''Rimbaud în Abisinia"(fragmente)

'

Arthur RIMBAUD

(20 octombrie 1854 - 10 noiembrie 1891)

Publish at Calameo or read more publications.

La Pădureni

POEZIA CA O PUNTE

de LUIZA CAROL 

despre volumul de poezii “Deşertul dintre două respiraţii"

de Persida RUGU (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011) 

          Poeziile Persidei Rugu mi se par în acelaşi timp radiografice (fiindcă ele par să radiografieze structura cea mai adâncă a sufletului) şi onirice (fiindcă metaforele par împletituri de vise nostalgice)...

Demersul radiografic (mai bine zis: “auto-radiografic”) implică o concentrare puternică asupra propriei fiinţe, mergând până la esenţa nevăzută şi neauzită a gândului “tradus” în aluzii, simboluri, ecouri. Poeta pare să-şi vadă scheletul gândului, existenţa lui concretă, trăirea lui misterioasă, mai adevărată decât aparenţele din învelişul cuvintelor. Ipostaza auto-radiografică implică izolare socială, aş zice chiar izolare faţă de sine însăşi (adică decantarea elementelor esenţiale ale sinelui pur, curăţarea lui, eliberarea sinelui de elemente triviale, aleatorii ale existenţei cotidiene). Descărnat de podoabe vane şi trecătoare, gândul devine schelet străluminat de o taină mai adâncă decât orice cuvânt. Şi undeva la limita decantării, se simte mirajul tăcerii, al unei tăceri anume: tăcerea poetică a Persidei Rugu, adică adevărul ei poetic, pe care gândul cititorului nu-l poate percepe decât pe cale intuitivă, într-un mod subiectiv şi creator (eventual foarte diferit de ceea ce poeta însăşi a perceput în momentul creaţiei, pentru că o asemenea izolare în sine nu implică în principiu dorinţa comunicării cu restul lumii, ci arderea tuturor punţilor de legătură cu realitatea exterioară, ba chiar şi cu învelişul caduc al realităţii interioare).

Demersul oniric e aparent la polul opus: poeta pare că îşi dizolvă graniţele fiinţei, alegând deliberat o scufundare în vise efemere. Iar visele sunt pline până la revărsare de imagini vizuale, sonore, auditive, olfactive, gustative, tactile ale realităţii imediate. Subconştientul poetei reconstruieşte în mod suprarealist imagini concrete de peisaje şi de oameni. Lumea interioară a celorlalţi e îmbrăţişată cu dragoste debordantă, până la identificarea cu celălalt, cu “fratele” simbolic pe care îl vede în fiecare cititor. Reprezentative în acest sens sunt poeziile dedicate fratelui real al poetei (care a trecut dincolo de puntea dintre fiinţă şi nefiinţă într-un tragic accident, la construcţia unui pod real de beton, numit în poezie “podul roşu”). Dar imginile onirice legate de fratele real şi de accidentul real se amplifică într-o încercare emoţionantă de a reface iar şi iar puntea poetică eterică între efemer şi etern, între cântec şi tăcere, între sinele poetic şi “fratele” cititor. O empatie adâncă pare să conexeze sufletul poetei de cel al cititorului.

Nu e contradictorie o asemenea ipostază cu izolarea de care vorbeam înainte? Aş zice mai curând că între cele două ipostaze ale Persidei Rugu s-a creat un paradoxal sincronism, un echilibru magic care există prin propria lui logică. Probabil că paradoxală este orice abordare poetică sinceră. Probabil că orice încercare literară care îşi propune sinceritatea ca pe o coordonată de bază, ajunge până la urmă pe undeva contradictorie, paradoxală, atingând oarecum misterul din fiinţa noastră şi cel din afara ei…

Iată un fragment din poezia “Lacrima de joi”, care îmi pare a ilustra foarte bine paradoxul la care m-am referit:

“Întorc privirea spre stânga – Nimeni

Întorc capul spre dreapta – Nimeni

Şi totuşi cineva în spatele meu

acolo

face semne disperate

mute

cufundate în umbra-sclavă a trupului purtat prin

lumină

cineva face semne disperate

pe care nu le pot auzi

aşa cum nu aud nici picăturile de rouă

căzute pe zimţii miresmelor

dintre snopii de ţărână

semne pe care nu le pot vedea

aşa cum nu pot vedea pasul cocostârcului

pe făgaşul săpat de alunecarea

unei veri pe lângă aroma altei veri

uitate

ca trecerea trenurilor prin acelaşi tunel

pe linii paralele

desenate cu pana unui ecou (…)”

PERSIDA RUGU

„Desculţă în iubire”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 199o.

„Faraonul albastru”, Ed. Cronica, Iaşi, 1993.

„Cartea cu arbori”, Ed. Napoca-Star, Cluj, 2ooo.

„Luntrea de ghindă”, Ed. Napoca-Star, Cluj, 2oo1.

„Scrisori din singurătate”, Ed. Etnograph, Cluj-Napoca, 2oo4; Ed. Eurograph, Cluj-

Napoca, ediţia II, 2005.

„Viaţa după Azelman”, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007; ediţia II, 2008; ediţia III,

2010.

„Deşertul dintre două respiraţii”, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.

PERSIDA RUGU - referinţe critice -

A încorpora Poezia şi a nu mai fi decât un instrument al ei – cel puţin în sensul expansiunii unei sensibilităţi devorante, gata să trăiască, să fie, să se exprime doar sub semnul ei: doar sub acest semn care îi dă o identitate, un nume, o limbă – limba poeziei.

Mai mult decât originalitate, discursul liric al Persidei Rugu tălmăceşte o solidaritate, o identificare cu cei care-şi trăiesc destinul poetic.

În această stare de exaltare pe care o rodeşte credinţa în rostul scrisului se află sursele şi resursele de neobişnuită simţire artistă ale poetei Persida Rugu.

CORNEL UNGUREANU

................................................................................................................................................

Titlul volumului de debut al Persidei Rugu, Desculţă în iubire, contrastează aproape flagrant cu sistemul imagistic al autoarei, dar tocmai în această flagranţă dintre nostalgia naturalului frust, a elementului adamic al erosului şi semantismul „asianic”, de descendenţă manieristă al imaginilor, constă specificul liricii sale. Niciodată integral suspendat, realul este mereu pe cale de a se pulveriza în reţeaua complicată a unor arabescuri imponderabile. Universul poetei, încă nu deplin constituit dar totuşi pregnant, este preponderent anamorfotic.

Într-o alchimie rafinată, nu lipsită uneori de preţiozitate în cele mai reuşite poeme, Persida Rugu recurge frecvent la acea coincidenţă a contrariilor care reprezintă una dintre coordonatele fundamentale ale poeziei moderne, practică cu dexteritate asintazismul şi eliptismul, apropiindu-se adeseori de sugestivitatea, eleganţa şi spiritul de fineţe ale haiku-ului.

PETRU POANTĂ

................................................................................................................................................

O poezie runică

Rostirea poetei Persida Rugu eliberează cuvintele şi le transformă – prin transfigurare – în intonaţii muzicale, hieratice; din corpuri închise, în misterioase paraclise irizând ocniţe fosforescente. Este apa din vasele de piatră preschimbată-n ambrozie sau toiagul din deşert prefăcut în şarpe. Vocea sa curge hieratic, printr-o lume cu zări runice, insinuând ziceri cifrate, delfice, rostite însă nu de Pythia, ci de o joimariţă-Dochie. Versurile se strecoară în fiinţa tainică, ocultă a lucrurilor, licărind de acolo magice luminiscenţe.

Cu o grafică oraculară, prin fluctuante broderii de o tainică simetrie, cu evantaiuri serafice vibrând parcă de flăcări ancestrale, cu grave rigori şi solemne intonaţii, poezia Persidei Rugu se impune printr-o stare divinatorie, ce o face să comunice cu zonele inefabile ale Absolutului, învăluite într-o vrajă slomnitoare, de preoteasă a lui Deceneu.

TEOHAR MIHADAŞ

................................................................................................................................................

Filonul ideatic cel mai tulburător al versurilor semnate de Persida Rugu este ardoarea căutării de sine, o întoarcere spre timpul şi spaţiul eului profund, al alter-ului dumnezeiesc, al scânteii de cer lăuntric, desprins de persoana reflexivă a creatorului, acel ceva ce-l excede pe om, dar îl şi defineşte mai cu prisosinţă. Acest alt eu, o alteritate înălţătoare, intimă şi necunoscută totodată, conferă poemelor un orizont salvator, o substanţă metafizică perenă. (...)

Căutarea de sine într-o alteritate izbăvitoare se strecoară până în miezul verbului poetic, starea de somnie fiind o regăsire mai adâncă a fiinţei originare, totuna cu primordialele semne ale vieţii...

Alteori, depersonalizarea devine o metamorfoză a eului în materia inefabilă a firii. Uitarea de sine, un fel de risipire blagiană a eului poetic, implică o diseminare a eului în armonia lumii, o contopire în alteritatea universală, acel alt eu de dincolo de maya, de dincolo de fum (...). Totodată, poemul este pentru Persida Rugu o seninătate de caldă amiază, o apetenţă a exoticului îmbrăcând tandru efemerul şi nesfârşirea.

În scriitura poetică a Persidei Rugu, cuvintele cheie îşi cheamă contrariile, configurând, cu onestitatea candorii unui lirism fremătător, oximoroane contextuale şi macro-textuale; toate cuvintele-simbol se urmăresc între ele, se intersectează într-o mişcare sophianică, îmbrăţişându-se în alte cuvinte obsesive... Într-o şi mai relevantă poziţie analitică se află lexemul cuvânt, care-şi atrage complementarul semn poetic punte, un adevărat cumul polisemantic, extrem de semnificativ pentru starea de trecere a omului prin lume. Procedeul preferenţiat de poetica implicită a Persidei Rugu este evident cel al opoziţiilor reunite, cuprinzând şi aria semantică a arderii = sunete şi a acvaticului = tăcere. (...) Poemul este, alteori, pentru Persida Rugu o semnificativă transgresare de regnuri şi de orizonturi ontice...

RODICA MARIAN

................................................................................................................................................

Poezia Persidei Rugu se naşte dintr-o stare de febrilitate muzicală, din perceperea unui murmur venit dinspre miezul misterios al lucrurilor. (...)

Versurile Persidei Rugu ne propun, în linii mari, două moduri (tehnici) de comunicare imagistică. În prim plan stă poezia scurtă, aproape aforistică, un ritual al rostirii dense, percutante. Ochiul poetic se plimbă peste lume şi reţine cu parcimonie numai anumite aspecte.

Viziunea austeră şi puterea de-a ciopli în piatră este nota dominantă a poeziei pe care-o scrie astăzi Persida Rugu.

Dar există prezentă şi o altă tehnică de figurare imagistică, o poezie mai extinsă, evocatoare şi reflexivă, uneori bazată pe un sâmbure epic. Plăcerea confesiunii (autoconfesiunii) nu mai suportă grelele constrângeri exterioare. Imaginile curg după o logică a fluxului interior, se dezvoltă şi se completează, împlinindu-se până la urmă în viziuni ample. (...)

În ambele registre, tonul poetei este autentic şi autoritar: defineşte limpede un eu poetic modern, convulsionat. (...)

Persida Rugu face parte din familia, nu prea numeroasă astăzi, a artiştilor bijutieri, care lucrează cuvântul îndelung şi minuţios, cu fineţe şi decizie.

ION OARCĂSU

................................................................................................................................................

Veritabile privelişti sufleteşti, puternic interiorizate, sunt poeziile Persidei Rugu. (...) Notaţii fulgurante se aglutinează în imagini acut senzoriale, filtrate cerebral, astfel încât evidenta energie poetică, vitalitatea inspiraţiei se esenţializează în reflecţii încărcate cu emoţie artistică. La accentuarea sugestivităţii lirice contribuie învăluirea versurilor într-un halou ezoteric, de sorginte magică. Lumina-umbra-somnul constituie triada obsesiei motivelor poetice, convertibilă, în plan imagistic, într-un clar-obscur-static, care, însă, este înfiorat subteran de proiecţii în inefabil, de alunecare în transcendent a deschiderilor simbolice. E evidentă înclinarea autoarei spre cuprinderea contrastelor, atât prin folosirea predominantă a motivelor triadei amintite, cât şi prin adăugarea altor motive, în balansul opoziţiilor; dar, aşa cum se întâmplă îndeobşte în adevărata creaţie artistică, şi în poemele Persidei Rugu se înfăptuieşte, sub puterea transfigurării, o armonizare a contrariilor.

AUREL TURCUŞ

................................................................................................................................................

Imnică, suavă, delicată, alcătuită din îndelungi tăceri şi mirate popasuri la hotarul lucrurilor, din întrebări nerostite şi din răspunsuri întârziate sau renunţate, uneori uitându-se în contemplare de sine, alteori cenzurându-se cu severitate, poezia Persidei Rugu e un jurnal liric de o puternică natură impresionistă. Despre Eul liric nu aflăm decât ceea ce ne aduc ecourile stârnite de atingerea-i cu clipa personalizată în fugosul dimprejur. Ca la maeştrii impresionişti ai poeziei, japonezii, starea cea repede trecătoare, vieţuindă în „clipa cea repede ce ni s-a dat”, are vibraţie şi vie culoare.

Neîndoielnic poeta are înzestrarea necesară haiku-ului. Imaginea, în această postură, are acuitate, pregnanţă, capacitate de sugestie, fior. Şi nu de puţine ori – gnomismul necesar.

Pe aleile de la Kyoto, pasul îi este dezinvolt şi graţios, purtând cu eleganţă chimonoul înstelat al poeziei.

HORIA BĂDESCU

................................................................................................................................................

Poemele Persidei Rugu amintesc de tehnica ikebanei, a artei florale japoneze, unde aşezarea florilor se supune unei codificări simbolice foarte precise. (...)

„Exilul” Persidei Rugu e într-o lume a visării, ale cărei semne particulare sunt apa, aripa şi zarea; nimic precis, cum se vede, totul însă este trecut prin pelicula fină a ochiului ce înlăuntru se deşteaptă. (...)

Cu alte cuvinte (în volumul Faraonul albastru, n.n.), departele, apa şi zborul nu sunt categorii, ci numai semne, sugestii poetice; ele plutesc parcă în deschiderea amplă a ochiului care vrea să vadă „dincolo”, în zona, accesibilă celor puţini, unde se află esenţele vederii secunde.

IOAN HOLBAN

................................................................................................................................................

Lectura recentului volum (Scrisori din singurătate, n.n.) al Persidei Rugu produce revelaţia întâlnirii cu un poet autentic, cu expresie lirică sugestivă şi convingătoare, pentru care poezia nu este un simplu hobby sau un demers ocazional, ci un act de responsabilitate socială şi existenţială. Persida Rugu face parte din clasa poeţilor anticalofili, cu o retorică bine strunită şi simţ metaforic înnăscut. (...)

Constat că poeta e la fel de inspirată şi în poeziile cu rimă ca şi în cele cu vers alb, că textul ei propune o lume a contrariilor care valorifică ideea de dualitate fundamentală a lumii. Ea ocoleşte în general discursul minor-narcisist spre a se cantona în teme majore, în care îndrăzneala expresivă se verifică la fiecare pas. (...)

Tema cărţii şi a scrisului este şi ea prezentă, aglomerarea diverselor elemente de notaţie servind unei construcţii iluzorii mizând pe naturaleţea expresiei. Modalitatea tonală inconfundabilă ţine de sinceritate, rezultând o expresie nudă, directă, în care metamorfozele eului imaginar se contopesc în imagini captivant-sugestive, căci autoarea îşi modelează poemele în funcţie de o idee sau de o metaforă dominantă cu o graţie de o debordantă francheţe.

MIRCEA POPA

................................................................................................................................................

În sinteză, privind personalitatea creatoare a poetei Persida Rugu, am remarca de la început ampla ei respiraţie filosofică şi meditaţie în singularitatea universului propriu, dar şi inefabila percepere a nuanţelor umane ale devenirii. (...)

În formula şi profilul liric al Persidei Rugu se poate recunoaşte pasta poeziei autentice, lăuntrul lăuntrului creaţiei, dar şi simţirea ce incită şi deconcertează nu doar în Viaţa după Azelman, ci şi în întreaga sa operă literară...

IOAN ŢEPELEA

................................................................................................................................................

Persida Rugu scrie o poezie a trăirilor calme, căutând incintele sacre ale meditaţiei, acolo unde respiraţia devine ritmul unei beatitudini atât de rare, iar murmurul rugăciunii răzbate prin transparenţele ivite din „ora îngerilor”. Volumul acesta (Deşertul dintre două respiraţii, n.n.) este mărturia unei confesiuni ce îşi adună empatiile în nuclee de forţă metaforică excepţionale. Inventarul lexical al poetei sugerează capacitatea acesteia de esenţializare tematică, dar şi rafinamentul desăvârşit la care a ajuns.

ION VĂDAN 

PĂDURENI - TIMIŞ

În „Monografia Banatului”, IOAN LOTREANU scria:

„Localitatea PĂDURENI – TIMIŞ se află în judeţul Timiş – Torontal, plasa Ciacova, cu 1724 locuitori şi hotar în întindere de 8732 jughere.

Locuitorii sunt în majoritate români ortodocşi, restul fiind greco-uniţi.

Biserica ortodoxă română s-a zidit la 1837. Preot, Constantin Tismonariu.

Biserica unită datează din 1846. Preot, Pavel Drăgan.

Şcoala primară are 3 puteri didactice. Director, Trifun Lunca.

Este Casă Naţională, Monument al Eroilor, Reuniune de Cântări şi Club Sportiv.

Oficiul poştal şi Gara, sunt în loc.

Trecutul comunei nu ne este cunoscut decât începând cu perioada dinaintea ocupaţiunii turceşti, vreme când se găseşte a fi fost locuită.

Harta din 1761 o arată ca fiind locuită de români.

Se zice că pe vremea tătarilor, aceştia au măcelărit (pe câmpia de la Mira, n.n.) atâţia refugiaţi, că sângele omenesc a ajuns până la genunchii nedomoliţi ai cailor...”

Bibliografie:

- Stefan BERKESZI, „Monografia oraşului Timişoara”

- Traian BIRĂESCU, „Banatul sub turci”

- Francesco GRISELINI, „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”

- R. S. MOLIN, „Românii din Banat”

- Gheorghe POPOVICIU, „Istoria Românilor Bănăţeni”

- Ioan PREYER, „Monografia oraşului Timişoara”

- T. SIMU, „Drumuri şi cetăţi romane din Banat”

- E. UNGUREANU, „Originea şi trecutul oraşului Timişoara”

- Alexandru D. XENOPOL, „Istoria Românilor. Analele Banatului” ş.a.

Pădureni-Timiş

geographical coordinates: 45° 38' 0" North, 21° 54' 0" East

PERSIDA RUGU: SCRISORI DIN SINGURĂTATE SAU „MASCA UNEI FERICIRI”

Titlul volumului de poeme, Scrisori din singurătate¹, al Persidei Rugu îmi aminteşte, insidios şi persistent, un alt titlu, încoronând cele mai frumoase şi sincere scrisori de iubire, cele scrise de Mariana Alcoforado, dintr-o mănăstire a Spaniei medievale, către un iubit pentru totdeauna inaccesibil şi pierdut. Formula şi profilul poetic excepţional al Persidei Rugu este unul dintre acele rare cazuri în care orice trăsătură caracterizantă trebuie să ia semnul unei investigaţii pornite dinlăuntrul impulsului poematic, pornind de acolo, chiar dacă traseul scriiturii îl depăşeşte uneori ori îl dezvăluie prea repede. Aşa se face că singurătatea acestei foarte personale şi depline poete este numai o pojghiţă, o mască şi, până la urmă, poemele ei dezvăluie o stare privilegiată, în care singurătatea este aparentă, neavând deloc semnificaţia obişnuită a însinguratului nefericit. Un patetism asumat, de fond, ca şi o ardoare „înfocată” a sentimentului pur, depersonalizat aproape, dedicat trăirii întru fascinaţia cuvântului, evident a celui poetic. Dacă este exaltare şi expansiune a incorporării trăirii sub semnul integralităţii ei, toate acestea nu stau sub cupola feminităţii, ci a însăşi stării poetice, stare de graţie a sufletului dar şi a spiritului, numită ea însăşi printr-un substantiv de gen feminin. Aspiraţia spre cheagul liricii – cu totul dematerializată – spre tăcerile ce prevestesc parcă un dincolo, desprinderea de învelişurile accidentale ale destinului pământesc definesc mai profund, prin acest volum, simţirea poetică specială şi de mare deschidere a Persidei Rugu, o autoare lirică de viguroasă autenticitate. Universul ei de simţire este un avânt al esenţelor spre faţa lor sensibilă, un impuls al lăuntrului spre palpabil.

Filonul ideatic cel mai tulburător al acestui volum este, în înţelegerea mea, ardoarea căutării de sine, a sâmburelui de lumină obnubilat îndeobşte de expansiunea liricoidă a subiectivităţii în arealul poemului modernist şi chiar post-modernist. Este o întoarcere spre bănuirea eului profund, al alter-ului dumnezeiesc, a scânteii de cer lăuntric, desprins de persoana reflexivă a creatorului, acel ceva ce-l excede pe om, dar îl şi defineşte mai cu prisosinţă. Acest alt eu, o alteritate înălţătoare, intimă şi necunoscută totodată, conferă poemului un orizont salvator, o substanţă metafizică perenă: ochii pietrelor nu pot deschide poarta/ înţepenită de secole/ de crengile destinului străin// aştept seismul purtător de izbândă/ aşa cum aş cere/ numele necunoscut/ al vieţii care mi s-a dat/ golf de taină (p.15). Alteori valoarea soteriologică a alterităţii interioare (tu eşti în mine precum Dumnezeu) este intuită prin divinaţia acelei iubiri intangibile (rămâi acolo, în cer, un leit-motiv funcţional şi revelatoriu), chiar dacă actanţii, personajele eu-tu au dispărut în realitatea palpabilă şi dezamăgitoare a unei case pustii (Al treilea ochi, p. 34). Căutarea de sine într-o alteritate izbăvitoare se strecoară şi sub titlul înşelător Angoasă, starea de somnie (precum uneori şi la Blaga) fiind o regăsire mai adâncă a fiinţei originare, totuna cu primordialele semne ale vieţii: amintirea cade în peştera sângelui/ răsari în carnea mea cremene secure/ somnul răscoleşte miresme dintr-o altă/ existenţă/ şoapte adânci şi ascunse… în mine trăieşti mai adânc decât izvorul flăcărilor (p.19).

Astfel, depersonalizarea devine o metamorfoză a eului în materia inefabilă a firii: Anotimpuri alunecă pe deasupra păsărilor/ încet devin o culoare/ neauzită de tine// doar lumina mă recunoaşte/ şi mă face/ asemenea ei/ o frunză foşnitoare/ în zori (p. 23). Uitarea de sine, un fel de risipire blagiană a eului poetic, culminează într-un poem cu titlu expresiv Eu nu exist (p. 88), o diseminare a eu-lui în armonia lumii, o contopire în alteritatea universală, acel alt eu de dincolo de maya, de dincolo de fum iar existenţa fulgurantă a acestuia este urma de cenuşă a unui manuscris, la fel de iluzoriu ca eu-ul şi viaţa. Eu nu exist este o meditaţie cu totul profundă privind rostul superior al creatorului dispărut în creaţiile sale, cu toate că adastă încă dureroasa desprindere de materie: eu nu exist – există doar această/ carne îngropată în grota uitării/ flămânde păsări de pradă/ ciugulesc ultima fărâmă de linişte (p. 88). Iubirea devine în acest areal poetic al contopirii cu elementele esenţiale o nuntire a luminii; vestea despre tine/ ca un zbor de condor/ sunet de flaut (p. 22). În poemul cu titlul Manuscris (p. 10) construcţia oximoronică a elementelor opuse, apele şi arderea, se cuprinde de aceeaşi aromitoare trăire fără gravitaţie a eului desprins de sine: mă soarbe adânc durerea din frunze… prin sânge îmi freamătă zorii.

În filigranul desăvârşirii formale a dulcelui stil clasic (Cântecul apei) străbate, crud şi polarizant, o bănuită înflăcărare dramatică, stăpânită şi prelungită apoi de liniştea abandonării în alba veghe, de fapt ceea ce-mi pare a fi – din unghiul conştiinţei – acelaşi filon esenţial al întrebărilor omeneşti, aceeaşi căutare a sinelui profund, a scânteii divine din om. Totodată, poemul este pentru Persida Rugu o seninătate de caldă amiază, o apetenţă a exoticului îmbrăcând tandru efemerul şi nesfârşirea: Crud orhideea-şi arde solstiţiul în amiezi/ de neajuns aproape în drumul către sine/ gândirea se hrăneşte din fluviul cu peceţi/ al liniştei de veghe pe albele coline (p.9). Sau, în alt ton poetic şi cu altă formulă, aceeaşi căutare asiduă a scânteii de cer lăuntric: Aruncă-mi suliţa tăcerii…/ peste rădăcinile spinilor/ să-mi aflu Sinele/ adânc (p. 97).

În scriitura poetică a Persidei Rugu cuvintele cheie: flacără, ardere, aprindere, fierbere, jăratec, foc, rug, făclie, fulger, torţe, incendiu îşi cheamă contrariile: izvor, apă, lac, ploi, fântână, ocean, râu, fluviu, configurând, cu onestitatea candorii unui lirism fremătător, oximoroane contextuale şi macro-textuale; toate cuvintele-simbol se urmăresc între ele, se intersectează într-o mişcare sofianică (vezi sensul axial al motto²-ului), îmbrăţişându-se în alte cuvinte obsesive: răni, tăcere, strigăt, ierburi, răscruce de vânt, păsări, frunze, fum etc. Într-o şi mai relevantă poziţie analitică se află lexemul cuvânt, care-şi atrage complementarul semn poetic punte, un adevărat cumul polisemantic, extrem de semnificativ pentru starea de trecere a omului prin lume. Procedeul preferenţiat de poetica implicită a Persidei Rugu este evident cel al opoziţiilor reunite, cuprinzând şi aria semantică a arderii=sunete şi a acvaticului=tăcere. Expresia imediată, în curgerea ei, protejează adesea aceeaşi construct oximoronic: să arzi pe o gheaţă pustie (p.18), fragede torţe (p.27). Poemul este, alteori, pentru Persida Rugu o semnificativă transgresare de regnuri şi de orizonturi ontice, precum în Durere peste râu (p. 26).

Un fantastic senin, calm, sub un văl de zbatere uşor patetică, ca o adiere romantică de angoase, o suprarealitate a timpului, a sunetelor, a pădurii de fum (p. 25). Cu toate că Locurile s-au obişnuit cu mine…Singurătatea se ascunde sub masca/ unei fericiri/ de duminică (p. 45) – prin ceea ce au ele profund şi reprezentativ – Scrisorile Persidei Rugu nu vin, paradoxal, din singurătate, ci tocmai din deplinul renunţării la ceea ce este dureros în singurătate, din moment ce poeta este conştientă că paşii noştri sunt/ pulsul pământului, iar Iubirea e lupta cu îngerul/ singurătatea –/ o scară spre cer (p. 94).

RODICA MARIAN

1 Volumul este la a doua ediţie; Persida Rugu, Scrisori din singurătate, poeme, ediţia a II-a, Editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2005.

2 Celui qui vient de l’au – dela (Geneza, 14,13)

LA PĂDURENI

părinţilor mei

Rotund lumina se încheagă

seminţe foşnet şi seve

în ochiul de limpede azur

printre porumbei şi struguri alunecă

fremătând

liniştea miresmei târzii

de oleandru

Viespe de aur

septembrie

POEM AGREST

fratelui meu, Petre

Salcâmii albi de flori ce fumegară

culoarea beznei o-nstelau pe mâini

în limpezimea zborului de seară

şi păsări

se iveau lângă fântâni

albastru murmur abur între frunze

pământul cald sub mentă şi trifoi

adast cu nălucirea umbrelor

prin ora

când taina înserării curge-n ploi

Salcâmii albi mai înfloresc pe dunga

de lună arsă şi brumatec drum

şi tot mai verde-amară le e umbra

ce-o lasă-n suflet

sub al apei fum

AMIAZĂ DE OCTOMBRIE

Mamei

Toamna curge printre frunze uscate

flăcări se-aştern peste arborii goi

vântul înveleşte amintirile

în miere

copilăria toarce – pisică pe soba inimii

umbra ta

e tot mai stinsă

şi greu de atins

COBORÂREA ÎN ARENĂ

colecţionarilor de poduri

Invulnerabilă mare deşert al mulţimii

la visele arse în umbră

o simplă ridicare din umeri

EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE

Tatălui, dincolo

„Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci...”

Eugeniu Sperantia, „Balada II”,

(„Arabescuri”)

Cade ziua ca o pasăre

din cârligul timpului

sângele urcă spre miezul secundei

trupul rămâne acelaşi

fără sfârşit lumina

CITO

Ascult lumina florilor de rug

şi cântecele-mi bat în ram

şi tot ce simt şi tot ce am

e un ţinut prin care flăcări curg

ascult mormântul fratelui din vis

şi aripile freamătă sub cer

licori prelinse în arşiţă cer

flămândul sol din tainicul abis

ascult aroma frântelor dureri

iar somnul cerne păsări peste răni

tăcuţii arbori din ascunse vămi

în ape ard solstiţiile de ieri

VOCE DE DINCOLO DE SUNET

surorii mele, Livia,

in memoriam

Imponderabilul piere în fiece clipă

culoarea lagunei e arbore ars

solstiţii de fluturi ivesc o aripă

vântul negru geme sub pas

tăcută e bezna ce macină ora

solarului murmur funebru destin

cum ţese linţoliul de negură sora

plecată în leagăn de spin

COPILĂRIE

„am întins hora soarelui

în preajma teiului din mijlocul inimii”

Vasko Popa

Au căzut zăpezi peste scheletul casei

ferestrele privesc

oarbe

teiul veghează întoarcerea

DRUMUL SPRE ITHACA

În seara asta plec spre alte ape

acolo unde-n şoaptă arde-un glas

de flacără şi pasărea-i aproape

de ţărmul unde navele-au rămas

în seara asta

în seara asta dorul blând de frate

mă seceră în golful dinspre zori

când râul cu miresmele uitate

alunecă sălbatec printre nori

în seara asta

în seara asta luna cerne golul

clepsidrelor ce iarăşi curg pe ram

şi dincolo de lume tu-mi eşti solul

ce-n taină îmi sădeşte-n suflet hram

în seara asta

în seara asta umbra ta mi-aduce

destinul mai aproape de pământ

şi frunza văii tulbură mai dulce

lumina ce lin tremură în vânt

în seara asta

în seara asta freamătă-nvierea

pe carnea crucii dintre albe zări

flămânde aripi frâng prin noi tăcerea

solstiţiilor din arsele cărări

în seara asta

INTRAREA ÎN MIT

„lucrurile pleacă din locul lor”

D. Petrovici

Despic torţe pentru supunerea elementelor

un poem înalţă piatra de

sacrificiu

rădăcinile zidesc uşa

fluviul strigă dincolo de amintirile

noastre

PERSIDA RUGU

UITATE, EXORCISMELE DEŞERTULUI

- variantă la un motiv biblic -

motto:

„Iubirea ţine de elementul apă.

Ea e adâncă, liniştită, când e liberă.

Valurile ţin de vânt...”

Gellu Naum, „Calea şearpelui”

1. (am pus pe raft păpuşa otrăvită de tăcerea din morminte)

Am pus pe raft păpuşa otrăvită de tăcerea din morminte

de priviri nearuncate dincolo de oaze

de aspida pe care-o adăpostea în inimă –

ea, păpuşa, aşteaptă acum cuminte

lângă alte figurine de animale periculoase

ora după-amiezelor

în care să poată visa că-şi mai plimbă inima otrăvită de cobra din

ventriculul stâng

printre clepsidrele văzduhului

fulgi de nisip

dune ancorate în beznă

am pus pe raft păpuşa otrăvită de tăceri de priviri

de vipera pe care-o adăpostea în inimă

2. (arse frunze scorburi de lumini se amestecă în retina)

Arse frunze scorburi de lumini se amestecă în retina

ascuţită

a şearpelui-femelă

- arcuindu-şi pielea striveşte seminţe de nisip

lângă adăpătoarea cămilelor -

sorbind setea din umbra vântului

se adună într-un cerc imperfect

străpuns de ultima răsuflare

albastră

a soarelui de la orizont

acolo

în umezeala ascunsă a ţărânei de sub piatră

se coace neliniştită

istovitoare

plămada învolburatului răsărit

3. (ameţită de somnul-nesomn)

Ameţită de somnul-nesomn

reptila ezită

nu înţelege lumina care-i sfredeleşte pântecul

răsturnată sub piatra de nedezlipit

ca o frământare de-opal

strigă sieşi în carnea-i desprinsă

din frigul de lună

adânc

înăbuşit

ţipătul o arde pe dinlăuntru

spintecându-i măruntaiele

în aşa fel încât amurgul o va găsi

uscată

o simplă piele uscată

sub piatra de nedezlipit

a pântecelui

4. (ascunsă lucrare a vulcanului pe muchia unei flăcări)

Ascunsă lucrare a vulcanului pe muchia unei flăcări

şerpii se adună în şir

lângă firul subţire de apă

descătuşând ecoul urmelor de zăpezi ninse de

rădăcini

flămândă neistovită ardere a spinilor de smoală

încolăcirile arse de ploi

de seminţe

se vând privirilor noastre

ameninţător strai de venin

căptuşit cu mătăsuri foşnitoare

ca-n ziua fără de număr fără de memorie

a genezei dintâi

5. (aripi acoperite de praf)

Aripi acoperite de praf

atinse de ţărână ca de un giulgiu

zac printre solzi şi arbori de roci

necunoscute mesaje de dincolo

adulmecând tăcerea

umbra şerpilor din deşert

pe raft păpuşa îşi scoate inima dintre coaste

cobra din ventriculul stâng s-a mumificat

bucată de piele scorţoasă bună

de frecat duşumeaua cerului

în zilele

dinaintea sărbătorii

seismic

rana muşcăturii a înflorit

o excrescenţă albastră

de forma unei alte inimi

păpuşa respiră din nou

cu inima veche

proaspăt înfrunzită în piept

pe când cu inima nouă

străină rană sub umărul drept

învaţă alfabetul iubirii

ca pe-o uitată strigare

din

lacrima literei H

PERSIDA RUGU

Pierre RONVAUX

            Născut în 1940, la Ath (Belgia), Pierre Ronvaux a condus Institutul Special „Sainte-Gertrude”, din Brugelette. Acest om, pe care-l interesează totul, şi-a consacrat cinci ani din viaţă cercetărilor pentru reconstituirea, în pofida zvonurilor şi datelor hazardate ale povestirilor apocrife, evenimentelor, faptelor şi gesturilor reale ale celei care a fost Gabrielle Petit (20 februarie 1893 - 1 aprilie 1916), eroină a Belgiei din primul război mondial. Stilul său, epurat, construit din fraze clare, într-o mişcare ritmată, beneficiind de un vocabular limpede şi cu ample imagini evocatoare, curge fluvial în pagini care se citesc cu plăcerea unui roman.

Cartea: Gabrielle Petit, cu moartea în faţă, biografie, Editura Illustra, Izegem, Belgia, 1993.
          „Tuturor celor care şi-au dăruit viaţa pentru libertate…”

          La ieşirea din Marele Război, în contextul exaltant al victoriei, scriitorii, jurnaliştii, oamenii de pe stradă, cu toţii erau stăpâniţi de un entuziasm nemăsurat faţă de eroina de care ţara avea nevoie pentru a se redresa. S-a povestit şi s-a scris, mai mult sau mai puţin documentat, despre aceşti eroi, fără a se verifica întotdeauna cu exactitate sursele istorice. Beneficiind de perspectiva timpului, autorul a reuşit să restabilească adevărul în ceea ce priveşte viaţa şi sfârşitul eroic al tinerei Gabrielle Petit (condamnată la moarte de către nemţi şi executată în ziua de 1 aprilie 1916), recurgând la un mare număr de documente inedite, pe care le-a descoperit în arhive neutilizate încă.
          Opera profesorului - scriitor Pierre Ronvaux iluminează, în particular graţie scurtelor şi pertinentelor reflexii psihologice, chipul martirei de factură modernă, iar  realitatea dezvăluită ne prezintă un personaj interesant care, în ciuda imaginii până acum uşor colportate, ne atrage prin amestecul său inedit de fragilitate, de forţă, de îndărătnicie copilărească, de înţelepciune, devenindu-ne astfel apropiat, întrucât se clădeşte sui-generis, la fel ca oricare dintre noi, prin confruntarea calităţilor cu defectele proprii.
          Sacrificiul său de altădată, cu atât mai sfâşietor cu cât era deliberat şi himeric, a rămas şi va rămâne un gest de o măreţie sublimă, de curaj şi abnegaţie, aspecte care conferă numelui său o valoare de simbol. Gabrielle Petit reprezintă o personalitate de chintesenţă a Belgiei libere. «Un fel de Jeanne d’Arc modernă…» (Pierre Ronvaux).

          Scurt istoric al Institutului «Sainte – Gertrude», din Brugelette

          În anul 1242, probabil încă din secolul precedent, pe vechiul drum de la Ath la Mons, în cătunul Wisbecq, poţi vedea Institutul, o casă ospitalieră slujită de «Fiicele - Domnului», călugăriţe care găzduiesc bolnavi, săraci, nebuni şi pelerini.
          «Surorile Cenuşii», ordin de călugăriţe venite din nordul Franţei, le iau locul în 1406 şi, în scurt timp, încorporează în acest spaţiu o şcoală, cu program extern şi cu pension, instituţie care va trebui să-şi închida însă porţile în 1798, în condiţiile expulzării călugărilor de către revoluţionarii francezi.
          În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după câteva decenii de supravieţuire sub o formă laică (Pensionul Carnoye), casa devine un prestigios colegiu al Iezuiţilor francezi, singurul din Europa vreme de mai mulţi ani, din care va ieşi viitorul Primat al Angliei, cardinalul Vaughan. Construcţia mănăstirii, care fusese refăcută de Quentine de Jauche de Mastaing, spre 1435, este acum considerabil mărită.
          În 1857, Maica Gertrude, fondatoarea ordinului «Surorile Pruncului Iisus», deschide un orfelinat în care Gabrielle Petit, viitoarea eroină naţională, va fi crescută timp de şase ani; aceeaşi călugăriţă deschide, în 1864, o Şcoală Normală. Cele două stabilimente vor fi printre primele de acest fel, din Belgia.
          Clasele orfelinatului vor fi înlocuite, din anul 1950, de un învăţământ individualizat, la început de tip primar, iar mai târziu de tip secundar. Din motive de raţionalizare, Şcoala Normală va fi desfiinţată în 1954. Începând cu acelaşi an, alături de Institutul de Învăţământ Special, este fondat Institutul Medico-Pedagogic, şi unul şi celălalt adăpostind, pe linia mesajului creştin, sub formă de externat, semi-internat şi internat, copii, adolescenţi, băieţi şi fete, cu dificultăţi de ordin intelectual şi / sau caracterial.

PREFAŢĂ

          Belgia se poate mândri cu numeroase personalităţi exemplare, mai mult sau mai puţin cunoscute, care au marcat lupta purtată de cetăţeni într-o manieră adeseori cotidiană şi obscură, împotriva tuturor formelor de opresiune.
          În fiecare moment dureros al istoriei, s-au găsit femei şi bărbaţi care nu s-au supus nedreptăţii şi care au crezut că există întotdeauna o raţiune pentru rezistenţă, un nume pentru speranţă, un viitor pentru libertate.
          O mare parte dintre ei au fost atinşi de un destin mai deosebit, mai dramatic, până la a plăti cu propria viaţă independenţa, după ce au suferit, în suflet şi în trup, detenţia şi tortura.
          Dimensiunea eroică, la care au avut în acest fel acces, le conferă preţuire şi determină istoria să le graveze numele în memoria unui popor care durează, alimentând dorinţa de libertate şi aversiunea împotriva terorismului.
          Gabrielle Petit este una dintre aceste figuri nemuritoare, al cărei curaj, chiar dacă nu a putut schimba cursul Marelui Război, nu este prin aceasta cu nimic diminuat, exprimând curajul unei tinere de douăzeci şi trei de ani, care prin strigătul său «Pas de bandeau!», a rămas prezentă în sufletele compatrioţilor săi, confruntaţi, un sfert de secol mai târziu, cu o asuprire încă mai crudă…
          Exemplul său este, înainte de toate, modelul unei supravieţuiri a demnităţii umane, al unei apărări pline de tărie morală. El se regăseşte, de-a lungul timpului şi spaţiului, în modelul celor care refuză legea celui mai puternic, aşa cum sunt tinerii ce redau viaţa naţiunilor în această tulburătoare răspântie de secole şi milenii.
          Însă monumentele au şi metehnele propriilor calităţi. Dacă ele dau o culoare de eternitate în ceea ce priveşte forţa sentimentelor, voinţa neîmblânzită, curajul eliberator, trec totuşi sub tăcere lumina blândă a privirilor, acele semi-tente, acele clarobscururi, care înveşmântează sufletul într-o paletă complexă.
          În această situaţie, întregul merit îi revine biografului, care pune de acord imaginea eroinei cu adevărul fiinţei umane, a cărui istorie îi ştersese într-un fel trăsăturile caracteristice. Cum să nu ne simţim aproape de Gabrielle Petit, cea pe care ne-o descoperă Pierre Ronvaux?
          El îşi îndreaptă privirea de educator creştin şi cercetător istoric asupra copilei rebele şi sensibile, asupra adolescentei rănite, asupra tinerei care şi-a asumat prin idealul său şi prin lupta sa îndârjită, sacrificiul suprem ce a reabilitat-o în propriii săi ochi.
          În limbajul clar şi plin de imagini vii, al celor care citesc istoria ascultând mărturiile, lecturând scrisorile şi descifrând întâmplările vieţii cotidiene, Pierre Ronvaux ne oferă spre cugetare o Gabrielle Petit care ne seamănă. Aceasta este una dintre cărţile care ne fac să recunoaştem, în interiorul cetăţilor noastre fortificate, faţa stelelor.

Octombrie, 1991


                                                 Ministrul Pierre Mainil,
                                 Secretar de Stat al Victimelor de Război, Belgia
         
Partea a patra: Sacrificiul

          (…) Gabrielle Petit păşeşte spre «krieger»-ii înarmaţi, cu un mers ferm. Ea trăieşte clipa unei singurătăţi fără de margini, fără prezenţa nici unui prieten, fără nici o rudă lângă ea, nici măcar un avocat sau vreun preot cunoscut care s-o însoţească. Prelatul închisorii, care ghiceşte ceea ce se petrece în sufletul ei, încearcă să o consoleze cum poate:
          - Sunt sigur că Sfânta Fecioară este cu tine.
          Doi militari o fac să se aşeze pe un taburet, un al treilea se apropie pentru a-i lega ochii ; ea se opune cu îndârjire.
          - Lăsaţi-mă !
          Omul se retrage. Ofiţerul grăbeşte deznodământul.
          - Arma la ochi…
          Un soldat din grup se îndepărtează brusc ; refuză să tragă. Se aude un zăngănit de chiulase care se încarcă.
          - Foc !
          Gabrielle izbucneşte :
          - Trăiască Belgia, trăiască…! …
          Şi-a folosit ultima răsuflare pentru o ultimă înfruntare a duşmanilor ; supremul său curaj şi, în acelaşi timp, cântecul său de lebădă, strigătul definitiv de dragoste pentru ţară şi libertate.
          Se prăbuşi încet, cu pântecele ciuruit de gloanţe. Ea, pe care libertatea o exalta, iat-o cu desăvârşire liberă. Era ora 5 şi 48 de minute. Viaţa sa, învingătoare, strălucea în eternitate.

(…)
                             traducere din limba franceză:  PERSIDA RUGU