MIHAIL NEMEȘ, PICTOR ȘI SCENOGRAF CLUJEAN.

 PROFIL ARTISTIC

 

Persida RUGU

 

-résumé-

Mihail Nemeș, Peintre et scénographe de Cluj. Profil artistique

Le peintre et le scénographe Mihail Nemeș (le 1 mai 1922, Boteni, Cluj – le 15 juillet 2006, Cluj-Napoca) a eu une activité prodigieuse dans le domaine de la culture de Cluj et pas seulement, ainsi qu’au point de vue national et international, grâce aux dizaines d’expositions de groupe et personnelles soutenues dans la pays et à l’étranger, ainsi que grâce aux années où il a professé comme scénographe principal à l’Opéra Roumain de Cluj-Napoca et au Théâtre Hongrois de la même localité ou de Turda où il a travaillé longtemps.

  Licencié de l’Institut de Beaux Arts „Ion Andreescu” de Cluj, le peintre et le scénographe Mihail Nemeș a été récompensé de différents trophées, distinctions, médailles, diplômes, titres honorifiques et ordres de reconnaissance de ses mérites professionnels dans la spécialité artistique.

Parmi ceux qui lui ont apporté des éloges se trouvent: Emiliu Dragea, Enea Borza, Mircea Țoca, Negoiță Lăptoiu et d’autres.

Le peintre et l’iconographe (il a peint à Paris en 1990 la Chapelle de la Mission Roumaine) et le scénographe Mihail Nemeș a représenté une personnalité marquante de la culture de Cluj et roumaine de l’époque. 

 

Mots-clé: peintre, iconographe, scénographe, expositions, représentations théâtrale, accesoires d’un théâtre, spectacles d’opéra, diplômes, distinctions, trophées, médailles, pédagogie artistique.

 

-rezumat-

          Pictorul și scenograful Mihail Nemeș (1 mai 1922, Boteni, Cluj – 15 iulie 2006, Cluj-Napoca) a avut o activitate prodigioasă în domeniul culturii clujene și nu numai, ci și pe plan național și internațional, prin zecile de expoziții de grup și personale susținute în țară și străinătate, precum și prin anii în care a profesat ca scenograf principal în cadrul Operei Române din Cluj-Napoca și de pe scena Teatrului Maghiar din aceeași localitate sau de pe alte scene ale țării (de exemplu, Turda, unde a profesat ani în șir).

          Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”, din Cluj, pictorul și scenograful Mihail Nemeș a fost premiat cu diferite trofee, distincții, medalii, diplome, titluri onorifice și ordine de recunoaștere a meritelor sale profesionale, pe tărâmul specialității artistice.

          Despre el au vorbit cu elogii: Emiliu Dragea, Enea Borza, Mircea Țoca, Negoiță Lăptoiu și mulți alții.

          Pictorul, iconograful și scenograful Mihail Nemeș a reprezentat o personalitate marcantă în cultura clujeană și românească a vremii.

Cuvinte-cheie: pictor, iconograf, scenograf, expoziții, reprezentații teatrale, recuzită de teatru, spectacole de operă, diplome, distincții, trofee, medalii, pedagogie artistică.  

 

 

 

„UT PICTURA POESIS !”

motto:

 

... „mulţumit sufleteşte de realizări şi împliniri, am căutat tot timpul să-mi fac datoria faţă de instituţia în care am crescut,am muncit, am trăit şi am iubit-o, Opera Română – Cluj.

Urez din inimă acestei instituţii în prezent şi viitor, mari realizări şi succese în slujba iubitorilor de artă şi frumos – pentru o viaţă cât mai fericită a celor care ştiu să o aprecieze la justa ei valoare...”

 

Mihail Nemeş, Cluj-Napoca, 29 iulie 2002

(Opera Naţională Cluj-Napoca, 2002)

 

Suflul cald, luminos, echilibrat în adâncul său mister, cu tentă neo-impresionistă, te întâmpină încă din pragul expoziției și te inundă spiritual, covârşindu-ţi sensibilitatea, învăluindu-te până la asimilare, magnetizându-ţi privirea cu marca talentului său plastic…

Aceasta rămâne atmosfera fastuos trăită în faţa tablourilor pictorului şi scenografului clujean Mihail Nemeş (1 mai 1922, Boteni, Cluj – 15 iulie 2006, Cluj-Napoca), amintit în paginile lucrărilor de specialitate (Enciclopedia artiştilor români contemporani, 2000, pag. 135; Lexiconul artiştilor români contemporani 1998, pag. 186).

Lumea pe care o prezintă autorul tablourilor expuse în atâtea şi atâtea expoziţii, în ţară şi în străinătate, lume iscată parcă dintr-o inimă caldă ca miezul de aur al soarelui, ne luminează cu o aură mereu proaspătă, de rotunjime firească, zămislită într-un iezer de prea-plin sufletesc, precum o flacără de veşnicie împlinită real-miraculos în lacrima noastră. Cromatica vine din adâncurile vii ale unei viziuni artistice generoase, însetate de lumină, de cer, de infinit.

Natura, ca şi omul, sunt permanent într-o facere şi re-facere unitară, armonioasă, într-un dincolo adus hic et nunc, aproape de noi, în mod paradisiac. Până şi văzduhul e prins în clipa sa eternă de tăcut echilibru. În toate există un suspense al respiraţiei, produs nu de angoasa existenţială, ci de împlinirea întregului cel hărăzit cu sens, de credinţa devenită vizibilă, de convingerea străluminoasă că totul este împlinit, că viziunea e adusă la forma sa de puzzle re-întregit, de univers în forma sa conştient edenică.

  Lumina izvorăşte din interior, un interior care se mută parcă în ochiul celui care priveşte, transfigurând pământul prin certitudinea mântuirii. Anxietatea dispare, risipită fără de urmă într-o linişte transparentă care inundă viaţa ce pulsează adânc între ramele tablourilor. Anotimpurile se perindă într-o curgere senină, precumpănind cele plenare vital, cele fără echivoc (verile, iernile).

O vară rotunjită în sine, împovărată uşor de culorile de început ale toamnei, legănată de vântul aducător de nori, se spulberă într-o lumină indicibilă...

Griul, cenuşiul ori maroniul peisajului sunt nuanţe (a se citi stări) perisabile, cotropite intrinsec de o ceţoasă lumină care se deschide privirilor tot mai mult, tot mai adânc, tot mai covârşitor.

Starea de forţă pe care o emană pânzele este indestructibilă. Ele te primesc prudent, cu o expectanţă stranie, care te determină să te laşi cuprins de jur-împrejurul lor în care, odată intrat, descoperi încet, încet, ca pe o tăinuită comoară, lumina de dincolo de forme. Ea este acolo şi ţi se relevă doar după ce te-ai strecurat printre celelalte culori, pe lângă toate tuşele de nuanţe, pentru a o găsi şi a o descătuşa din sine însăşi. Rareori îţi este dat să vizualizezi, să te „înfrupţi” ideatic şi afectiv dintr-o pictură care ţi se descoperă în trepte de adâncime spaţio-temporală, provocându-ţi stări emoţionale diferite, crescând în intensitate până la o contopire interioară cu tabloul. Acest fapt denotă o pictură vie, pe care o poţi cunoaşte aşa precum ai cunoaşte sufletul unui om, care ţi se dezvăluie în timpi diferiţi, în moduri diferite.

          Anotimpurile sale se cheamă unul pe celălalt, într-o horă pământean-nepământeană. Totul se petrece ca într-o nouă geneză, în care puterea creatorului se face simţită din plin. Forţa sa ceresc-telurică, zămislitoare de neaşteptate lumi, de ţinuturi ferme, de pământuri pline de sevă, de înfrunzite văi şi înmiresmate dealuri, de orizonturi împlinite, dătătoare de rod, răzbate din fiecare pânză, a fiecărui anotimp.

„Iernile” mihailnemeşiene au puritatea primelor zăpezi căzute peste pământ și peste oameni. Senzaţia de prospeţime depăşeşte cadrul plastic, cuprinzându-te cu gingăşie în frăgezimea scârţâitoare şi pufoasă a unui omăt de început de lume. Îţi vine să atingi neaua, cu trăirea şi înfiorarea realului în epidermă. Ochiul, cucerit de răcoarea palpabilă, sesizează taina alunecării zăpezilor din tablou. Ninsorile sale au inefabilul şi, totodată, bogăţia şi densitatea purităţii de parcă din prea-plinul lor, mocnind imploziv, ar izbucni în noi, empatic, mugurii sevei de mâine.

Prospeţimea respiraţiei zăpezilor, „drumul spre iazuri”, mărginit de ape calme, de pante umbroase, de calde umbre cromatice, de un orizont sidefat în lumina cernută parcă printr-o sită de mătase, a amiezii, cărăruia şerpuită printre arbori înverziţi, ducând spre o zarişte albăstruie a orizontului vălurit de linia cerului cel îngemănat cu pământul, toate acestea devin teme picturale care îţi atrag magnetic privirea până la o completă absorbire în peisaj (de exemplu, „Spre Valea Nucurilor”, apoi seria de „Peisaje” ș.a.m.d.).

Alteori, o amiază caldă, de toamnă precoce, revarsă mestecenii într-un crâng…

Marea, cu bărcile trase pe nisip, deschide orizontul, parcă mereu dezmărginindu-ne…

Debordând vegetal, te atrag şi naturile statice, tablourile cu felurite flori („Floarea-soarelui”, „Irişi”, „Buzdugani”, „Gura-leului”, „Trandafiri” ş.a.), îngemănate în felurite vase de lut, desprinse parcă din natura vie chiar în secunda anterioară privirii; îmbinate uneori cu planturoase fructe, ele exultă de vivacitate şi de o bucurie calmă, adâncită în sine asemenea unei dăruiri complete, impregnate de o aură a unei forţe tăcute, misterioase, venind din profunzimi neştiute, o forţă care, în pofida oricărei vitregii, nu piere nicicând. Este un mesaj intrinsec artei plastice a pictorului Mihail Nemeş, mesaj demn de a fi reţinut în această lume dominată de entropie.

Florile, prin abundenţa lor de nesfârşită sevă generatoare şi susţinătoare de viaţă, emană mai multă certitudine, speranţă şi dăinuire decât atâtea şi atâtea umbre de amiază ori de seară gonite pe străzi de cavalcada sonoră a instabilităţii şi a vremelniciei.

Privirea sobră, uşor detaşată, dar atotcuprinzătoare şi înţelegător-lucidă din „Autoportret”, te urmăreşte de-a lungul drumeagului sufletesc al periplului plastic.

Un alt exercițiu plastic de autoportret, intitulat „Autoportret în oglindă”, redă reflectarea unei atitudini calme, concentrate în sine, a autorului, cu penelul ţinut transversal pe linia pieptului, cu paleta de culori sprijinită odihnitor de cealaltă mână, cu privirea directă, învăluitor-adâncă, străpungându-ţi carcasa indiferenţei, până la a te atrage, convingător, într-un dialog mut, însă viu, fiinţial, cu atât mai bogat în semnificaţii, de dincolo de cuvinte…

Celelalte portrete, create de-a lungul anilor („Portret de copil”, „Portret de femeie”, „Portret în tuş”, „Lucian”, „Flaviu” ș.a.), completează galeria umană a spaţiului de graţie iscat din eterul Alte tablouri, printre care şi „În atelier”, induc privitorului atmosfera de lucru în care s-au ivit, discret şi parcimonios, dar atât de solar, aceste linii de forţă interioară şi de echilibru plastic. Tuşele imprimă veridicitate compoziţiilor, alcătuind realităţi suprapuse realităţii, înnobilate cu măreţie şi calm, prin puterea verbului demiurgic, profund creator, concretizat sui-generis în imagine.

 Echilibrul constant, lumina perpetuă, fermitatea încrederii optimizante în viaţă, propensiunea continuă spre „excelsior”, sunt caracteristici de bază ale creaţiei plastice a pictorului Mihail Nemeş.

O tensiune inerentă marilor creaţii şi intrinsecă oricărei lumi terestre răzbate din adâncuri, domolită însă armonios şi înălţată aristocratic spre partea benefică şi luminoasă, aurorală, a existenţei umane.

Mihail Nemeş, pictor scenograf, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”, din Cluj, promoţia 1948-1952, i-a avut ca profesori pe C. Bogdan, Aurel Ciupe, Romul Ladea, W. Wiedmann („care a fost îndrumătorul său de bază, care l-a învăţat multe din tainele artei scenografiei”, după spusele autorului) ş.a. Fiind concomitent şi pictor şi scenograf, de-a lungul a 40 de ani de activitate artistică, alături de alţi colegi scenografi, cum erau Silviu Bogdan, Gh. Codrea, Valer Vasilescu ş.a., a cunoscut realizări de prestigiu, atât în Opera clujeană, cât şi în Teatrul clujean.

A realizat scenografia, decorul, viziunea costumelor, ale unui impresionant număr de spectacole, printre care s-au numărat şi următoarele montări de operă şi balet: 1954, „Rusalka”, A. S. Dargomâjski; 1955, „Mireasa vândută”, B. Smetana; 1962, „Răpirea din Serai”, W. A. Mozart; 1963, „Văduva veselă”, F. Lehár; 1964, „Pădurea vulturilor”, Tudor Jarda; 1964, „Pană Lesnea Rusalim”, Paul Constantinescu;  1967, „Manon Lescaut”, G. Puccini; 1967, „Giselle”, Petit Pas, A. Ch. Adam; 1967, „Pescuitorii de perle”, G. Bizet;  1973, „Horia”, Nicolae Bretan ş.a.

Ca montări de teatru, în perioada anilor 1956-1962, pot fi amintite, selectiv: „Doctor în filosofie”, B. Nuşici; „Oaspeţi nepoftiţi”, M. Stehlik; „Omul cu mârţoaga”, Gh. Ciprian; „Slugă la doi stăpâni”, Carlo Goldoni; „George Dandin (Soţul păcălit)”, J. B. P. Molière; „Dragostea Anei Berezko”, V. Postelnico; „Misterul de la Hotel Poiana”, Ion Atanasiu, S. Rudeanu; „Conştiinţa furată”, T. Buşecan; „Filumena Marturano”, Eduardo De Filippo; „Domnişoara Nastasia”, G. M. Zamfirescu; „O scrisoare pierdută”, I.L. Caragiale; „Hotel Astoria”, A. Stein; „Mireasa desculţă”, Sütö Andras; „Vulpea şi strugurii”, G. Figueiredo; „Nunta lui Figaro”, Pierre Beaumarchais; „Partea leului”, Constantin Teodoru; „Titanic Vals”, Tudor Muşatescu; „Dragoste târzie”, A. N. Ostrovski; „Surorile Boga”, H. Lovinescu; „Fiul rătăcitor”, Z. Ranet; „Omul care aduce ploaia”, Richard Nash; „Nevestele vesele din Windsor”, W. Shakespeare; „Moartea lui Tarelkin”, A. V. Suhovo-Kobîlin; „O nuntă mare”, N. Simon; „Mizerabilii”, V. Hugo; „Chef boieresc”, M. Zsigmond; „Un musafir picat din cer”, S. Karoly; „Tache, Ianke şi Cadâr”, Victor Ion Popa; „Ecoul îndepărtat”, Sava Golovanski; „Umiliţi şi obidiţi”, A. N. Ostrovski; „Celebrul 702”, Alexandru Mirodan; „Neamurile”, Teofil Buşecan; „Vicleniile lui Scapin”, J.B.P. Molière; „Maria”, V. Iosif; „Băieţii veseli”, H. Nicolaide; „Corb la corb nu scoate ochii”, A. N. Ostrovski, „Mi se pare romantic”, Radu Cosaşu ş.a.  

A perfectat scenografia pentru peste zece spectacole la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca (1974-1982), după ce realizase scenografia, decorurile și costumele şi pentru peste 42 de piese clasice şi contemporane, jucate pe scena Teatrului de Stat din Turda (1956-1962), judeţul Cluj.  

 Comentarii critice elogioase i-au fost aduse, în presa de specialitate a vremii, de către Emiliu Dragea (1964), Enea Borza (1968), Mircea Ţoca (1986), Negoiţă Lăptoiu (1999) şi mulţi alţi critici şi istorici de artă plastică, din ţară şi din străinătate.  

 Despre activitatea sa plastică au mai scris, de-a lungul anilor, Vasile Radu (1988), Ilie Călian (1988), Valentin Tașcu (1989), Mircea Deac (1989) și alții.

Iată, de exemplu, ce a scris Negoiță Irimie (1977, pag. 9), în „Tribuna” clujeană (revistă fondată de Ioan Slavici, încă din anul 1884):

„Impunîndu-se cu pregnantă originalitate în domeniul picturii scenografice, Mihail Nemeș a găsit veritabile echivalente plastice transpunând printr-un limbaj expresiv (de-a lungul a peste trei decenii), numeroase spectacole de teatru și operă. 

Pe parcursul anilor pictorul Mihail Nemeș participă la diferite expoziții de grup, expoziții județene și republicane.

De curând artistul și-a făcut o nouă „ieșire în public”, ansamblul exponatelor prezentate la Galeria Fondului Plastic din Cluj-Napoca, reușind să-i stabilească profilul plastic.

Rămânând fidel genurilor tradiționale ale picturii românești, Mihail Nemeș abordează cu bune rezultate compoziția figurală, obținând pe suprafețe bine „mișcate” cromatic, veritabile rezonanțe decorative. Edificatoare în acest sens sunt lucrările: „Peisaj industrial. Reșița” sau „Cercetare, învățământ, producție”, în care apelează la tonul descriptiv, „Baladă”, degajând un subtil fior liric sau compoziția „Actorii”, căreia îi conferă o veritabilă ținută de monumentalitate.

Pictorul obține autentice armonii cromatice, cu o remarcabilă punere în pagină... De aici echilibrul și armonia unor peisaje („Someșul Rece”, „În ogradă”, „Lumină în întuneric”) sau armoniile florale cărora pictorul le imprimă, printr-un vibrant fior liric, veritabile rezonanțe poetice.

Amintind și de reușitele artistului în domeniul portretisticii, credem că lucrări precum sunt: „Flori de câmp”, „Maci”, „Armonie”, „Flori și fructe”, „Albăstrele”, „Flori de toamnă”, îl definesc pe Mihail Nemeș ca pe un sensibil poet al florilor”.

 Pictorul Mihail Nemeș a participat la realizarea graficii și la reproducerea unor tablouri ale sale în paginile periodicelor vremii; în acest sens pot fi spicuite următoarele publicații, de exemplu: „Tribuna” (mai 1967, iulie 1977, martie 1988 etc.), „România Literară” (decembrie 1988 etc.) ș.a.  

În aceeași ordine de idei, în revista clujeană „Tribuna” (Scorobete, 1968), au fost publicate ilustrațiile pictorului Mihail Nemeș la textul în secvențe al romanului de aventuri pentru copii, intitulat „Comoara din peștera scheletelor”, semnat de scriitorul Miron Scorobete. Tot în „Tribuna” (Stanca, 1967) a ilustrat și poeme ale lui Radu Stanca.

Cele amintite anterior sunt doar câteva exemple dintr-o multitudine de realizări similare, de-a lungul anilor.

Pictorul şi scenograful Mihail Nemeş a participat la numeroase expoziţii de grup şi personale: Cluj (1947, 1975), Bistriţa-Năsăud (1973), Dej (1980), București (1988, 1989), precum și la expoziţiile judeţene de artă plastică ale Filialei U.A.P. Cluj (1955-1965; 1982-1989), fiind membru al Uniunii Artiștilor Plastici (U.A.P.) din România, Filiala Cluj. De asemenea, a fost prezent, repurtând un succes deosebit, la expoziţiile de scenografie, atât la cele cu caracter local, Cluj (1969, 1975, 1976), cât şi la cele cu caracter republican, Bucureşti (1970-1980). Din anul 1982, este prezent la expoziţiile anuale ale grupului de la Calica, la expoziții deschise la Casa Universitarilor, din Cluj-Napoca, precum și la expoziții internaționale de artă plastică (de exemplu, Franța, 1990).  

În același an 1990, a pictat, în Paris, Capela Misiunii Române, la sfinţirea căreia au participat mari personalităţi oficiale ale vremii, din Franţa şi România.

Printre trofeele primite de pictorul scenograf Mihail Nemeș, s-au numărat și medaliile obținute pentru curajul manifestat în luptele de apărare a țării. Astfel, la data de 29 iulie 1945 i s-a decernat Medalia Bărbăție și Credință cl. a II-a Cu Spada, pentru actele de vitejie în luptele de pe front, din anii celui de-al doilea război mondial.

În continuarea acestor merite recunoscute oficial, în anul 1995, prin decretul nr. 55, pictorului Mihail Nemeș i s-a conferit, de către Președintele României, Medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945”, pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea război mondial.

Numeroase lucrări de pictură ale lui Mihail Nemeş sunt păstrate în colecţii muzeale şi de stat din Cluj-Napoca, Bucureşti, Turda, Bistriţa-Năsăud, Dej, Tulcea etc., precum şi în colecţii particulare din România, Franţa, Italia, Spania, Elveţia, S.U.A., Germania, Ungaria, Canada, Chile ş.a.

În anul 2002, scenografului Mihail Nemeș i s-a decernat o diplomă de laureat al scenei Operei Române clujene, împreună cu o medalie purtând efigia marelui Ion Luca Caragiale, scriitorul omagiat în cursul acelui an.

Distins, de-a lungul vieţii, cu numeroase premii, diplome, ordine, decoraţii şi medalii, scenograful şi pictorul Mihail Nemeş s-a bucurat şi de primirea titlului de Membru de Onoare al Operei Române din Cluj-Napoca, pentru merite deosebite aduse în slujba culturii românești. Totodată, a ajuns și posesor al Trofeului „Lya Hubic”. Oameni de aur ai Operei, prin care „generația de azi omagiază veteranii scenei lirice clujene” (după spusele profesorului universitar dr. Alexandru Fărcaș, director general al Operei clujene, la acea perioadă; apud Bocu, 2003), în anul 2003.

Tot în acelaşi an, pentru realizarea artistică a operei sale de pictor, iconograf și scenograf, a fost distins de către Președintele României și de către Cancelarul Ordinelor, cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în Grad de Cavaler, la 26 februarie 2003.

Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și-a dezvoltat de-a lungul vremii o componentă artistică remarcabilă, în domenii cum sunt: muzica, artele plastice, teatrul. Faptul că studenții și profesorii din diferite generații au beneficiat și beneficiază de prezența la Cluj-Napoca, în calitate de angajați ai Operei Naționale din localitate, ai Operei Maghiare de Stat din localitate, ai Filarmonicii, ai Academiei de Muzică „Gh. Dima”, a unor personalități de referință, s-a propus acordarea titlului de Profesor Honoris Causa pentru merite artistice deosebite unor personalități de marcă în domeniile respective (Bocu, 2005). În acest sens, în semn de recunoaştere a contribuţiei excepţionale în profilarea culturii artistice a generaţiilor de studenţi clujeni, pentru prestigioasa carieră artistică şi didactică, în ţară şi peste hotare, prin care s-a contribuit la creşterea prestigiului şcolii româneşti, Senatul Universităţii clujene „Babeş-Bolyai”, Consiliul Academic, sub conducerea Preşedintelui Andrei Marga şi a Rectorului Nicolae Bocşan, în şedinţa desfăşurată în data de 1 martie 2005, i-a conferit pictorului și scenografului Mihail Nemeş titlul de „Profesor Honoris Causa” al Universităţii clujene, titlu oficializat și decernat, cu recunoaștere internațională, în cadrul festivității desfășurate la data de 2 octombrie 2005.  

Universul plastic al artistului Mihail Nemeş se constituie într-un întreg palpitând de viaţă, de putere demiurgică şi căldură umană, de rafinată expresivitate artistică. Drumurile care se deschid în tablourile sale sunt cărări proteguite de un Duh sacru şi sacralizant… „şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor…” (Geneza I, 2).

Om de o profundă omenie, cu un caracter demn și integru, generos cu semenii și exigent cu sine, îndrăgostit de idealul perfecțiunii artistice, cu o dăruire fără egal în numele Artei, armonios în relațiile interumane, Mihail Nemeș rămâne peste timp ca un prototip de creator cu spirit universal, ancorat în tărâmul nostru ca într-un Eden interior.

 Din întreaga sa viață și creație, se desprinde înălțător o armonie adâncă, întru sine și dintru sine spre ceilalți, aureolată parcă de marele Har, intens reflectându-se în tot, în toţi şi în toate, o armonie între sine şi lume, între sine şi semeni, o căutare şi o regăsire a echilibrului existenţial primordial.

 

 

 

Bibliografie

 

Bocu, M. (2003). La prima ediție a Festivalului. „Oameni de aur ai Operei”, Adevărul de Cluj, 28 ianuarie 2003, Pagina de „Artă-Cultură”, pag. 4, Cluj-Napoca.

Bocu, M. (2005). Profesor Honoris Causa pentru merite artistice deosebite,  Adevărul de Cluj, 26-27 februarie 2005, Pagina de „Artă-Cultură”, pag. 5, Cluj-Napoca.

Călian, I. (1988). Expoziția clujeană de artă plastică în București, Făclia, anul XLIV, nr. 13.081, 28 decembrie 1988, pag. 2, Cluj-Napoca.

Deac, M. (1989). Plastică. Sala Dalles. O amplă expoziție a plasticienilor clujeni în capitală (II), Tribuna, nr. 5, pag. 8, Cluj-Napoca.

Irimie, N. (1977).  Expoziția Mihail Nemeș, Tribuna, nr. 27 (1072), 7 iulie 1977, pag. 9, Cluj-Napoca.

Radu, V. (1988). Plastică. Peisaje din Deltă, Tribuna, nr. 9 din 3 Martie 1988, pag. 9, Cluj-Napoca.

Scorobete, M. (1968). Comoara din peștera scheletelor. Roman de aventuri pentru copii, Tribuna, nr. 29 (598), 18 iulie 1968, pag. 5-7, Cluj-Napoca. Ilustrații de Mihail Nemeș.

Stanca, R. (1967). Faunul și clepsidra, Tribuna, Seria nouă, nr. 19 (536), 11 mai 1967, pag. 7, Cluj-Napoca. Ilustrație de Mihail Nemeș.

Tașcu, V. (1989). Modalități plastice clujene, România Literară, nr. 5, 2 februarie 1989, pag. 18, București.

*** (2000). Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. III, București, Editura ARC 2000.

*** (1998). Lexiconul artiştilor români contemporani, Cluj-Napoca, Editura Genesis-Tipo.

*** (2002). Opera Naţională Cluj-Napoca. Cluj-Napoca National Opera, Prezentare/ Presentation, București, Editura şi tipografia Fundaţiei „România de Mâine”.

                                                                        

 

CUVINTE PENTRU COPIII LUMII…

          Iubirea cu care vin copiii întrupați pe pământ le arde fără să le mistuiască sufletele, cu para Duhului Sfânt, pentru că ei sunt fărâme din minunata slavă a Creatorului. Și ei dau această iubire celor din jurul lor… De aceea, nașterea unui prunc primenește lumea și trebuie să-l întâmpinăm cu sufletele curate, precum întâmpinăm primirea Sfintei Lumini a Învierii Domnului, la Sfintele Paști… sau cum au primit Apostolii, cu uimire și cutremur, flăcările Duhului Sfânt, în ziua de Rusalii…

 

***

          Ei, copiii, sunt lumina lumii, odoarele de preț ale slavei Tale, puterea ochiului veghetor, de acolo din firida Templului. Ei sunt florile din pășunea Raiului, înflorite pe ramurile Pomului Vieții. Ei sunt păstrătorii înțelegerii dintre Cer și Pământ, sunt mesagerii tainei Tale, sunt luptătorii credinței în Tine ! Sunt aura strălucitoare a visului, dar nevăzută de ochii de tină ai lumii. Sunt palmierii gândului, izvoarele de apă vie ale inimii, sunt tăcere și dor, aur, smirnă și tămâie, daruri nemuritoare așezate la picioarele Cuvântului.

          Sunt flăcări de Duh Izbăvitor, purtate de Soarele Slavei. Sunt păsări ale bucuriei, avântate spre munții din norii văzduhului, sunt aripi albe ca spuma de taină a surâsului lunii. Sunt izbânzile Curcubeului… Și între ei și oameni sălășluiește Hristos !

          Iar atunci când lovești în vreunul dintre ei, Îl lovești pe Iisus…

 

                                                                             PERSIDA RUGU 

MEDALION PEDAGOGIC

 

DUMITRU SALADE

(1915 – 2006)

 

 

          Dumitru Salade, profesorul eminent și omul de omenie, a fost implicat mereu într-o neobosită activitate de specialitate continuă, pe tărâm profesional, într-o exemplară carieră didactică și științifică, fiind un adevărat luptător pe frontul vieții și al culturii românești. Pornit dintre frumusețile gliei străbune, din Daia Română, de pe meleagurile județului Alba, unde se întorcea cu dor nestins, la vatră, din când în când, pentru a-și împrospăta și reîmprospăta puterile adânci ale ființei, precum altădată miticul Anteu, profesorul Dumitru Salade a îngemănat știința minții și a sufletului cu aceea a vieții, pe tărâmul universității clujene, modelând sute și mii de spirite cu vorbele sale înțelepte și aducătoare de încredere sau speranțe.

          A coordonat, însuflețit permanent de un spirit nobil de perseverență, abnegație și dăruire, activitatea didactică a catedrei de profil din cadrul Universității clujene „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, în aderență continuă la faptul concret, transpus în limbajul noțiunilor de psihologie, pedagogie, psihopedagogie. Pe lângă conținutul informal și formal al activității ex cathedra, a coordonat orientarea școlară și preorientarea profesională, a condus, totodată, conținutul și metodica practicii pedagogice, de-a lungul anilor de pregătire inițială (universitară) și de pregătire continuă (post-universitară) a cadrelor didactice, situându-se, astfel, prin întreaga sa activitate, în vârful unei piramide profesionale, printre primele două-trei personalități ale mișcării pedagogice din țară.

          Pe parcursul anilor, profesorul Dumitru Salade a devenit autorul a numeroase studii și articole publicate în culegeri și reviste de specialitate, volume proprii și volume în colaborare sau sub redacția sa, cronici, dezbateri, prefețe la nenumărate cărți de profil, recenzii, interviuri, mese rotunde, participări la simpozioane, conferințe, sesiuni de comunicări de specialitate, atât în țară, cât și în străinătate.

          De asemenea, a fost autorul a numeroase cărți în domeniul său de specialitate, cum sunt: „Valoarea formală a cuvintelor în memoria asociativă” (1943), „Pre-orientarea profesională a tineretului” (1948), „Metodica organizării și desfășurării lecției” (1957), „Ce va deveni copilul meu?” (1962), „Pregătirea elevilor din clasele V-VIII pentru alegerea profesiunii” (1964), „Problemele pedagogice ale orientării profesionale” (1966), „Ce profesiune să-mi aleg?” (1968), „Cercuri de elevi în liceu” (1971), „Educația prin artă și literatură” (1973), „Dicționar de pedagogie” (1979), „Didactica. Sinteze de pedagogie contemporană” (1982), „Educație și personalitate” (1995), „Portrete de universitari clujeni” (1997), „Dimensiuni ale educației” (1998), „Om și profesiune” (1998), „Studii de pedagogie aplicată” (2000), „Oameni între oameni” (2002) ș.a.

          Profesorul Dumitru Salade este și autorul a două remarcabile monografii ale satului natal: „Daia Română – izvor la care mă întorc mereu însetat” (2002) și „Pe cărările vieții” (2005). „Pe cărările vieții” este ultima sa carte pe care a scris-o și care a apărut publicată chiar în preajma momentului în care profesorul Dumitru Salade s-a retras dintre noi, în veșnicie.

          „Profesorul Salade nu s-a închis în bibliotecă, ci a deschis larg ferestrele spre lume. Însăși opera sa pedagogică, substanța lecțiilor și comunicărilor sale, își are originea, pe lângă însușirea datelor recente ale științei, în contactul neîntrerupt cu realitățile vii ale școlii, transpuse în grila de concepte ale disciplinelor noastre (pedagogie, psihologie). Ne-a surprins întotdeauna, pe toți colaboratorii prin finețea observației, prin justețea și realismul soluțiilor schițate, prin marea solicitudine față de chemările oamenilor și ale forurilor de învățământ, ale instituțiilor școlare etc.”, a arătat profesorul universitar dr. Ioan Radu. „Am fost colegi la Catedra de Psihologie și de Pedagogie a Universității clujene, devenind paralel prieteni de drumeție și de activitate comună”, a mai adăugat profesorul Ioan Radu.

          „Prestația profesorului universitar Dumitru Salade, ca om al instituției școlare, de consilier al elevilor, al părinților și chiar al cadrelor didactice, de cercetător în domeniul științelor educației, s-a caracterizat prin competență, entuziasm și pasiune, iar relațiile cu semenii, prin solicitudine și cooperare”, a afirmat despre acesta, profesorul universitar dr. Miron Ionescu.

          Vom reda în continuare o parte dintre concepțiile de viață, dintre principiile care i-au structurat activitatea ex cathedra, opiniile și afirmațiile făcute de profesorul Dumitru Salade, în cadrul mai multe interviuri date, cu entuziasmul profesoral și cu savoarea aparte, specifice acelei personalități magnetizante pe care o avea acest mare pedagog și mentor al atâtor și atâtor generații de tineri pe care i-a format la școala marilor caractere și a autenticelor pregătiri pentru viață și profesiune.

          „Viitorul pedagogiei, la începutul mileniului III și la începutul secolului XXI, va fi similar cu viitorul multor altor științe. Se va dezvolta și-și va lărgi aria de aplicare, își va fundamenta și mai mult statutul de știință și își va consolida statutul interdisciplinar. Crescând rolul educației în afirmarea personalității și în creșterea nivelului de civilizație, științele pedagogice își vor îmbogăți și ele registrul modalităților de intervenție în dezvoltarea persoanei și a personalităților umane pregnante. Educația permanentă, obiectiv major al mileniului care începe, va deveni în domeniul științelor umaniste imperativul care va determina orientarea și structura oricărui proiect pedagogic de specialitate.

          În acest sens, pentru o armonioasă educație a tineretului, psihologia, pedagogia și psihopedagogia, inclusiv psihopedagogia specială, aceste  patru surori bune, vor merge mână în mână ca drum parcurs în evoluția lor de-a lungul anilor. Este greu de văzut sau de proiectat evoluția vreuneia dintre ele, independent de celelalte, fiindcă toate au ca obiectiv de studiu și de intervenție persoana umană, în ansamblul ei, psihicul și fizicul, comportamentul, atitudinea și scara de valori în limitele cărora se va mișca. Psihologia examinează psihicul în ansamblu și evoluția sa, pedagogia și psihopedagogia urmăresc dezvoltarea personalității copilului, a adolescentului și a tânărului, iar psihopedagogia specială studiază abaterea de la normalitate, pe diferite paliere de dezvoltare senzorială și psihomotorie și comportamentală, în așa fel încât să poată interveni în ameliorarea curbei proprii de dezvoltare pentru fiecare individ cu cerințe speciale, spre integrarea armonioasă a persoanei în familie, în școală, în profesiune, în societate. Cele patru discipline încearcă să cuprindă cât mai mult din aria educației tineretului. Așa cum s-au structurat ca științe independente, psihologia încearcă să răspundă solicitărilor foarte diverse ale psihicului, să descopere mecanismele intime care să ne ajute să înțelegem funcționarea creierului și să putem valorifica întreg potențialul creator de care dispune. Pedagogia a încercat de-a lungul timpului să influențeze dezvoltarea individului, sub toate aspectele sale specifice, să-i asigure o evoluție ascendentă și să-i ofere sprijin în afirmarea și integrarea sa socială. De dată recentă, științele educației elaborează noi tehnologii pentru autoeducație și pentru educația permanentă, în scopul apropierii oamenilor între ei și al ridicării nivelului de civilizație. Psihopedagogia specială, disciplină relativ mai tânără, s-a orientat mai ales asupra cazurilor problemă, tot mai numeroase, mai diversificate ca și cazuistică și ca modalități de recuperare și de reintegrare socială, tot mai complexe. Unii specialiști se ocupă cu psihopedagogia persoanelor cu cerințe educaționale speciale, ca nivel scăzut de dezvoltare psiho-mentală, iar alți specialiști, tot mai numeroși, extind sensul sintagmei de psihopedagogie specială și la categoria copiilor, a adolescenților și a tinerilor supradotați ca și capacitate intelectuală sau aptitudinală.

          Pe de altă parte, psihologia și pedagogia artei, educația estetică, în condițiile actuale și de perspectivă, vor constitui obiectul unor studii și ale unor metodologii practice puse la dispoziția școlii pre-universitare și universitare. Pe viitor, arta va ocupa un loc tot mai important în domeniul disciplinelor educației, datorită rolului pe care esteticul, armonia, echilibrul ș.a.m.d. ar trebui să-l dețină în ansamblul valorilor sociale. Dezvoltarea necontenită a tehnicii va duce, ca și contrapondere, la dezvoltarea de cealaltă parte a esteticului, a nevoii de frumos și de frumusețe, a implicării armoniei în majoritatea construcțiilor noastre.

          Cred că în prezent sunt suficiente probe pentru faptul că psihologia, pedagogia și psihopedagogia s-au apropiat de artă sau de arte, astfel încât speranțele noastre să ne îndreptățească noile și permanentele noastre așteptări. Numeroasele și diversificatele expoziții, simpozioane, publicații și alte manifestări științifice fac dovada faptului că interpretarea operelor de artă, de orice natură ar fi acestea, nu se poate face cu succes fără incursiuni competente în domeniul psihologiei și al pedagogiei.

          Elementul afectiv, prezent și important în aceste situații, nu poate fi identificat și valorificat fără apelul la serviciile celor două științe, care sporesc farmecul și valoarea creațiilor.

          Susțin argumentat că fără un plan, un model, un set de valori care să-ți orienteze viața, nu are niciun sens să viețuiești sau să suporți o existență cenușie, lipsită de orice bucurii intelectuale și satisfacții etice și estetice.

          Trei trebuie să fie comandamentele fiecărui tânăr: să te străduiești să creezi ceva bun, adevărat și frumos în viață, să te bucuri de viață, să-i guști farmecul și să te pui în slujba binelui obștesc. Măsura, echilibrul, onoarea și demnitatea umană sunt cele mai importante valori pentru care merită să lupți. Toate acestea înseamnă a respecta trecutul, a cântări corect prezentul și a proiecta, tot corect, viitorul. Între acestea, pregătirea, interesele, aspirațiile, aptitudinile și atitudinea joacă un rol important fiecare, mai ales dacă sunt structurate într-o unitate durabilă.

          Rolul școlii rămâne prioritar în pregătirea generațiilor tinere pentru viață, dar cred că tot mai multe și mai variate instituții, asociații, fundații etc. își voe asuma un rol educativ, oferind o tot mai importantă contribuție la dezvoltarea individului. Nu va fi concurență între ele dacă școala va ști să-și asigure sprijinul și colaborarea acestora. Școala nu poate fi totuși singura instituție specializată în instrucție și educație, ci e stringent necesar să fie aliată cu tot mai mulți alți factori sociali decizionali (familie, O.N.G.-uri, poliție, diferiți alți factori sociali, culturali ș.a.m.d.), care să-și propună să contribuie la instruirea, dezvoltarea, integrarea și afirmarea unei persoane în societate. Din păcate, viitorul ar putea să reducă rolul școlii la o acțiune incipientă în procesul formării personalității. Rămân valabile funcțiile ei principale, dar acestea ar putea fi serios concurate de apariția și funcțiile noi și complexe ale unor noi instituții cu prerogative asemănătoare.

          Reformele școlare ar trebui să cuprindă schimbarea mentalității, mai întâi a cadrelor didactice, apoi a părinților și a elevilor despre rolul școlii în societate. Treptat, vor trebui să-și schimbe opinia și specialiștii științelor educației, cu privire la posibilitățile și responsabilitățile disciplinelor lor. În centrul procesului educațional trebuie să fie plasat, urmărit și ajutat copilul în plină dezvoltare fizio-psiho-socio-culturală. Măsurile luate nu vor produce schimbările așteptate dacă cei chemați să le aplice nu-și vor modifica opiniile despre funcțiile școlii, despre rolul ei și, îndeosebi, despre atitudinea personalului didactic față de discipolii cu care lucrează. În același timp, școala trebuie să antreneze o mișcare în rândul populației pentru a sprijini eforturile acesteia și ale specialiștilor din domeniul educațional. O reformă școlară cuprinde, prin curriculumul național, o serie de modificări privind conținutul, structura, strategiile și pregătirea cadrelor didactice. Ea se realizează treptat, dar cu dificultăți, din cauză că masa mare a formatorilor didactici n-a fost pregătită suficient pentru a prelua și aplica măsurile prevăzute de o reformă instructiv-educațională autentică. Trei sunt direcțiile principale în care trebuie să se acționeze:

a) Stabilirea conținutului învățământului.

b) Structura sistemului de învățământ.

c) Pregătirea cadrelor didactice.

          Acestea nu sunt singurele, dar ele condiționează succesul transformărilor pe care o reformă autentică le are în vedere.

          În perspectiva modernizării pe care urmează să o suporte învățământul nostru, pentru alinierea la standardele europene, sunt prevăzute acțiuni de durată și mai profunde, menite astfel să-l modernizeze:

- formarea profesională continuă;

- educația adulților;

- învățământul la distanță;

- învățământul profesional și de ucenici;

- orientarea școlară și profesională ș.a.

          Învățământul nostru actual și de perspectivă trebuie să tindă spre o flexibilizare accentuată, spre o deschidere amplă și o receptivitate mărită față de cerințele mereu mai complexe și mai urgente ale societății și spre asimilarea noutăților care s-au dovedit eficiente în asigurarea dezvoltării și perfecționării randamentului acestuia. Învățământul ar trebui, de asemenea, să tindă spre punerea în aplicare și valorificarea intensivă a tuturor cuceririlor științifice actuale și viitoare, pe măsură ce acestea vor fi descoperite, mai ales a celor din domeniul științelor educației. Învățământul nostru trebuie să-și sporească puterea de asimilare a noutăților, din orice domeniu de activitate ar fi vorba, să le recepteze, să le proceseze și să le implementeze instructiv-educațional, din mers, fiind astfel mereu accesibil și atent la o permanentă perfecționare a tuturor componentelor sale: funcții, resurse, structură, conținut, personal, colaborări  etc. și să funcționeze după un plan coerent, unitar și modern.

          Idealul de personalitate a fost și este mereu invocat în orice reformă pedagogică. Acesta s-ar putea reda prin unele expresii sintetice, prin anumite sintagme verbale care-l concretizează astfel: personalitate armonioasă, omul total, dezvoltarea completă a resurselor spiritual-umane, omul creator, personalitate dinamică și multilaterală etc., înțelegându-se prin toate aceste expresii realizarea unei personalități capabile să-și controleze și să-și dirijeze destinul... Un om care să-și valorifice integral disponibilitățile bio-psihice și să-și organizeze viața în concordanță cu cele mai nobile valori și aspirații ale omenirii. O personalitate armonioasă presupune o afirmare și realizare echilibrată a tuturor celor trei laturi ale personalității sale: cognitivă, afectivă și volitivă.

          Sunt foarte multe lucruri pe care școala nu le poate oferi în suficientă măsură tinerilor, și anume: nu-i învață cum să se bucure în mod deplin și autentic de adevărata frumusețe a vieții, nu-i ajută să treacă peste unele obstacole, nu-i învață ce înseamnă a opta și cum trebuie luată o decizie, nu le arată suficient de profund care sunt riscurile unei aventuri fără o bază cognitivă și morală temeinică, nu le dezvoltă în suficientă măsură simțul onoarei și al demnității proprii, responsabilitatea și înălțimea aspirațiilor, nu-i ajută destul de mult să-și elaboreze un program complet de autoeducație și de educație permanentă și, în fine, nu le cultivă îndeajuns spiritul de inițiativă, de creativitate, dar și de un pragmatism echilibrat și rațional. Un tânăr care nu știe cum să reacționeze în fața unui eșec, înseamnă că nu este pregătit pentru viață. La fel, nepregătit pentru viață este și unul care pune mai presus decât munca anumite elemente de non-valoare precum sunt: șansele tendențioase, protecțiile, așa-zisele întâmplări, adică un hazard bine manipulat ș.a. Nu poate fi fericit un tânăr care nu pune la baza comportamentului său valorile morale și care nu știe ce înseamnă respectul, colaborarea în muncă de echipă cu semenii, altruismul, ajutorul reciproc, empatia, răbdarea, compasiunea, înțelegerea.

          Problema nu este atât ce ne dă școala în mod suficient, ci mai degrabă dacă școala, așa cum este ea concepută și organizată azi, poate da atât cât se așteaptă de la ea sau nu?! Școala nu este niciodată adaptată complet evoluției continue și complexe a omului, spre a-i acorda o existență calificată profesional pe tot parcursul existenței sale și în ritmul cerut de progresele de azi și, mai mult ca probabil, și de progresele de mâine... Și apoi, de cealaltă parte, se pune problema: este dispus individul să se supună toată viața unui sistem de influențe care nu sunt totdeauna în acord cu aspirațiile și așteptările sale și ale comunității în care trăiește? Apoi, să nu uităm că tinerii de azi, sub influența tehnicii moderne încă mai așteaptă soluții prefabricate pentru toate situațiile cu care se confruntă în mod cotidian.

          Este greu să se pună de acord cerințele societății din care facem parte cu progresul științei, al tehnicii de ultimă oră, cu dezvoltarea individului și cu posibilitățile reale ale școlii. Va mai trece mult timp până ce societatea va reuși să imprime școlii ritmul dorit, de concordanță cu accelerarea actuală a ritmului de dezvoltare a cunoștințelor de vârf în știință și tehnică, și să-i asigure resurse adecvate și suficiente pentru a-și putea realiza aspirațiile și pentru a-și putea atinge obiectivele...”

          Iată doar o parte din conținutul ideilor vehiculate și susținute cu competență și convingere de către profesorul Dumitru Salade, la început de secol actual și de mileniu, prin mijlocirea cursurilor universitare, a lucrărilor prezentate cu entuziasm și dăruire profesională și umană, în diverse și multiple simpozioane, conferințe și mese rotunde, în întâlniri cu presa sau în discuții de specialitate.

          Opera de referință a profesorului Dumitru Salade rămâne ca o marcă de prestigiu, de înaltă ținută academică și profund umanism, de autentică virtuozitate profesională, pentru generațiile viitoare, pentru școala, dascălii și învățământul românesc.   

          Așadar, să nu uităm: „Învățătura îți dă lumină, dar nu te înalți decât prin caracter”, după cum spunea și profesorul Dumitru Salade, amintindu-l pe Ovid Densusianu.

          Omagiile noastre regretatului mare corifeu al pedagogiei clujene, in memoriam!

          

   

                                                                        PERSIDA RUGU

 

 

CARTE...

„Izgonirea din iad”,
matrice ontologică și tărâm de motive literare perene
                     în opera poetică a lui Andrei Fischof                                   

  

 motto:

            Autorul „Izgonirii din iad” este omul care își locuiește inima.
                                  În ea, odată cu sângele, mustește poezia...

          
          Curgând ca un fluviu, în continuarea celorlalte volume ale poetului Andrei Fischof  (în limba română: „Dialog imaginar”, 1978; „Uitarea de sine”, 1983; „Atingerea umbrei”, 2000; „Prefăcuta liniște”, 2003; „Umbletul îndoielilor”, 2005... în limba ebraică: „Keev lavan. Durere albă”, 1991; „Rikud hamilim. Dansul cuvintelor”, 1993; Horef zarok. Iarna verde”, antologie de poeme traduse din limba română în limba ebraică, 1995; „Seyvat hazman. Încărunțirea timpului”, 1997; „Kim’at. Aproape că”, 2002; „Avak susey habar. Praful cailor sălbatici”, 2006), răsfrânt ca-ntr-o balanță de aur alchimic în lacrima universului, volumul de poeme intitulat sugestiv „Izgonirea din iad”, ne pune în fața unor chintesențe de gândire și simțire poetică, înalt-măiestrit exprimate, cu neașteptate volute de conținut ideatic-afectiv si imprevizibile asocieri de motive literare perene. Această carte s-a bucurat de o apariție editorială de excepție, sub egida unor editori experimentați, Aura Christi și Andrei Potlog, precum și a lectorului de carte Gena Rusu (director economic: Mihaela David, tehnoredactor: Alexandra-Alina Preda, departament difuzare: Adrian Preda și Claudiu Moloci), apariția editorială a volumului integrându-se colecției „Poesis”, a Editurii EuroPress, Bucuresti, 2008. Deschizându-se, pe coperta întâi, cu o reproducere după o frescă de Fra Angelico din chiliile de la San Marco, în paginile de început beneficiind de un succint dar edificator curriculum vitae al autorului, cartea este învăluită, pe coperta a patra, de cuvintele pline de aplomb veridic, cu iz de confesiune, ale Aurei Christi, care își mărturisește propriile impresii proiective după lecturarea manuscrisului. Așadar, accentuează cu har Aura Christi: „Poemele dense, pline de miez ale lui Andrei Fischof curg unul după altul. Fără ostentație. Firesc, așa cum ploaia se scurge din orbitele zeilor fără nume, așa cum iarba poate fi numită iarbă numai dacă este păscută, din timp în timp, de pegașii morților tineri. Înfăsurat în toga marelui frig, poetul refuză zgomotul, învălmășeala, furtunile agitațiilor zadarnice, optând mereu pentru ipostaza martorului tăcut, marcat de o sensibilitate atentă, ochiul său, da, cel triunghiular, din frunte, înregistrând totul, aproape totul. Poemele-peisaje conturează o lume a sfârșitului întunecat, a degenerescenței, a decadenței și pierderii reperelor. E o lume de coșmar, o lume înșurubată în albia apocalipsei care se inventează, clipă de clipă, provocând martorul – adunat, strâns în el însuși, atent la forurile-i lăuntrice și la vocea căreia i se supune necondiționat – să imagineze discret, evaziv, surpat în uimirea de a fi el însuși: o șansă de salvare. Și martorul răspunde provocării, așa cum un copil, fiind, pe malul mării, harponat spre orizonturile mirabile ale dorinței de a fi, desenează, cu un bețișor, pe nisip, o uriașă corabie fantastică...” 

          De-a lungul anilor, creația poetică a lui Andrei Fischof, de fiecare dată, cu fiece volum, parcă într-un continuu debut exploziv sub marca uimirii, a stării de „mirare filosofică” în fața lumii, a vieții, a cosmosului, apare în fața minții și a inimii lectorilor transfigurați de receptarea și procesarea cuvintelor, ca o stare de grație verbală, izvorâtă din asimilarea și procesarea revelatorie a marelui Cuvânt. Setea de cunoaștere și de lumină care clocotește în fibrele silabelor și în umbra tăcerilor șoptite pe jumătate îl determină pe autor să nu se poată opri în loc... In crescendo, conflictul său lăuntric, precum la un nou Faust, se adâncește în noul volum de poeme, după cum se creionase la medievalul alchimist prin sintagmele transpuse de Goethe în versurile: „Ah! Două suflete-s în mine! Cum se zbat/ În piept, să nu mai locuiască împreună!” („Faust”, J. W. Goethe, traducere: Lucian Blaga). În desprinderea de sine, ca-ntr-o fugă de un indicibil alter-ego, ancorat în propriul gând al autorului precum umbra lui Mephistopheles în Faust, luând forma atâtor chipuri umane, amețitor de multiple și diversificate, verbul poetic fischofian mărturisește: „Presimt miezul din lucruri/ cum rupe petalele uriașe/ ale calendarului/ într-un joc de-a/ măiubeștenumăiubește// fiecare lună smulsă mă scufundă/ cu încă un gând/ cât latul palmei/ în negura covârșind țărâna/ până nu mai aud clopotele aplauzelor/ imaginate// astfel aștept întâlnirea cu cel care/ am murit de atâtea ori” („Astfel aștept întâlnirea”).  

          Într-unul dintre volumele de poeme anterioare, „Umbletul îndoielilor” (München, Ed. Galateea, 2005), Andrei Fischof scrisese: „Ședeam așa, față-n față cu mine însumi,/ de-o parte și de alta a mesei din bucătărie,/ în jurul căreia mi s-a întâmplat copilăria –/ ca două vise:/ unul de-acum, unul de ieri,/ mai sărac cu experiența unei zile întregi./ Și tăceam într-o jalnică adulmecare./ Dar jocul acesta fără legi scrise/ cât poate să țină –/ gâlgâitul minții îneacă al treilea vis,/ cel de mâine,/ dinainte neștiutul,/ cu-atâtea chipuri și nume și-arome și-atingeri/ întretăindu-se în carnea-i./ Și nu mai știu: care din cei doi sunt eu,/ și care eu” („Față în față”). Hotărându-se să-și urmeze propensiunea spre căutare și cognoscibilitate (sau re-cognoscibilitate), rătăcind la propriu și la figurat prin „lumea cea mare”, după ce cunoscuse obiectivizarea naturii și a societății, după ce întâlnise atât inocența, puritatea (Margareta), frumusețea armonios desăvârșită (Elena), cât și incandescența lavei exprimate prin cuprinderea și intensitatea pasiunilor sale, în special pasiunea cunoașterii, urmașul faustian exclamă, transfigurând ideea nucleului faustic: „La început voi pune Cuvântul!” Tinzând ascensional valoric „spre o supremă existență”, năzuința faustică își găsește terenul cel mai propice de desfășurare între oameni, prin cucerirea și proteguirea unei armonii visate, răsfrânte în vitraliile artei. Această atitudine a eroului goethean ilustrează lupta neîncetată a omului pentru descătușarea sa din drama însingurării. Revelatorie rămâne tragedia conflictului perpetuu dintre realitatea avântului năvalnic spre absolutul cognitiv și situația relativității cunoașterii umane, dintre aspirațiile personale și cele gregare, dintre individualitate și comunitate, firul Ariadnei pe calea depășirii limitelor sale de ființă muritoare, mereu aflându-se sub comandamentul preceptului de solidaritate  umană. 

          Prin notele unui registru liric transmodernist, de actualitate, poetul Andrei Fischof urmează cu intermitențe, subteran, caracteristicile drumului de „individuație” (C. G. Jung), sub ogivele puterii de geneză ale spiritului epistemic uman: „Prizonierii războaielor noastre suntem./ Încă n-am ieșit din ele./ Războaiele ne hăituiesc/ precum lassourile./ Brațele-mi se sufocă de cătușele eliberării/ neîmplinite,/ căci cineva totdeauna se grăbește/ să închidă grajdurile/ pe când caii fugiseră demult”(„Continua eliberare neîmplinită”). Încercând să reprezinte viața în infinita ei diversitate, scriitorul Andrei Fischof,  al cărui penel literar învăluie cu aceeasi tușă de marcă și versul și proza și eseistica, își exteriorizează de cele mai multe ori paradoxal, într-un mod absolut sui-generis, ideile, trăirile, convingerile; aproape întotdeauna dorința sa de a cunoaște și dorința de a arde ca o flamă, sub cenzura implacabilă a lucidității, fiind la fel de intense, de tulburătoare, de permanente, adună în sine, ca-ntr-un receptacul de har, tot zbuciumul și toată neliniștea, întreaga anxietate și toate nostalgiile condiției umane, așa cum transpar acestea din poemul care, prin extrapolare, dă și titlul recentului volum de versuri, „Izgonirea din iad”: „Dar șarpele a rămas în rai./ Și-a schimbat doar numele/ în Înțelepciune,/ aruncându-ne câte un solz/ imposibil de prins din zbor/ la vreme.// Din când în când/ pielea lui fâlfâie deasupra drumului nostru/ și ne acoperă ca un sfat dat în fugă:/ știm că e vremea năpârlirii./ A dezbrăcării promisiunilor deșarte/ și a nimicirii urmelor periculoase,/ când șarpele nostru cel de toate zilele/ ne destăinuie, în trecere, adevărul,/ cu prețul izgonirii tuturor,/ căci el, șarpele, a rămas în rai.” 

          Motivul faustic simbolizează duplicitatea naturii, cele două laturi diametral opuse, generate de însăși ființa umană: materia și spiritul, simțurile și gândirea, răul și binele, demonul și divinitatea, întruchiparea elanului creator și întruchiparea spiritului negației, altfel spus, „pulsiunea Eros” și „pulsiunea Thanatos” (S. Freud).  Duhul pământului („archeus terrae”, după Paracelsus; „anima terrae”, după Giordano Bruno) stăpânește, atrage, înfruntă... Circuitul se închide între sine și ceilalți, constituind o împletitură de năvod prin care trece ecoul „unui corp ceresc rătăcit”, virtual izvoditor de o armonie „în veci nepetrecută”, după cum se exprimă în creația sa poetică, Andrei Fischof: „Respirăm aerul/ abia scăpat din plămânii altora/ un fel de osmoză între noi și împrejurimi// pentru a o îndrepta/ colorăm starea de fapt întinsă pe garduri/ ca și cum am fi colorat o fotografie/ din vremea celor cafenii// nimic nu se întâmplă/ în afara pierderii sensului cuvântului rostit/ și scornirea unor direcții nefirești// din timp în timp/ ziarele anunță apropierea unui meteor uriaș/ care va soluționa toate problemele/ dar noi continuăm/ să adunăm poluarea în grămezi/ și să ridicăm cu ea o statuie/ în memoria vizitei de o singură dată/ în veci nepetrecută/ a unui corp ceresc rătăcit” („Osmoză”). De aceea, continuă autorul, „se pare că viața aici/ a fost un simplu accident”... „Bucuria geambașilor mistuie/ somnul hergheliilor furate./ Copilul își asmuțește părintele./ Următoarea eclipsă totală de soare/ va avea loc aici în 2180,/ dar popoarele se perindă deja/ în fața regilor orbi,/ pentru decapitare.// Se pare că viața aici/ a fost un simplu accident” („Accident”). Deplina fericire este exclusă temporar, precum la Faust, întrucât oprirea clipei („Rămâi, ești atâta de frumoasă!”) ar însemna de fapt, prin abordarea ego-centripetă a lumii, concretizarea pactului cu Mephistophel. În pofida avatarurilor sale, Faust este salvat și scăpat din iad, întrucât prin războiul nevăzut dintre tendințele contradictorii din om, el a făcut să se întrupeze zborul acestuia spre vârfurile de stei noratec, atât de puțin tangibile, ale generozității și deschiderii spirituale spre universalitate, altfel spus, a realizat salvarea acelui microcosm ardent transfigurat prin lumina lucarnei orientate spre macrocosm.

          „Izgonirea din iad” implică asumarea suferinței interioare, privită ca o altă posibilă „scară spre cer”, cu trepte zămislitoare de punți între universuri (Iacob zărise prin intermediul unei viziuni calea care unește văile țărânei cu munții eterului), transformarea trecerii în tămăduitoare lumină, prin lupta acerbă cu sinele, ajungându-se prin prototip la arhetipalul Sine (îmbrățișare încrâncenat-vizionară, ca-ntr-o iubire de duh arzător, în urma căreia numele i se va schimba, Iacob devenind Israel, „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”, un alt nume acoperind de fiecare dată o altă structură metafizică), prin transcenderea elementului „timp”, fulgurantă metanoia, spre a obține, în răsfrângerea-i oglindită prin cuvânt, o întreagă lume de alegorii și simboluri capabile să încline fruntea cea mai gânditoare. În acest sens, Andrei Fischof se întreabă, rostindu-se: „Despre ce vorbim când/ umărul pe care-am plâns/ doare precum zborul migratoarelor/ spre o țară interzisă/ neîmblânzind visele/ nevisate/ ale corului tăcerilor/ orbite./ Cazanul cu privirile mele/ scurse/ fierbe/ la un capăt de iad/ pe care poate nu-l voi mai simți” („Neîmblânzirea”). Dincolo de motivul faustic, ne cutremură abisal măreția dramei lui Yiov, mult mai chinuitor adâncită în sine, prin trăire, și extrapolată psiho-social, prin semnificații... „Ce naște războiul dacă nu/ un alt popor,/ mulțimi de Yiovi/ amuțiți/ uimiți/ cerând cerului să oprească/ uciderea fiilor./ Am trecut odată prin asta/ și nici atunci nu ați căzut,/ ceruri nemernice,/ și nu mai avem putere,/ strigă furia neamului/ înmulțindu-se prin sine/ precum lacul umplându-se de ploi,/ iar când ele încetează, vara,/ din apele subterane,// neamul acesta de mulțimi/ și-a pierdut odată fiii și părinții acestora/ și-și pierde fiii și părinții acestora,/ căci toți sunt fii,/ urmași ai lui Yiov,/ robul unui dumnezeu supus satanei” („Fii de Yiovi”). Dialogul om – divinitate se derulează pe un fond de angoasă existențială, de temeri, de neîncredere și căutări. Ființa umană e pusă în fața greutăților lumii, care acționează gravitațional, manifestându-se mai cu seamă prin ispititoare și persistente îndoieli, adunându-se ulterior în spirale de șerpi înghețați în adâncurile inimilor noastre... „Nu mă învinui de necredință, Adonai,/ când tu ești cel care nu crezi în mine,/ plăsmuitul după chipul și asemănarea/ ta.// Nu te preface că ești în bolboroseala lavei/ din crater/ izbucnind la ceasul neașteptării/ când povara/ e cel mai greu de purtat/ pentru cei de la poalele vulcanului/ nestins la vreme.// Uită-te, în sfârșit, în ochii mei/ și-și vei coborî privirea a neputință/ neiertătoare.// Nu te ascunde,/ căci nu te voi căuta./ Nici măcar în mine” („Neiertătoarea neputință”). Revolta cunoaște însă oaze de liniște, cuvintele, pânze de tăceri, furia se transformă uneori într-o tenace încercare de re-stabilire a unei comunicări... „Dumnezeu al sarcasmului/ ascultă plângerea robului tău/ îndurerat de ceea ce faci/ deloc deopotrivă cu ceea ce spuneai// oprește avântul celor năpăstuiți de/ înțelegere strâmbă/ amenințând în goana lor oarbă/ propriile tale promisiuni// oprește năvalnica împotrivire/ a gândurilor putrede/ și toarnă ploile tale întru/ spălarea lor// fă ca albiile să ducă râul spre mare/ ocrotite de cărări aidoma unor străjeri/ care au cunoscut pustia/ și urletul hienelor// dumnezeu al sarcasmului/ fă ceva” („Șoptind, răfuiala”). În urma încercărilor rămâne omul pur, plânsul, râsul, partea noastră dinspre inimă, rămâne lacrima scăldătoare de cer, spălând zgura din gânduri și veninul, amarul din surâs și otrava de pe floare... „Plouă peste ape,/ Dar picăturile nu ajung/ Până la fundul mării înecat/ În nisipuri veșnice –/ Un soi de deșert ascuns/ Vremurilor, toate./ Ca și cum/ Viața, boală incurabilă,/ Ni s-ar oferi fără nici un gaj.// Lucrurile, făptuindu-se,/ Nu se pot atârna pe o sfoară/ La uscat, precum cearceaful/ Pătat de seceta nopților din trup./ Nici bucuriile, nici tristețile/ Nu pot fi aliniate după mărime./ Ne rămân doar plânsetele,/ Cele dinlăuntru,/ Cele la vedere./ De bucurii, de doruri,/ Așijderea” („Lucrurile, făptuindu-se”).  Marele Creator ne locuiește ascuns, risipit în imanent și tăinuit în transcendența sa, concomitent aproape și departe de cel care-l caută, uluitor atât prin prezență cât și prin  absență, adunând magnetic contrariile într-o unitate de nedescris, în același timp aprig strălucitoare și adânc întunecată, apropiindu-se de noi în mod apofatic și catafatic, totdeodată adumbrindu-ne și adumbrindu-se sub privirile noastre interioare într-un ținut real-ireal, într-un vis-nevis, covârșitor, întru ființă-neființă-ființă, spre realizarea esenței spirituale a modelului eminamente matricial, atât primordial, cât și infinit, al Ființei, de nezdruncinat și de neatins... „Dumnezeirea se ascunde de noi/ ca fața nevăzută a soarelui,/ glob de foc trăindu-ne-n neștire,/ în nedeslușitul mare infinit.// Rămânem doar cu ideea,/ ca în atâtea alte închipuiri/ ne-ncumetându-se să se arate/ aștrilor din noi.// Rămânem doar cu ideea –/ catarg al infinitului mijlociu/ în care ne trăim ființa/ fără putința evadării din sine./ Ca astronautul conștient/ că nu se va mai întoarce” („Infinitul mijlociu”).

          Scrierile poetului Andrei Fischof înaintează firesc: încet, spontan, sigur, puternic. Destinul terestru al omului este sublimat prin cuvânt. Trăirile, simțirea și gândurile autorului își găsesc sălaș în silabele-i teandric adunate, prin neașteptate spirale de foc purtând pecetea lui Hermes. O excepțională putere de impact a versurilor fischofiene asupra cititorului se manifestă prin polisemie, prin multidimensionalitatea sensurilor, a semnificațiilor, a semnelor. Așa după cum arată și André Scrima, „polisemia, pluralitatea deschisă a sensurilor, suscită trei niveluri de reflecție imediată: primul nivel se referă la univocitate; ea caracterizează un cuvânt al cărui sens se epuizează în ceea ce spune. (...) Al doilea nivel, cel al metaforei, deschide limbajul, cuvântul de la sensul său concret spre sensul figurat. (...) Al treilea nivel, la care vom reveni mereu, este cel al simbolului. Dacă metafora ține de un fel de operație locală, punctuală, de natură afectivă, poetică, simbolul, în schimb, este obiectiv. Funcția lui esențială este să unească și să permită trecerea obiectivă, comunicarea – cea care nu depinde de mine sau de dumneavoastră, ci de structura, de destinul proprii simbolului – între diferite niveluri ale ființei, între mai multe grade de realitate, iar la limită, între toate treptele ființei.” 

           „Izgonirea din iad”, sintagmă considerată ca titlu de volum, fluidificată în chintesența semantică a unui adevăr ireductibil, determină mai multe asocieri de gând. Aspectele simbolice sunt, în acest sens, bogate, vaste și coerente, iar accentul cade pe speranță, ca atitudine-antidot față de închiderea acestor porți ale infernului. 

          „Porțile cerului ca și porțile infernului se deschid pentru omul care și-a atins centrul – inima –, având astfel capacitatea de a se deschide către ansamblul dimensiunilor ființei” (André Scrima), atingând însăși Ființa. Ca o contrapondere, putem vorbi despre „porțile inimii”, simbolism decisiv în tradiția spirituală universală. Atunci când omul își atinge centrul ființei, își elimină și situarea pe circumferință (unde s-ar fi rotit într-un amețitor vârtej, la nesfârșit, prins în devenirea cosmică), scapă finitudinii temporale și spațiale, determinismului și morții, depășindu-se pe sine, devenind o universalitate. Omul care și-a atins inima și sălășluieste în ea, mereu, ca într-un omphalos proteguitor al aceluiași axis mundi, se poate izgoni pe sine însuși din infern, întrucât are puterea să-i sfărâme porțile și să comunice cu toate celelalte lumi, celeste, telurice, demonice, având în același timp experiența consubstanțialității lor, prin creație, chiar dacă acestea sunt diferite unele de altele, prin devenire... Așadar, iată un alt poem dintr-un volum anterior: „Nu mă rosti, Doamne,/ în rugăciunile tale către diavol./ Oricum, el știe că exist:/ prea des își schimbă-nfățișarea,/ ca într-o joacă stupidă,/ după chipul și asemănarea mea,/ ca un frate geamăn pe care nu-l pot deosebi/ de propriu-mi chip./ Atunci, mă reped la vraci, să caute/ dacă sunt puse la loc, în mine,/ toate șuruburile, răsuflările și celelalte./ De aceea, Doamne, ruga ta către diavol,/ născut și el după chipul și asemănarea ta,/ doar pentru iertarea ta să fie.” („Nu mă rosti”, poem din volumul „Umbletul îndoielilor”, 2005). De dincoace, din nevăzut, din inaparent, din „labirintul inimii”, din „căile ei subterane”, cu alte cuvinte din subconștient se declanșează întâlnirea cu eul propriu, cu toate fantasmele lui... „Am căzut ca în vise, muțește,/ trezindu-mă-n beciurile suflării./ Iarăși ai avut dreptate./ Am găsit doar obiecte părăsite/ de care uitasem,/ nefolosindu-mă la vremea lor de ele,/ ci scornindu-mi mereu altele,/ făcute din aventuri al căror sfârsit/ îl știam dinainte./ Până la urmă acestea s-au rupt de mine./ Răzbunarea umbrei scheletelor.// Dar ce fac cu toate acestea,/ dacă nu să le las/ arheologilor peșterilor răsuflării,/ surprinși/ descoperind cât de copilăros era omul preistoric/ din veacul al douăzeci și unulea” („Obiectele din beciuri”). 

          O existență plenară nu se poate realiza fără asumarea întregii lumi, în totalitatea sa, prin acceptarea și asimilarea bipolarității, a ambivalenței naturii umane și a transmutării, a transformării, a sublimării acesteia, altfel spus a integrării sau mai bine-zis a re-integrării ei, prin inițiere. Volumul „Izgonirea din iad”, semnat de poetul Andrei Fischof, generează astfel o nesfârșită călătorie a ființei printre inepuizabilele meandre ale făgașelor „respirației” cotidiene, fie pe plan teluric-existențial, fie pe plan ontologic, fie pe plan social-istoric, fie pe plan spiritual.  Poesis, această „scientia scientiarum” și „ars artium”, această „ars magna” (sau „magnum opus”, „arta regală”, după Serge Hutin), situată la fruntariile literaturii și ale muzicii (de ex., poemele: „La vremea înserării. Sonet”, „Erată”, „Mahler”, „Și iată cum, scriind. Sonet”, „Tulnicele”, „Sunetul nevăzut al tăcerii”, „Requiem” ș.a.), ale literaturii și ale artelor plastice (de ex., poemele: „Autumnală”, „Gând fugar”, „Iarnă la Haifa”, „De cealaltă parte, marea. Peisaj din tren – schiță”, „Izgonirea din iad. Inscripții la o pictură”, „Mica apocalipsă. Versiune”, „Albe depărtări”, „Stare de fapt la amiază”, „Viziune” ș.a.), poezia adevărată, așadar, „este țara clarobscurului, regiunea supremă în care se întâlnesc toate artele...”, după cum spunea și Pompiliu Eliade. Ea, poezia, se folosește de toate capacitățile de gândire, de imaginare, de simțire și de expresivitate umană, asistându-se astfel, prin intermediul ei, de mii de ani la straniul spectacol de constituire, dezvoltare și modificare continuă a spiritului omenesc, timp în care un singur lucru a rămas constant: inima omenească, această inimă care e și astăzi ceea ce a fost și odinioară, neclintită, infinită în aspirațiile ei și impenetrabilă în tainele conținutului ei.  

          Volumul „Izgonirea din iad”, cu propensiuni efervescent cartesiene, rotund împlinit prin bogăția de comparații, metafore și simboluri, este încadrat între două poeme-emblemă. Primul poem al cărții, numit într-un mod atât de inspirat, „Insula cuvintelor”, iscă o lume aparte, completând parcă planeta Pământ cu o geografie proprie... „Se făcea că am dat de o insulă netrecută în hărți,/ bântuită de cuvinte rostite o singură dată în viață, ori/ izgonite sau chiar evadate. Ele m-au înconjurat/ precum canibalii omul-pradă. Dacă nu erai în mine/ de atâta vreme, n-aș fi îndrăznit, dar cercul,/ adulmecându-mă, se opri singur, la un braț de/ sângele meu în care te-am ascuns. Astfel am devenit/ sclavul-domnitor peste propriile-mi tăceri.// Mai târziu, se povestea că insula s-a transformat în/ continent, apoi în crater de vulcan, până a dispărut/ sub clarul de lună fără nume.// Cuvintele acelea au născut o limbă, alta. O nouă religie./ Fără psalmi. Neostoita sărbătoare a întoarcerii la sine.”  Învăluind cartea cu o strălucitoare mantie profetică, poemul care încheie volumul, totodată deschizându-l parcă spre următoarea apariție editorială, este intitulat semnificativ, „Cartea naște carte”... „Poemele mele așteaptă/ Precum caii de cursă dincolo de poarta/ Deschizându-se într-o singură direcție./ O clipă înainte,/ Poemele, încordate până la/ A nu se recunoaște unul alături de celălalt,/ Își înfloresc buzele cu spuma/ Sprijinului reciproc, dorit./ Precum caii de cursă așteaptă poemele mele/ Semnul spargerii aerului./ Cartea naște carte,/ Cum sufletul naște alt suflet.” 

          Ardent prin structura afectivă, măreț și dubitativ prin rațiune, reținut prin noblețea comportamentului liric, autorul se exprimă printr-un verb poetic ales în consecință, încadrabil în oricare dintre curentele literare și în niciunul, întruchipând libertatea supremă de creație, reunind simbolic toate sensurile vieții, ale existenței omului pe Terra... „Despre starea de margine/ se scriu doar tăceri: pagini albe/ netăiate,/ prinse între coperți fără/ titlu./ Ea taie gândul/ și-l împinge-n hăul memoriilor/ împietrite./ Durează doar/ cât o rostim./ Apoi ne-nfulecă – plantă carnivoră/ din sera ideilor de carpe diem./ Fiecare, o margine de sine” („Starea de margine). Iată așadar cum oricare dintre poemele cărții ar necesita, categoric, o cronică aparte, fiecare fiind generată de densitatea intrinsecă, de multiplicitatea semantică, de savoarea epistemică a labirintului de oglinzi în care parcă se joacă, răsfrântă la nesfârșit, lumina înțelegerii umane și a implicării lirice a autorului. Volumul „Izgonirea din iad” e un ținut nesfârșit de multiple denotații și stranii conotații poetice, în așa fel încât abordarea sa critică ar putea cuprinde o multitudine de fațete, nețărmurite în sensuri ca însuși oceanul umanității plenare.   

          Versurile lui Andrei Fischof redau contextele experiențelor pe care i le oferă realitatea și pe care le reflectă printr-un subtil joc al minții, cu precădere al gândirii, al imaginației, al limbajului, frizând îngemănarea exprimării absconse, nocturn-labirintice cu asociațiile de idei recognoscibile diurn. Această realitate este transpusă, prin versuri cu un conținut specific, de o profunzime s-ar zice mai dureros și mai amplu nuanțată decât a volumelor anterioare, cu o expresivitate artistică inconfundabilă prin dinamica sa perpetuă de măiestrie literară manifestată ascensional, cu o neasemuită forță creatoare, în opera ce se naște parcă, deodată, prin toate coordonatele valențelor sale simbolice, sub ochii uimiți și fascinați ai cititorilor, în miezul actului lecturii.

                                                                                                     PERSIDA RUGU