SARA PE DEAL

 de MIHAI EMINESCU

(eseu asupra semnificaţiei titlului)

Atunci şi acum, acolo şi aici, mereu consubstanţial cu „monadele” lui Leibnitz sau cu „entelehiile” lui Aristotel, titlul unei opere literare este expresia esenţializată a întregului discurs artistic, încifrând substratul noţional şi ecoul afectiv al acestuia.

În creaţia romantică, natura simbolizează, după formula scriitorului elveţian de limbă franceză, Henri-Frederic Amiel, „o stare de spirit”.

„Lumea fără Eu nu are existenţă”, nota, demiurgic, Mihai Eminescu într-un manuscris de tinereţe, continuând: „Şi lumea toată se reflectează în sufletul meu”...

Desprins dintr-un poem-fantezie mai vast, intitulat „Ecò” (1872), derivat şi acesta dintr-un proiect mai vechi (octombrie 1866) numit „Ondina”, fragmentul „Sara pe deal” a apărut publicat, ca poem de sine-stătător, în numărul din 1 iulie 1885 al „Convorbirilor Literare”. Titlul poeziei, de o unitate natural-apoteotică, deşi simplu în aparenţă, exprimă o implicită sinteză, rezultat al unui proces de sincretism holistic. Aici, întregul, constituit din timp („sara”), spaţiu („deal”) şi miezul duhului omenesc aureolat de nobleţea sentimentului covârşitor al iubirii, formează un continuum de trăire extatică, plămădit parcă din materia inefabilă a valorilor Absolutului.

Suspendat între cer şi pământ, între teluric şi celest, „dealul” devine un tărâm aparte, un real „spaţiu mioritic”, după cum îl va numi Lucian Blaga mai târziu, o matrice aproape mandalică, urmărind conturul unei sfere, rotunjită în sine-însăşi, ca un inaccesibil modus vivendi al Perfecţiunii. Radiind în acelaşi timp blândeţea şi liniştea pământului împletite cu serenitatea olimpiană a bolţii eterice, prin calmul mineral, plenitudinea vegetală şi puritatea văzduhului, strălucirea crepusculară a unei forme geometrice quasi-divine (cum este, de exemplu, „dealul”) topeşte adânc, în flacăra transparenţei, orice iluzie, orice efemeritudine, adică orice păcat; conceptele valabile în lumea aparenţelor pot fi bune sau rele, şi bune şi rele (ori nici bune, nici rele), dar nu-şi găsesc, sub nici o formă, locul în acea imensă bucurie ce transcende totul. Dispărând vălul de dualitate al elementelor existenţei, rămâne vie şi inalterabilă doar conştiinţa poetică, în care se risipeşte nucleul cauzal ce ordonează succesiunea vieţii şi a morţii sub impulsurile maktubiene ale karmei.

Starea extatică e completată de secunda din clepsidra oprită pe muchia luminii şi a inimii. Între timpul diurn şi cel nocturn, întreţesând firele veşniciei care „s-a născut la sat” (Lucian Blaga), momentul evocat atât de bine prin melodiosul fonetism regional şi arhaic „sara” a inspirat – înainte ori după Eminescu – şi pana altor bijutieri ai verbului scris: Vasile Cârlova, Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, George Coşbuc, Ion Pillat, George Bacovia, Vasile Voiculescu, A. E. Baconsky, Al. Philippide ş.a.

Rupt de atât de trecătoarele griji, ceasul înserării premerge misterului noptatec, beznelor de început ori de sfârşit de lume. Timpul situat între zi şi noapte simbolizează o necontenită aspiraţie, o propensiune constantă spre echilibrul primordialei trăiri din profunzimea insondabilă a marelui Sine arhetipal; momentul vesperal, această neliniştită sclipire dintre două stări opuse, în esenţă contradictorii, redă potenţiala dorinţă de retragere din diurn, din cotidian, din problematica efemeridelor şi a aparenţelor înşelătoare ale vălului Mayei, spre marea taină a tăcerii înstelate a Eu-lui adâncit în propria-i esenţă.

Similară filosofiei necuprinsului Orient, dar şi credinţei ancestrale a strămoşilor daci, ancorată în blândeţea sufletului românesc, rostirea cuvântului „ce exprimă adevărul” este pătrunsă de o evlavioasă veneraţie către acel străvechi ideal de nedomolită năzuinţă spre desăvârşire, către acea înălţime a vieţii simple, autentice, din sihăstria naturii.

Unitate indestructibilă a dezmărginitei armonii, atmosfera lirică izvorâtă din titlul poeziei eminesciene „Sara pe deal” sugerează o inefabilă amalgamare într-un tot unitar a coordonatelor timpului şi ale spaţiului, spre contopirea Fiinţei cu Universul.

PERSIDA RUGU