PERSIDA RUGU: SCRISORI DIN SINGURĂTATE SAU „MASCA UNEI FERICIRI”

Titlul volumului de poeme, Scrisori din singurătate¹, al Persidei Rugu îmi aminteşte, insidios şi persistent, un alt titlu, încoronând cele mai frumoase şi sincere scrisori de iubire, cele scrise de Mariana Alcoforado, dintr-o mănăstire a Spaniei medievale, către un iubit pentru totdeauna inaccesibil şi pierdut. Formula şi profilul poetic excepţional al Persidei Rugu este unul dintre acele rare cazuri în care orice trăsătură caracterizantă trebuie să ia semnul unei investigaţii pornite dinlăuntrul impulsului poematic, pornind de acolo, chiar dacă traseul scriiturii îl depăşeşte uneori ori îl dezvăluie prea repede. Aşa se face că singurătatea acestei foarte personale şi depline poete este numai o pojghiţă, o mască şi, până la urmă, poemele ei dezvăluie o stare privilegiată, în care singurătatea este aparentă, neavând deloc semnificaţia obişnuită a însinguratului nefericit. Un patetism asumat, de fond, ca şi o ardoare „înfocată” a sentimentului pur, depersonalizat aproape, dedicat trăirii întru fascinaţia cuvântului, evident a celui poetic. Dacă este exaltare şi expansiune a incorporării trăirii sub semnul integralităţii ei, toate acestea nu stau sub cupola feminităţii, ci a însăşi stării poetice, stare de graţie a sufletului dar şi a spiritului, numită ea însăşi printr-un substantiv de gen feminin. Aspiraţia spre cheagul liricii – cu totul dematerializată – spre tăcerile ce prevestesc parcă un dincolo, desprinderea de învelişurile accidentale ale destinului pământesc definesc mai profund, prin acest volum, simţirea poetică specială şi de mare deschidere a Persidei Rugu, o autoare lirică de viguroasă autenticitate. Universul ei de simţire este un avânt al esenţelor spre faţa lor sensibilă, un impuls al lăuntrului spre palpabil.

Filonul ideatic cel mai tulburător al acestui volum este, în înţelegerea mea, ardoarea căutării de sine, a sâmburelui de lumină obnubilat îndeobşte de expansiunea liricoidă a subiectivităţii în arealul poemului modernist şi chiar post-modernist. Este o întoarcere spre bănuirea eului profund, al alter-ului dumnezeiesc, a scânteii de cer lăuntric, desprins de persoana reflexivă a creatorului, acel ceva ce-l excede pe om, dar îl şi defineşte mai cu prisosinţă. Acest alt eu, o alteritate înălţătoare, intimă şi necunoscută totodată, conferă poemului un orizont salvator, o substanţă metafizică perenă: ochii pietrelor nu pot deschide poarta/ înţepenită de secole/ de crengile destinului străin// aştept seismul purtător de izbândă/ aşa cum aş cere/ numele necunoscut/ al vieţii care mi s-a dat/ golf de taină (p.15). Alteori valoarea soteriologică a alterităţii interioare (tu eşti în mine precum Dumnezeu) este intuită prin divinaţia acelei iubiri intangibile (rămâi acolo, în cer, un leit-motiv funcţional şi revelatoriu), chiar dacă actanţii, personajele eu-tu au dispărut în realitatea palpabilă şi dezamăgitoare a unei case pustii (Al treilea ochi, p. 34). Căutarea de sine într-o alteritate izbăvitoare se strecoară şi sub titlul înşelător Angoasă, starea de somnie (precum uneori şi la Blaga) fiind o regăsire mai adâncă a fiinţei originare, totuna cu primordialele semne ale vieţii: amintirea cade în peştera sângelui/ răsari în carnea mea cremene secure/ somnul răscoleşte miresme dintr-o altă/ existenţă/ şoapte adânci şi ascunse… în mine trăieşti mai adânc decât izvorul flăcărilor (p.19).

Astfel, depersonalizarea devine o metamorfoză a eului în materia inefabilă a firii: Anotimpuri alunecă pe deasupra păsărilor/ încet devin o culoare/ neauzită de tine// doar lumina mă recunoaşte/ şi mă face/ asemenea ei/ o frunză foşnitoare/ în zori (p. 23). Uitarea de sine, un fel de risipire blagiană a eului poetic, culminează într-un poem cu titlu expresiv Eu nu exist (p. 88), o diseminare a eu-lui în armonia lumii, o contopire în alteritatea universală, acel alt eu de dincolo de maya, de dincolo de fum iar existenţa fulgurantă a acestuia este urma de cenuşă a unui manuscris, la fel de iluzoriu ca eu-ul şi viaţa. Eu nu exist este o meditaţie cu totul profundă privind rostul superior al creatorului dispărut în creaţiile sale, cu toate că adastă încă dureroasa desprindere de materie: eu nu exist – există doar această/ carne îngropată în grota uitării/ flămânde păsări de pradă/ ciugulesc ultima fărâmă de linişte (p. 88). Iubirea devine în acest areal poetic al contopirii cu elementele esenţiale o nuntire a luminii; vestea despre tine/ ca un zbor de condor/ sunet de flaut (p. 22). În poemul cu titlul Manuscris (p. 10) construcţia oximoronică a elementelor opuse, apele şi arderea, se cuprinde de aceeaşi aromitoare trăire fără gravitaţie a eului desprins de sine: mă soarbe adânc durerea din frunze… prin sânge îmi freamătă zorii.

În filigranul desăvârşirii formale a dulcelui stil clasic (Cântecul apei) străbate, crud şi polarizant, o bănuită înflăcărare dramatică, stăpânită şi prelungită apoi de liniştea abandonării în alba veghe, de fapt ceea ce-mi pare a fi – din unghiul conştiinţei – acelaşi filon esenţial al întrebărilor omeneşti, aceeaşi căutare a sinelui profund, a scânteii divine din om. Totodată, poemul este pentru Persida Rugu o seninătate de caldă amiază, o apetenţă a exoticului îmbrăcând tandru efemerul şi nesfârşirea: Crud orhideea-şi arde solstiţiul în amiezi/ de neajuns aproape în drumul către sine/ gândirea se hrăneşte din fluviul cu peceţi/ al liniştei de veghe pe albele coline (p.9). Sau, în alt ton poetic şi cu altă formulă, aceeaşi căutare asiduă a scânteii de cer lăuntric: Aruncă-mi suliţa tăcerii…/ peste rădăcinile spinilor/ să-mi aflu Sinele/ adânc (p. 97).

În scriitura poetică a Persidei Rugu cuvintele cheie: flacără, ardere, aprindere, fierbere, jăratec, foc, rug, făclie, fulger, torţe, incendiu îşi cheamă contrariile: izvor, apă, lac, ploi, fântână, ocean, râu, fluviu, configurând, cu onestitatea candorii unui lirism fremătător, oximoroane contextuale şi macro-textuale; toate cuvintele-simbol se urmăresc între ele, se intersectează într-o mişcare sofianică (vezi sensul axial al motto²-ului), îmbrăţişându-se în alte cuvinte obsesive: răni, tăcere, strigăt, ierburi, răscruce de vânt, păsări, frunze, fum etc. Într-o şi mai relevantă poziţie analitică se află lexemul cuvânt, care-şi atrage complementarul semn poetic punte, un adevărat cumul polisemantic, extrem de semnificativ pentru starea de trecere a omului prin lume. Procedeul preferenţiat de poetica implicită a Persidei Rugu este evident cel al opoziţiilor reunite, cuprinzând şi aria semantică a arderii=sunete şi a acvaticului=tăcere. Expresia imediată, în curgerea ei, protejează adesea aceeaşi construct oximoronic: să arzi pe o gheaţă pustie (p.18), fragede torţe (p.27). Poemul este, alteori, pentru Persida Rugu o semnificativă transgresare de regnuri şi de orizonturi ontice, precum în Durere peste râu (p. 26).

Un fantastic senin, calm, sub un văl de zbatere uşor patetică, ca o adiere romantică de angoase, o suprarealitate a timpului, a sunetelor, a pădurii de fum (p. 25). Cu toate că Locurile s-au obişnuit cu mine…Singurătatea se ascunde sub masca/ unei fericiri/ de duminică (p. 45) – prin ceea ce au ele profund şi reprezentativ – Scrisorile Persidei Rugu nu vin, paradoxal, din singurătate, ci tocmai din deplinul renunţării la ceea ce este dureros în singurătate, din moment ce poeta este conştientă că paşii noştri sunt/ pulsul pământului, iar Iubirea e lupta cu îngerul/ singurătatea –/ o scară spre cer (p. 94).

RODICA MARIAN

1 Volumul este la a doua ediţie; Persida Rugu, Scrisori din singurătate, poeme, ediţia a II-a, Editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2005.

2 Celui qui vient de l’au – dela (Geneza, 14,13)