EUL ŞI PSIHOLOGIA SPAŢIULUI EXPOZIŢIONAL

se dedică viziunii creative a artistului plastic

dr. Alexandru Antik

Interesantele, marcante şi inedite, evenimente artistice care s-au desfăşurat în primii ani post-decembrişti s-au structurat în experimentele expoziţionale de artă plastică ale aripei tinere a filialei Cluj a U.A.P. Acestea au constituit momente deosebite, susţinute de un grup reprezentativ de artişti plastici clujeni, bistriţeni, sălăjeni.

Remember: se desfăşoară firul argintiu al Mnemosinei, prin labirintul anilor...

O breşă în zidul expresiv al „artei oficiale”, spaţiul expoziţional se conturează ca o intrare într-o altă zonă de existenţă, metareală. Este un spaţiu închis, care-şi construieşte personalitatea artistică încă de la primii paşi, deschizându-se în sine, ca o privire înlăuntru, bruscată afectiv, interzisă uneori de imprevizibilitatea trăirilor.

Lucrările şi cadrul expoziţional constituie, în cazul de faţă, un tot indestructibil cu valenţă expresivă majoră, organizat după un anumit concept plastic. În felul acesta, obiectele individuale capătă un sens în plus, devin părţile componente ale locului fictiv numit de literatura de specialitate „enviroment plastic”. Şocul perceptiv se anunţă încă de la intrarea în Galeria Artiştilor Plastici (una dintre galeriile filialei clujene, situată pe atunci în Piaţa Libertăţii nr. 14, notă actuală), prin mici semne anticipative...

Dincolo de prag, atmosfera de prospeţime şi surpriză artistică te învăluie treptat, tentacular. Sala expoziţiei cuprinde trei spaţii ce formează o unitate de expresie plastică. Grilele metalice care secţionează duşumeaua reprezintă parcă sistemul osos al unui Univers în formare. Timpul izvorăşte insidios din acest clar-obscur de tărâm preistoric. Receptarea şi înţelegerea operei de artă, proces care se extinde de la un act de cogniţie la unul afectiv, până la o cvasi-perfectă transpunere empatică, asigură hic et nunc un ciudat echilibru dinamic. Este un Univers care se înalţă în faţa ochilor noştri, cu o nonşalanţă copleşitoare. Auzi parcă scrâşnetul roţilor cosmice într-o mişcare de spirală galactică. E o cădere a imaginilor într-un apocaliptic vertij peste pereţii căptuşiţi cu negru, pe diferite trepte, în diferite unghiuri, săgetând dureros retina cu care eşti obligat să priveşti acest pseudo-final şi, implicit, acest nou început de lume. Pare un perpetuu şantier pentru o necontenită transformare a materiei vibrânde, într-un ritm de ardentă sublimare meandrică.

Pe linia mediană a sălii, zăreşti sculpturi greceşti, ca o constanţă de netăgăduit a solarităţii naturii umane. Te întâmpină parcă un fel de axis mundi, o coloană vertebrală încătuşată în capcanele Timpului, cu trimiteri spre diferitele ipostaze ale materialelor concrete, exemplificate prin lucrări diverse, realizate în ceramică, lemn, sticlă, textile, porţelan, obiecte metalice neidentificate ori chiar neidentificabile...

„Mutaţiile artei constau în probabilitatea lucrurilor, în descoperirea după toate acestea a unei alte bogăţii, care nu e înmagazinare, economisire, ci risipire şi permanentă schimbare a imaginaţiei. (...) Pentru artist, adevărata restructurare a artei a însemnat recucerirea teritoriului său. Această exersare a eu-lui se desfăşoară după un procedeu specific, ce nu-şi măsoară forţele cu lumea întreagă, ci, mai degrabă, cu istoria propriului limbaj. Noua generaţie de artişti descoperă din nou avantajele acelui teritoriu închis, ca o rezervaţie, concentrarea şi punctul de concentrare a biologiei artei. (...) Fixăm orice nesiguranţă: nu există o lege demiurgică pentru a face artă, ci numai o exersare creativă”, spunea B. Oliva.

Spaţiul expoziţional astfel creat incită un mod de conduită empatic, fie că acesta se realizează pregnant, printr-un sistem asociativ, de angajare atunci când lucrarea plastică invocă fiinţa umană (portrete, sculpturi, colaje etc.), la care se raportează întreaga relatare şi identificare de tip cognitiv-afectiv, fie indirect pe o cale imaginară, de antropomorfizare, acordându-se diferitelor imagini neînsufleţite caracteristici umane, cu care contemplatorul se identifică (naturi statice, compoziţii etc.), fie invocându-se cu precădere, printr-un procedeu asociativ-imaginativ, prezenţa autorului în meta-textul faţă de care se produce actul transpunerii (peisaje, desene etc.).

Peste tot, o lumină difuză curge subteran, iscând contururi de forme ivite parcă dintr-o ceaţă siderală, umbre încremenite extatic, palori plumburii, de viaţă transpusă în esenţa crengilor osificate sub formă de cruce.

Trepte, icoane care duc spre un cer indefinit, bănuit doar într-un dincolo accesibil unor semne invizibile, o frângere ca o răstignire de fluturi, lentile cu necunoscute dioptrii pentru faţa mai puţin apropiată a realului se adună într-un punct magic, de dincolo de orizontul grimaselor diurne. Umbre la o masă de lumină, în aşteptarea unei sentinţe ce întârzie să apară, un gard de sârmă peste care primăvara cade ca un nor de fum, înflorind mătăsos tăcerea rugoasă a pietrelor, ard într-o necontenită expectanţă a cerului alunecat peste pământ. Ierburi cenuşii, prin transparenţa văzduhului, se răsucesc insidios peste firele unei potenţiale comunicări interumane. Urme albe de mâini pe retina timpului, priviri sfâşiate de crengi, trunchiuri de mesteceni retezaţi, printre care se zăreşte ochiul de sevă verde al neadormitelor valuri marine, adastă la un pas de noi. O iarnă ghilotinată de aripa clorofilei se aşterne lângă marginea unei lumi în schimbare. Totul se coagulează într-o efervescenţă imagistică, într-o extatică ieşire din marasmul cotidian, într-o stare de necontenită geneză a capacităţii artistice procesual-receptive, privite din unghiul actual al artei plastice.

A rămâne în acest univers e identic cu a fi integrat lui. E o creştere liberă în mijlocul imaginilor multiple care se formează odată cu propria privire, halucinant de aproape, într-o magie a fibrelor propriei fiinţe, precum zămislirea unor necunoscute lumini... dintr-un spaţiu al neaşteptatelor implozii astrale...

Este o expoziţie simptomatică pentru respiraţia liberă a artei, reflectând mişcări fluide, tensiuni convulsive într-o covârşitoare unitate a contrariilor, din întreg perimetrul ansamblului plastic.

Aşa cum spunea şi Lorenz Dittmann, „cu adevărat vie... opera de artă este o libertate care la rândul ei trezeşte libertatea...”

PERSIDA RUGU