătorii acestuia

Care, prin caritatea lor, ne oferă siguranță!

 

Fie ca tristețea să piară!

Fie ca urâtorii să piară!

Fie ca Diavolul să piară!

Fie ca oricine-i împotriva școlii noastre,

Oricine-ar râde de aceasta, să piară!

 

Cine s-a adunat acum

Din universitate?

Ei au venit de la mare distanță,

Alăturându-se imediat

În comunicare.

 

Trăiască societatea noastră,

Trăiască studioșii!

Să crească adevărul,

Să înflorească prieteniile,

Patria să prospere!

 

Universitatea noastră să înflorească,

Cea care ne-a educat,

Dragi și colegi

Care v-ați împrăștiat,

Să ne unim iarăși!

KAHLIL GIBRAN

 (6 decembrie 1883 – 10 aprilie 1931) 

       
 Iar o femeie care purta un prunc în brațe spuse: „Vorbește-ne despre copii”.
          Și El glăsui:
          „Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
          Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.
          Ei vin prin voi dar nu din voi.
          Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.

          Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre,
          Fiindcă ei au gândurile lor.
          Le puteți găzdui trupul dar nu și sufletul,
          Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți vizita nici chiar în vis.
          Puteți năzui să fiți ca ei, dar nu căutați să-i faceți asemenea vouă,
          Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăbovește în ziua de ieri.
          Voi sunteți arcul din care copiii voștri, ca niște săgeți vii, sunt azvârliți.
          Pe drumul nesfârșirii Arcașul vede ținta și cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgețile-I să poată zbura iute și departe.
          Și puterea voastră, prin mâna Arcașului, să vă aducă bucurie,
          Căci, precum El iubește săgeata călătoare, tot la fel iubește și arcul cel statornic.”

          Traducere și prefață de RADU CÂRNECI
(fragment din volumele: Kahlil Gibran, „Poeme”, București, Editura Albatros, Colecția „Cele mai frumoase poezii”, 1983, pp. 35-36;
Kahlil Gibran, „Profetul. Grădina Profetului”, București, Editura Orion, Colecția „Miracol”, 2000, pp. 30-31).

…………………………………………

XXVIII. Despre tristețea și zâmbetul Său
                                                                 (Una dintre Marii)

          „Capul Său era mereu ridicat spre ceruri și flacăra lui Dumnezeu era în ochii Săi. Era adesea trist, dar tristețea Sa era duioșie pentru cei suferinzi și tovărășie pentru cei singuri.
          Când surâdea, surâsul Său era ca foamea celor ce tânjesc după necunoscut. Era ca pulberea de stele căzând pe pleoapele copiilor. Dar și precum un dumicat de pâine. Era trist, dar tristețea Sa se înălța pe buze și se făcea zâmbet.
          Tristețea Sa era ca un voal aurit aruncat peste pădure când toamna acoperă pământul. Și uneori era ca lumina lunii pe malurile lacului.
          Surâdea de parcă buzele Sale ar fi cântat pentru nuntă.
          Și totuși avea tristețea celui înaripat, care nu voia să se avânte deasupra celor apropiați.”


Traducere de ȘTEFAN DUMITRU
Precuvântare de RADU CÂRNECI
(fragment din volumul: Kahlil Gibran, „Iisus, Fiul Omului”, București, Editura Orion, Colecția „Miracol”, 2000, p. 86)

RUDYARD KIPLING

                     

                     DACĂ...

Dacă-ți rămâne mintea când cei din jur și-o pierd

Și fiindcă o ai te-apasă sub vorbe care dor,

Dacă mai crezi în tine când alții nu mai cred

Și-i ierți și nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de așteptare nu ostenești nicicând,

Nici de minciuna goală nu-ți clatini gândul drept,

Dacă izbit de ură nu te răzbuni urând

Și totuși nu-ți pui mască de sfânt sau de-nțelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ți-l faci

Sau gândul, deși judeci, de nu-ți e unic țel,

Dacă-ncercând triumful sau prăbușirea taci

Și poți, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt

Răstălmăcit, naivii să-i ducă în ispită,

Sau truda vieții tale ce-i spulberată-n vânt

De poate iar s-o-nalțe unealta-ți prea tocită,

Dacă poți strânge toate câștigurile tale

Ca să le joci pe-o carte și să le pierzi așa

Și iarăși, de la capăt, să-ncepi aceeași cale

Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poți nervii, gândul și inima să-i pui

Să te slujească încă, peste puterea lor,

Deși în trupul firav o altă forță nu-i

Afară de voința ce le impune: spor! 

Dacă te vrea mulțimea, deși n-ai lingușit,

Ori lângă rege umbli ca lângă-un oarecare,

Dacă de răi sau prieteni nu poți să fii lovit;

Dacă nu numai unul, ci toți îți dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător

Cu șasezeci de clipe de veșnicii, mereu,

Vei fi pe-ntreg pământul deplin stăpânitor

Și mai presus de toate, un OM, copilul meu!

                    ÎNVAȚĂ

  

Învață de la ape să ai statornic drum,

Învață de la flăcări că toate-s numai scrum,

Învață de la rocă să taci și să veghezi,

Învață de la munte cum neclintit să crezi,

Învață de la soare cum trebuie să-apui,

Învață de la piatră cât trebuie să spui,

Învață de la vântul ce-adie pe poteci

Cum trebuie prin lume de liniștit să treci.

Învață de la toate, căci toate-ți sunt surori,

Cum treci frumos prin viață, cum poți frumos să mori!

Învață de la vierme că nimeni nu-i iertat,

Învață de la nufăr să fii mereu curat,

Învață de la focuri ce-avem de ars în noi,

Învață de la râuri să nu dai înapoi,

Învață de la umbră să fii smerit ca ea,

Învață de la stâncă să-nduri furtuna grea,

Învață de la zile ca vremea să-ți cunoști,

Învață de la stele că-n cer sunt multe oști.

Învață de la greieri, când singur ești, să cânți,

Învață de la lună să nu te înspăimânți,

Învață de la vulturi când umerii ți-s grei

Și du-te la furnică să vezi povara ei,

Învață de la floare să fii gingaș ca ea,

Învață de la rază să ai blândețea sa,

Învață de la păsări să fii mai mult în zbor,

Învață de la toate că totu-i trecător!

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,

Să-nveți din tot ce piere cum să trăiești în veci!

Rectoratul Universităţii „Babeş-Bolyai”, 

Cluj-Napoca

Poetul ANDREI FISCHOF și prof. univ. dr. ANDREI MARGA
Uniunea Scriitorilor din România,
Filiala Cluj

RONDUL POEȚILOR - ANDREI FISCHOF

Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

OASPEȚI LA TRECEREA DINTRE ANI...

MIHAIL NEMEŞ

OASPEȚI DE SOLSTIȚIU...

MIHAIL NEMEŞ

... de Septembrie...

GRIGORE VIERU

Făptura Mamei

Ușoară, maică, ușoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe semințele ce zboară

Între ceruri și pământ.

În priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuși ești –

Iarba știe cum te cheamă,

Steaua știe ce gândești. 

Oaspeţi pe blog

ADRIAN LESENCIUC, președintele filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România,
la Conferința „Redefining Community in Intercultural Context”, ediția a VI-a,
Universitatea Aldo Moro, Bari, Italia.

… Memento…

Charles BAUDELAIRE

(1821-1867)

Les hiboux

Sous les ifs noirs qui les abritent,
Les hiboux se tiennent rangés,
Ainsi que des dieux étrangers,
Dardant leur oeil rouge. Ils méditent.

Sans remuer ils se tiendront
Jusqu'à l'heure mélancolique
Où, poussant le soleil oblique,
Les ténèbres s'établiront.

Leur attitude au sage enseigne
Qu'il faut en ce monde qu'il craigne
Le tumulte et le mouvement,

L'homme ivre d'une ombre qui passe
Porte toujours le châtiment
D'avoir voulu changer de place.

Prieteni pe blog

scriitoarea PASSIONARIA STOICESCU

Scriitoarea LUIZA CAROL

CLUJ-NAPOCA,      
 orașul comorilor de suflet

fotografii: Dr. Dan Gheban

Oaspeți pe blog

Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilă, 

Președintele Senatului Universității „Babeș-Bolyai” 

și dr. Victor Constantin Măruțoiu, 

asist. cercet., Universitatea „Babeș-Bolyai”, 

Cluj-Napoca.

VICTORIA DUȚU, Miraj floral

ANTONIE PLĂMĂDEALĂ,

Corespondență

«... Scriitoarea Persida Rugu primea, în anul 1988, o scrisoare datată din 23 mai, în care Mitropolitul Ardealului i se confesa, deşi nu o cunoştea decât din publicaţiile semnate…»

(fragment de scrisoare, dintr-un articol din Ziarul Lumina)

„… Când încep o nouă carte, mai întâi îmi fac ordine în sertare, pe birou, aranjez totul în camera în care lucrez, trebuie să fi răspuns înainte la toate scrisorile, să fi scris scurtele articole pentru «Telegraful Român», să fiu proaspăt îmbăiat, să am în faţă 30 de bloc‑notesuri cu pătrăţele de matematică… Dar pot şi altfel. Romanul «Trei ceasuri în iad» uitat şi necunoscut, deşi s‑a epuizat în trei zile, l‑am scris la birou, în timp ce eram economist la o Fabrică de Mase Plastice din Bucureşti. Ziua îl scriam, printre calcule de preţ de cost, iar seara mi‑l băteam la maşină, spre exasperarea celor de la parter! Tot aşa se întâmplă şi acum, când am vreo grabă. Multe studii le scriu în pat, după miezul nopţii. Când le revăd a doua zi, mi se par scrise sub dictarea unui duh. De obicei sunt scrise bine. Informaţia pentru studiile şi cărţile istorice mi‑o fac de obicei seara, după ce mă culc. Evident, nu prin somn. În pat. Citesc şi douăzeci de cărţi pe noapte. Nu fac fişe. Fac însemnări pe cărţi. Sunt ale mele. Când sunt de la bibliotecă (mi se aduce câte un coş pe zi), pun semne de hârtie. Când mă apuc de redactat, memoria mă trimite direct la cartea în care am documentaţia de care am nevoie. Şi prin asociaţie (o facultate extrem de importantă) mă duc uşor de la o carte la alta, după documentarea aceleiaşi idei. Ţin minte şi rândul unde am văzut ideea respectivă. Când încep redactarea, totul depinde de iuţeala mâinii. Ideile merg mai repede decât mâna. Aş scrie şi o sută de pagini pe zi. Evident, când totul e gata, recitesc şi completez. Între timp, noaptea mă mai informez, mai găsesc noutăţi, idei asemănătoare şi, ca să dau impresie de erudiţie, nu ezit să indic cât mai multe izvoare! Călătoriile din străinătate mă opresc din ritm. Dar nu din desfăşurarea ideilor. După o lună reiau o idee de la virgula la care am lăsat‑o şi continui fără nici un sentiment de greutate din cauza întreruperii. Ştiu că mai las să se strecoare şi unele inexactităţi. Dintr‑o mie de lucruri exacte, o mică inexactitate nu contează, îmi zic. Să mai las şi altora satisfacţia de a descoperi şi a mă îndrepta, chiar dacă vreunul va zice: N‑a fost bun de nimic. Ai văzut că a greşit anul naşterii lui Gheorghe Asachi! Sigur că mă simt în pericolul de a fi taxat deja. Dacă aş fi Iorga, nu mi‑ar păsa. Ca şi lui. Iată, stimată şi necunoscută d. Persida Rugu, câteva pagini şi de la mine. N‑am ştiut cu ce să le umplu şi am recurs la câteva ciudăţenii autobiografice. Cum n‑am de gând să‑mi scriu o autobiografie şi nici Memorii, risipesc pe unde pot asemenea amănunte picante, cu care se vor distra unii peste vreo sută de ani. Să le dăm de lucru!...”

Antonie Plămădeală,

Mitropolitul Ardealului

23 Mai 1988

LUCIAN BLAGA

(9 mai 1895, Lancrăm, Alba – 6 mai 1961, Cluj)

SAT NATAL

lui Ion Pillat

După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi

unde-am fost prietenul mic al ţărânii din sat.

Port acum în mine febra eternităţii,

negru prundiş, eres vinovat.

Nimeni nu mă cunoaşte. Vântul, el singur, sau plopul

de aur. Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea fusului.

Nedumirit turnul se va uita două ore în urma mea

până m-oi pierde din nou subt dunga apusului.

Totul cât de schimbat ! Casele toate sunt mult mai mici

decât le-a crescut amintirea.

Lumina bate altfel în zid, apele altfel în ţărm.

Porţi se deschid să-şi arate uimirea.

Dar de ce m-am întors? Lamura duhului nu s-a ales,

ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit

încă nu a bătut. Ceasul aşteaptă

subt ceruri cari încă nu s-au clădit.

(1931)

(din volumul „La cumpăna apelor”, 1933)

LUCIAN BLAGA

POEŢII

Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt

un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.

Vorbind, sunt muţi. Prin evii ce se nasc şi mor,

cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.

Adânc, prin seminţiile ce-apar şi-apun,

pe drumul inimii mereu ei vin şi trec.

Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec.

Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.

Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor.

Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,

şi-apoi sub cântecul privighetorilor

izvor se fac în rarişte, izvor sonor.

(1952)

(din volumul „Corăbii cu cenuşă”, 1960/ postum, 1962)

LUCIAN BLAGA

LĂCAŞ

Semne-ar fi că locuiesc undeva

la oraş, într-o stradă

cu nume de haiduc de baladă.

Dar nu sălăşluiesc la oraş,

m-ar blestema pârâul şi pomul.

Felul meu dezminte zvonul.

S-ar spune că lăcaşul îmi este

într-un sat cu streşini de paie,

cu nume de veche poveste.

Dar nu locuiesc

la sat şi-n nici o odaie.

Locuiesc într-un cântec de pasăre.

(din „Ultimele poezii”, 1958-1960)

LUCIAN BLAGA

„Opera lui Lucian Blaga e cunoscută, inclusiv din reeditările şi comentariile tot mai numeroase ale ultimului sfert de veac. O sumară trecere a ei în revistă poate ajuta totuşi analiza ulterioară. Printr-un reducţionism extrem, putem delimita patru compartimente, două principale şi două ajutătoare. În prim-plan, cu drepturi egale, se află poezia şi filosofia. Fiecare e apoi „secondată” într-o manieră specifică: poezia – de teatru, filosofia – de aforisme. Teatrul e prin excelenţă poetic (dar şi cu răsfrângeri meditative), aforismele sunt concentrate de gândire (deseori şi de natură poetică). Direct sau indirect, dedublarea fundamentală patronează întreaga creaţie.”

„S-ar putea argumenta (...) oricare dintre următoarele patru variante de interpretare a operei lui Blaga: filosofia este dependentă de poezie; poezia este dependentă de filosofie; filosofia este independentă de poezie; poezia este independentă de filosofie. Polarizările s-au datorat şi „tainelor” prezente în fiecare dintre domenii...”

(Ion Ianoşi, O istorie a filosofiei româneşti, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, pp. 222-223; 226)