DISCURS LIRIC

În sinteză, privind personalitatea creatoare a poetei Persida Rugu, am remarca de la început ampla ei respiraţie filosofică şi meditaţie în singularitatea universului propriu, dar şi inefabila percepere a nuanţelor umane ale devenirii. În anul 2008 i-a apărut la Editura Risoprint, din Cluj-Napoca, volumul de poeme „VIAŢA DUPĂ AZELMAN”, într-o a doua ediţie, iar în anul 2009 o a treia ediţie. Cum n-am văzut şi prima ediţie, cea din anul 2007, am rămas marcat, la citirea următoarelor ediţii, de lirica de excepţie a poetei, din câte ştiu şi profesor-logoped într-un centru interşcolar, psiholog/ consilier în învăţământul special, de educaţie incluzivă, precum şi cadru didactic în învăţământul universitar particular. În fond, asta înseamnă, pur şi simplu, enorm de mult din punct de vedere profesional şi umanitar, în contextul social actual şi, desigur, la fel pentru profilul liric al poetei. Lăuntrul cu care Persida Rugu curge într-un „dulce stil clasic”, şi vădeşte, şi chiar se augmentează, dintr-o interiorizare mai mult decât profundă şi, în acelaşi timp, şi emblematică pentru cel ce se vede urmărit amarnic de trista revoltă a eului dintre cele două lumi, îndrăznesc să spun cea a fiinţei şi cea a nefiinţei...

Cele spuse pot da o măsură destul de reală a felului în care poeta construieşte, în aspiraţie ca pe fluviul care ne strigă, mereu, chiar „ dincolo de amintirile noastre”...

„Fratelui meu, Petre, pelerinilor din noi”, este gândul diafan ce te întâmpină în prima secţiune, „PODUL ROŞU”, în care şi autoarea, dar şi Juan Ramón Jiménez, apoi Andrei Fischof şi chiar Lucian Blaga (cu un fragment din poemul „Pod peste Mureş”) salută tulburătoarea curgere a liricii poetei. Nu întâmplător, „Podul Roşu se înalţă/ ca o stavilă de sânge/ peste flacăra de gheaţă/ pe sub ramura ce plânge”, deoarece poeta traduce metaforic emblematica dispariţie a fratelui: „Plopii fără şir pe cale/ alb întunecă privirea/ dincolo de ape-n zare/ izvorăşte nerodirea”... Am spune, nu prematur sau din grabă, ci tăios şi cu putere, că toată cartea pare un poem miraculos şi-nsângerat de zbaterea de gând a Persidei Rugu, aşa cum o vede şi Rodica Marian, adică, împingând poemul spre „o semnificativă transgresare de regnuri şi de orizonturi ontice”. Căutarea de sine în timpul şi spaţiul profund, alteritatea ca substanţă a devenirii actuale, dar şi multe alte aspecte de armonie a unui univers ce se priveşte în proprii-i ochi, în fel de fel de aproximări – dar într-o firească şi relevantă, analitică lirică, cea a Tăcerii dintre cuvinte şi de după fiecare vers şi fiecare poem...

Şi algoritmul poemelor, ciclurile în care au fost incluse, titlurile acestora, precum şi alte numeroase motive metaforice, de stil şi de text, dau cărţii la care facem referire, culoarea unei sincerităţi debordante care renaşte la modul sublim nevoia de adevăr ce ni-l dorim şi pe care ni-l imaginăm, cu fiecare clipă de fiinţare; în tot cazul, să răsfoim doar câteva titluri: Curg arborii, Ecoul Pandorei, Tăceri ascuţite, La marginea Podului Roşu, Plecarea fratelui, Şoapta lui Icar, Somnul celui hăituit, Piatra de sacrificiu, Dincolo de tăcere, Joi, Cealaltă punte, Biserica dintre ape, Implozie ş.a. (din „Podul Roşu”), sau: Hic et nunc, Îmblânzitorii de vipere, Coborârea în arenă, Exerciţii de respiraţie, Dincolo de Styx, Umbra unei femei prin labirint, Dincolo de oglinzi, Poem pentru fratele meu, Ultima Thule, Voce de dincolo de sunet, Miercurea Cenuşii, Măşti ş.a. (din: „Coborârea în arenă”), sau: Ca zăpezile lunii, Copilărie, Timp fără de timp, Ecou din Stradivarius, Vânătoare, Absenţă, Epifanie ş.a. (din: „Al treilea ceas”), sau: Oglinzi vegetale, Înviere sfâşiată, Pe muchia cerului, Posada, Lotus negru, Anotimp cu zei, Hotar de păsări, Exil cu spini, Poem din sângele meu, Suflete hăituite, Îngerul şi clepsidra ş.a. (din: „Pe muchia cerului, Posada”, ultima secţiune a cărţii)...

Am spune aici, amintind ultimul poem din carte, cel cu titlul Intrarea în mit, că poeta, sublimându-şi intenţiile, dar şi frământările, şi mai ales tăcerea, ar vrea parcă să supună elementele alcătuirii imaginare a eului, a cărui structură poetică este nu doar de o anume adâncime, ci susţinută de realitatea cea cu o mie de ochi! Poate de aceea, în formula şi profilul liric al Persidei Rugu se poate recunoaşte pasta poeziei autentice, lăuntrul lăuntrului creaţiei, dar şi simţirea ce incită şi deconcertează nu doar în „Viaţa după Azelman”, ci şi în întreaga sa operă literară („Desculţă în iubire”, 1990; „Faraonul albastru”, 1993; „Cartea cu arbori”, 2000; „Luntrea de ghindă”, 2001; „Scrisori din singurătate”, 2004 ed. I, 2005 ed. II).

Versul alb sau, adeseori, rimat, ori în gen sonetist alunecă într-un mod subtil de personal, dimensional în câmpul poetic propriu. Cred că poeta, deşi nu afişează orgoliul ei ancestral, şi-l temperează şi controlează în permanenţă, chiar şi cu o nedisimulată curtoazie: „Curg sunete prin inima sihlei/ tăcerea înalţă pagode// pe ochiul ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea” (Intermezzo).

Topirea, în eul profund, a amintirilor, a profesiei, dar şi a tuturor sentimentelor umane este, spre exemplu, verificată prin ideea de lacrimă: „Stau la uşa casei tale/ dincolo de cer şi pământ/ cu o icoană în braţe/ şi plouă rar şi/ blând/ ca uguitul unui porumbel/ şi stelele sunt/ pajiştea din inima mea/ printre care te ascunzi/ fără a rosti un/ cuvânt// stau la uşa casei tale/ mereu/ şi mereu plouă/ peste acelaşi/ mormânt” (Lacrima de la marginea Lunii).

În Doliu cosmic, poeta aproape că uită de miraculosul pământ, preferând spaţiul cosmic şi regretând / uitând mizeria umană ce macină şi subţiază chipul omenesc. Pe fond cosmic, liricul acestei lumi e precum copca din suferinţa creaţiei ! Sunt cele trei strofe rotunjite ale poemului, care este imens gândit şi simţit, esenţializat şi deosebit de bine scris, în care fiecare al patrulea vers dă măsura acestui plan cosmic / sau doliu cosmic. Astfel, „E neagră taina cea din miez de lume/ e neagră frunza-n arbore şi grea/ e neagră zarea – lacrimă şi spume/ se-adună-n copca de sub altă stea// e neagră umbra ta peste mirişte/ e neagră noaptea frântă-n arse mori/ e neagră patima din somn când nişte/ străine pietre macină cocori// e neagră inima ce spumegă-n vâltoare/ e neagră oarba ardere din noi/ e neagră-n vânt şi smulsă din hotare/ lunara zbatere de-nmiresmate ploi”. Ei bine, iată copca universală a doliului cosmic, ce prinde pe omul de pe Terra, de orice naţionalitate sau rasă şi, mă rog, oricine ar fi... Îl prinde în zbaterea de gând, în liniştea şi năvodul ei fără de sfârşit, ca un „culcuş amar de şerpi foşnitori”. O infinită zbatere, şi durere, şi singurătate, şi cosmos, micro- şi macro-, şi căi lactee...

Şi iată, domnilor poeţi, critici, dramaturgi, eseişti şi memorialişti, domnilor scriitori, iată că Persida Rugu, o poetă a Limbii Române („Limba Română este patria mea...”, după cum spusese şi Nichita Stănescu), aşadar o poetă a Limbii Române ne-a rostit, prin „rugăciunea” ei lirică, adânc şi înalt, către Dumnezeul din noi, către lumea dintre lumi, cea mai sinceră, cea mai frumoasă şi cea mai tulburătoare... Tulburătoare precum Viaţa după Azelman, văzută, trăită şi iubită de poeta noastră. Ar putea fi spuse sau nespuse multe cuvinte despre versul său înnobilat de feeria vieţii într-una din lumile posibile, pe acest pământ pe care ne-am zămislit cu toţii ca lut al fiinţei, cu care, de altfel, intrăm şi în mit, cum spune poeta Persida Rugu: „Despic torţe pentru supunerea elementelor/ un poem înalţă piatra de/ sacrificiu// rădăcinile zidesc uşa// fluviul strigă dincolo de amintirile/ noastre” (Intrarea în mit). Cred că şi Rilke, dacă ar trăi, s-ar îndrăgosti de un asemenea discurs liric! Şi negreşit ar putea exclama: Puterea este a poeziei, a tăcerii, a liniştii din noi!

IOAN ŢEPELEA