PERSIDA RUGU,

                     "Deşertul dintre două respiraţii"

    Volumul sugestiv intitulat „Deşertul dintre două respiraţii” (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), al poetei Persida Rugu, constituie încă o mărturie a neliniştii existenţiale care marchează acest început de mileniu trei. Mesajul se înscrie în dramaticul efort de pătrundere în misterul ontologic al fiinţei, în încercarea dezlegării rostului existenţial, de refacere a sensului fiinţei umane, a momentului de armonie, din cioburile măreţiei edenice, primordiale, spulberate sub paşii timpului.

Poemele înscrise în acest volum sunt închinate strămoşilor („... celor care au fost, fiindu-ne”), prin clipa prezentului care priveşte spre viitor.

După simbolurile inerente titlului pe care-l poartă volumul, „Deşertul dintre două respiraţii”, se poate accentua faptul conform căruia s-ar regăsi aici concepţia vedică a universului apărut ca o explozie în urma unor îndelungi acumulări de energie, ca o pulsaţie de viaţă între două veşnicii.

Anatomia cosmică e devastată de o permanentă dinamică a materiei iscate din acel „chaos dintru început” (după expresia eminesciană), aflată sub presiunea terifiantă a unei energii cumulate în momente de foc şi duh; frânturi de forme incandescente înscriu traiectorii nedesluşite pe deplin, într-un peisaj de erupţie vulcanică, după legi cunoscute doar de Demiurg. Ne situăm parcă în momentul „Unu” după Facere, la al cărei aureolar spectacol asistăm, martori ai reechilibrării dintre două sonuri în veciile nesfârşitului.

„Respiraţia” despicată în două secvenţe, care încadrează deşertul existenţial, aminteşte de aura momentului de dinaintea Creaţiei, de timpul cosmic cu infinitele întrupări în evoluţia inerentă spre clipa în care „timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie”, din viziunea eminesciană („Scrisoarea I”).

Mesajul liric e statuat în „ordinea” condiţiei umane, marcat prin motto-urile inspirat selectate: „... totul este-n adâncul fiinţei/ dar omul trăieşte-amăgirea nimicului/ ceva e ţărm arzător cu neputinţă de-atins/ noi fără să vrem suntem cu deznădejde/ TOTUL”... (Mimmo Morina, din „Hiera”, „Şapte singurătăţi pentru o insulă”, III)... sau: „Iubirea ţine de elementul apă./ Ea e adâncă, liniştită, când e liberă./ Valurile ţin de vânt...” (Gellu Naum, „Calea şearpelui”); ori: „... Acolo unde toate obiectele şi toţi atomii se notează cu A. Şi toate evenimentele, toate structurile, oricare ar fi ele, desenează formula careului magic: A A A A

A A A A

A A A A

A A A A

Adică nu încetează să se simplifice, să se purifice, până în clipa imposibil s-o descrii, în care eveniment şi obiect, lanţ şi ochi de împletitură, se reduc la expresia unică – A.” (Jean-Marie Gustave Le Clézio, „Le déluge”).

Cernută prin sita îngerilor, Iubirea devine Căutare, în miezul căreia fiecare zi înseamnă o frântură de clipă din destinul omului... „În arborele sacru o vreme-am primenit/ lumina şi-nvierea din fiecare zi/ când tina e-nsetată de tină şi sfârşit/ când îngerul din moaşte se teme-a se trezi// în arborele sacru am strâns trei rugăciuni/ şi taina mi se cerne prin flăcări şi tumult/ văzduhul mă străpunge când lacrima e scut/ şi arc de mângâiere prin jarul din tăciuni// în arborele sacru soseşti rănit şi blând/ de parcă niciodată nu-s fiare peste pod/ albastru fruct ce soarbe tăcerea din pământ/ când ramura ascunsă în somn îşi coace rod” („În arborele sacru”).

Demersul este acela al căutării neostoite, al identificării idealului, al revelării misterului, al depăşirii acelei blagiene „cenzuri transcedentale”... „Lumina lunii apune pe umărul tău stâng// suntem regii necunoscuţi ai/ spaţiului/ dintre sunete” („Spaţiul dintre sunete”).

Structurat în patru secţiuni („Pelerinii din Oasis”, „Uitate, exorcismele deşertului”, „Ziua curgea ca o lacrimă verde” „Post-scriptum”), volumul traversează Golgota umană prin „Rugă” („Frate-al meu ce porţi cununa/ spinilor din ape reci/ linişteşte-n zori furtuna/ inimii prin care treci// înfrunzeşte-n vis ivirea/ aripilor de demult/ adu-ne dezmărginirea/ frânge lacrimi şi tumult// vino ca un licăr tandru/ peste flăcări peste ani/ şi în casa cu oleandru/ smulge viforul din psalmi”), pentru împlinirea destinului teandric, în formula îngerescului „cerc magic”, poate „careu magic”, într-o continuă purificare, mereu într-o sublimare a Totului în dezmărginire... „Fratele meu de dincolo de vreme/ ascultă vântul cum ne cheamă iar/ priveşte amintirea cum se cerne/ şi curge peste noi ecou amar// fratele meu de dincolo de ape/ stins pasul meu te caută şi acum/ departe-mi eşti de ceruri eşti aproape/ când te aştept pe-acelaşi pod de scrum// fratele meu de dincolo de sânge/ spre tine ploaia mă aduce-n vis/ tăcuta lună peste dealuri frânge/ flăcări de lacrimi pe un şters zapis” („Al treilea ceas”).

Dualitatea este principiul care guvernează toate energiile în permanenta lor smulgere din teluric, într-un sisific urcuş spre pacea siderală, prin decantarea magmei din seva unduitoare a miraculoşilor arbori, văzuţi ca piloni de axis mundi, o permanentă punte între Pământ şi Cer.

De fapt, cartea se constituie într-un dialog cu un alter-ego, spre care poeta aspiră în mod dureros, cu sufletul devenit o rană; mărturia tristeţii, sângele, metaforă-simbol, stârneşte în cugetul autoarei uimirea revelaţiei destinului drept miză a mântuirii prin suferinţă: „În aşteptarea ta sădesc nelinişti/ sub pietrele de la răspântii/ lumina treieră gerul/ strigătul săgetează aripi// cald sângele meu va curge/ peste rana leprosului” („În aşteptarea ta”).

Statuată sub zodia Orionului (sau a Centaurului, a Săgetătorului), poeta îşi plăteşte zborul eonic, smuls dintre menhire, dintre „tăceri de vifor arse în copca de sub gheaţă”, din „ţarini cu costreie”, printr-un ritual magic, printr-o înşiruire-incantaţie aproape păgână: „Cascade insonore sub aripa de lună/ crepusculare zodii ori tropice de jar/ un fir de levănţică un os de mătrăgună/ prin sâmburii din vise dau miez ca un lăstar// secrete longitudini în vâslele de seară/ focare ancestrale de semne şi rumori/ aridele solstiţii din gratiile de vară/ campestrele velinţe întinşii câmpi cu sori// aromele puhave cu aburoase creste/ aezii germinării prin htonicul ţinut/ înmugurite ierburi din pulberi siderale// oracole de ceară/ lucarnele vernale/ serbează misteriosul păgânul rit de lut” („Prin sâmburii din vise”).

Ipostaza este aceea a unei încrâncenate echilibristici afective, „la margine de pod”, sub sarcina prea grea a salvării semenilor, a sinelui, a depăşirii pădurii de monştri, care-i pândesc zborul: „Simt rece jăratec alunecându-mi prin sânge/ de parcă în noapte aş vâna lilieci/ prin soarele-nufăr zăpezi ard şi plânge/ ţărâna sub frunze când treci// cu arcul din arbori cobor peste vreme/ un fruct de miresme – lunatec zăvod –/ îmi urcă prin tâmple o creangă de semne/ şi somnul mi-l frânge la margini de pod” („La margini de pod”).

Alăturarea şocantă de trăiri contradictorii în întrupări afective creează o stare de angoasă, o tandreţe înspicată cu spini, un drum spre ideal, încercănat de singurătăţi, de labirinturi anxietante in extremis. Totul se străbate cu respiraţia tăiată, fiecare pas aminteşte o jertfă de sânge, simţurile încordate ţipă într-o ţesătură de coşmar. Om şi natură, duh şi lut au de traversat timpul facerii, au de plătit vămi văzduhului, prin străbaterea unui spaţiu straniu... „Din frageda arcă din vale de ierburi/ se-anină vântoase pe stânci/ şi inima curge albastră şi plângi/ trecutul ce n-are o vatră de ierburi// e viaţa stăpână pe mirişti bolnave/ materia arde şi strigă barbar/ când păsări se-adună pe umbre de var/ şi trec peste ape bolnave// în urmă lumini se frâng printre oaze/ cu zborul de flăcări şi vânt/ se iscă din muguri tăcutul cuvânt/ şi trist răstigniţi ne-ntoarcem spre oaze” („Din frageda arcă”).

Tonul este de adâncă tristeţe, respiraţia are ritmul suferinţei, devenirea poartă un Chip Hristic, precum în poemul „Pietà”: „În amurg/ Azelman a şoptit –// fântână de iubire/ e sufletul meu/ luaţi apă/ şi vindecaţi-vă rănile// În zori/ mormântul gol şi-a urmat/ crucea”...

Drumul până la crângul nemuririi străbate locuri pline de umbre, de „ciulini”, „rezede”, cunoaşte zilele terifiantei agonii, se înscrie sub echinocţii şi solstiţii de jar, de vântoase şi de omăt. Vămile cerului se regăsesc sublimate în poemul „Lacrima de joi”, un poem dăruit mântuirii târzii, uneori până în ceasul al doisprezecelea... „Întorc capul spre stânga – Nimeni/ Întorc privirea spre dreapta – Nimeni/ Şi totuşi cineva în spatele meu/ acolo/ face semne disperate/ mute/ cufundate în umbra-sclavă a trupului purtat prin/ lumină/ cineva face semne disperate/ pe care nu le pot auzi/ aşa cum nu aud nici picăturile de rouă/ căzute pe zimţii miresmelor/ dintre snopii de ţărână// semne pe care nu le pot vedea/ aşa cum nu pot vedea pasul cocostârcului/ pe făgaşul săpat de alunecarea/ unei veri pe lângă aroma altei veri/ uitate/ ca trecerea trenurilor prin acelaşi tunel/ pe linii paralele/ desenate cu pana unui ecou// Întorc privirea spre stânga – Nimeni/ Întorc capul spre dreapta – Nimeni/ Cineva în spatele meu/ face în continuare semne disperate/ care-mi săgetează carnea/ sângele/ semne pe care nu le-nţeleg/ semne-sunete dintr-o limbă străveche/ încercuite cu aer/ ca nişte cearcăne de lună// Cineva face semne disperate şi/ nu mă pot întoarce/ să-l ajut/ Dacă-l vedeţi spuneţi-mi numele lui/ noul nume cu care a fost/ înveşmântat mai zilele trecute/ - o să-i răsădesc/ vocalele consoanele/ tăcerile/ în ogorul de maci/ ori/ în ţarina de lângă mormintele strămoşilor/ la margini de râu/ printre sălciile toamnei// crângul care va creşte acolo îi va nemuri/ strigătul mut/ şi-l va dezlega de blestem// Dacă-l vedeţi/ spuneţi-mi/ Încă nu e târziu/ Şi eu aştept în fiecare seară/ pe aceeaşi dungă de orizont/ până la mijirea vântului iernatec/ Aştept spuneţi-mi/ vă rog”...

Foşnetul cerului în trupul de vânt e o căutare prin ţărână şi sânge, e o înfrunzire „pe grind”, e o speranţă sau chiar o certitudine profundă, cu sacrificiile purificării asumate: „Ascunsele lumini din alge/ din nave-arzânde se desprind/ şi flăcări înfrunzesc pe grind/ când sufletul e vârf de cange// pe arse drumuri de granit/ se frâng căutări şi lacrimi sure/ de parcă-n miezul de pădure/ din scorburi se prelinge-absint// cum iarăşi trec şi iarăşi vin/ prin noi atâtea răni de-argint/în taină umbre ne cuprind// când bezne se prefac în crin/ lunatec somnul din colind/ se-aşterne peste piscuri pure” („Sonet”).

Câte o oază de lumină se zăreşte în „deşertul dintre două respiraţii”, se desenează prin visul perfecţiunii, hrănind căutarea, identificând sinele în însăşi substanţa sa divină. Poemul „Căutare”, nu întâmplător aşezat la pagina ce poartă simbolicul număr „33”, sacralizează, subtil şi tulburător totodată, truda mereu trăită, niciodată împlinită, a căutării rămasă „dor”... „Gândul că exişti îmi adapă aripa/ zborul te zămisleşte din fluidul văzduhului/ acolo/ umbra mea se iscă din tine/ ochiul înfrunzeşte// când mă gândeşti/ fiinţa-mi tresare/ vioară/ pe arcuşul fulgerului// dorul de tine/ e curcubeul de după potop”...

Pentru poeta Persida Rugu starea de creaţie este implicită fiinţării, „ca suflu unic, ca o briză în Dumnezeu” (Rainer Maria Rilke); de aici, decurge o adevărată descătuşare în verbul născător de lumi, într-o sugestie infinită, fie a sonorităţii rotunde în vocala sonului, fie în spaţiul de toropitoare rugozitate instaurată în lanţul consonantic al unor expresii surprinzătoare.

Astfel, ţinutul format din mănunchiul de poeme incluse în ciclul „Oasis” („Pregeneză”, „I. Luni”, „II. Marţi”, „III. Miercuri”, „IV. Joi”, „V: Vineri”, „VI. Sâmbătă”, „VII. Duminică”, „Ziua a opta”) fascinează prin perspectiva tărâmului „luminii din lumină”, păzit prin „cuvânt”, în „ochii bufniţei de pe umărul lunii”.

Pentru a atinge inefabilul spaţiu trebuie traversate vămile celor şapte zile zămislitoare de lumi, situate ca o veritabilă poartă a zidirii fiinţei umane – templu pentru eternitate.

E un Ev Cosmic ce se cere împlinit prin noua aventură spre cunoaştere, spre soluţionarea până la o măsură a Absolutului, a hermeneuticii acestui spaţiu din miezul cuvintelor sau a nichitianului „spaţiu dintre sunete”, altfel spus, a ceea ce rămâne mister, duh întâmpinat cu o boare de optimism al începuturilor, în poemul „Cântec”: „Înalt subţiri ne sprijinim de frunze/ când lin intrăm în cerul răcoros/ şi arcul lunii din fântâni se/ smulge/ argint de măr foşnind melodios// prin aerul de păsări la amieze/ aripile ne curg spre norii clari/ de parcă-n vis/ pleoapele ţin treze/ trunchiuri de ape între nenufari”... sau în poemul „Aprilie”, timp mântuitor al primăverii, cu acumulări de seve de înviere: „Lumină varsă-mi pe trup/ tăceri şi miresme// dincolo voi păşi/ fără de umbră// ţesută din privirile tale”...

Periplul e marcat uneori de semnele unor dureroase nostalgii, a căror provocare umbreşte entuziasmul primelor visări, în tonalităţi de melancolie, precum în sugestivul poem „Elegie subţire”: „Sunt drumuri ce ne-au ocolit/ când ţărmuri/ în urmă-am lăsat/ iubiri sunt ce nu le-am trăit/ şi ape/ ce doar le-am visat// O! spaţiile/ spre care n-am zburat// Sunt stele ce nu s-au ivit/ şi munţi/ ce nu i-am urcat/ nisipuri ce nu le-am strivit/ şi lacrimi/ ce nu le-am vărsat// O! spaţiile/ spre care n-am zburat// Sunt rune ce nu le-am citit/ şi locuri/ ce nu ne-au chemat/ flori sunt ce nu le-am zărit/ cântări/ ce nu le-am cântat// O! spaţiile/ spre care n-am zburat// Sunt doruri ce nu le-am oprit/ podoabe/ ce nu le-am purtat/ În iarba ce nu s-a robit/ e-un cântec de greier/ uitat// O! spaţiile/ spre care n-am zburat”...

Tensiunea creşte pe măsura încercărilor şi un „Strigăt” („Arşiţă e absenţa/ clepsidră –/ tăcerea// adoarme vremea în/ arborele/ de foc”) sfredeleşte angoasa, fulgerând-o cu lumina blândă a unui curcubeu iscat după furtună.

O îndârjire prometeică face vocabula să ţâşnească neaşteptat, într-un nemaipomenit efort de a surprinde şi de a cuprinde „denecuprinsul”, înstăpânit prin unica victorie aparţinând omului: „cuvântul”.

În acest sens, redăm un fragment din cuvintele notate pe coperta a patra a volumului de versuri „Deşertul dintre două respiraţii”, de către scriitorul şi criticul literar Ion Vădan: „ (...) Volumul acesta este mărturia unei confesiuni ce îşi adună empatiile în nuclee de forţă metaforică excepţionale. Inventarul lexical al poetei Persida Rugu sugerează capacitatea acesteia de esenţializare tematică, dar şi rafinamentul desăvârşit la care a ajuns.”

Zămislit în incandescenţa inimii, cuvântul sublimează, naşte şi trasează, închide spaţiul şi timpul în clipa prezentă (hic et nunc), deschizându-l apoi spre infinit, până la „a-toate-stăpânitorul” „ochi magic”, geometrie a cosmicităţii, dăltuit pentru totdeauna în Poezie.

ANTONIA BODEA