PRINTRE ASTRE ȘI ZILE…

 Hieratică și ancorată într-un real de dincolo de real, poezia Luciei Sav ne întâmpină în pragul unui ținut de pulberi astrale, de imponderabilități luminiscente, de fantasme îmbietoare printre care aluneci neauzit, ca într-un vis.

În cartea atotcuprinzătoare, adunând șase volume de versuri sub titlul „Lumina Melancoliei. Antologie” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011), cuvintele curg, de nedetectat în singularitate; înșirate pe nevăzute fire, ele se îmbină aparent aleatoriu, spre a izvodi o atmosferă ispititor chemătoare, charismatică prin ecoul imaginilor create, ocult fastuoasă, cu penumbre înfiorate de catifea și mătăsuri, cu „irizări de-albastre cristale”, cu „amfore și sarcofage/ sub vaierele vântului”. Sunt aduceri-aminte din îndepărtatul „solitar Pont Euxin”, 93 (din volumul „Imagini reale/ Real images”, 2002).

Un an mai târziu, în volumul „Rosa Mystica” (2003), lumina, ca un alter-ego al autoarei, se dăruiește vegetației florale, sine întru sine, unindu-se neamestecat cu aceasta, flacără de scăpărătoare ape, izvorând răcoroasă din „salvatorul liman” al neștiutei mântuiri: „Privirea Ta/ e ca mătasea fluidă a mării:/ mistice, undele ei/ ne spală de țărâna impură.// Mângâierea Ta e zefirul:/ răcoarea râvnită/ de cel sufocat/ de incendiul supliciului.// Precum raza/ pe care-o zărește/ cel ce-și caută/ salvatorul liman/ ne este mântuirea Ta.// Mirul turnat/ peste rănile fărădelegilor noastre/ ne este iertarea Ta.// Asemeni drumului/ pe care-l găsește/ cel rătăcit/ în hățișul adânc/ ne este îndurarea Ta.// Mâna întinsă/ ființei surpate de cel rău/ în veșnic însetatul abis/ ne este miluirea Ta.// Cunună de spice/ așezată pe creștetul nostru/ ne este binecuvântarea Ta.// Rosa Mystica,/ speranță ne ești,/ credință,/ iubire!” („Rosa Mystica”).

Solare flori inundă pașii, înlănțuindu-le mișcarea cu spinii trandafirilor („Trandafirii poetului”), cu pleoape arse de ger într-o lumină alb-viorie („Adumbrire”), cu vrejuri aspre, sângerii („Macii”), cu „văluri grele de neguri” („Toamnă”), într-o copleșire edenică.

Autoarea pășește maiestuos printre cuvinte, alegându-le molcom, cu atenție și cu grijă, ca pe niște diamante de preț, căutând culorile penumbrei, nuanțele estompate, filtrate prin fumul oglinzilor de Murano, fragilitatea țesăturilor înmiresmate de timp, precum petalele pulverizate de pașii molateci ai toamnelor târzii.

Torturată de un spleen carnal, de o regalitate languroasă, poeta se înveșmântează în hlamida propriilor cuvinte, căutându-le esența. E un ținut exotic acolo, în miezul propriilor poeme, există în carnea rozalbă de sub crusta silabelor o continuă sublimare a realității înconjurătoare, ajungându-se la o punte de curcubeu, „temută punte” („Rugăciune”) a simțirii umane, la incandescența unui deșert umbrit uneori de roua zefirului dinspre ancora divinității. Distanța dintre om și dumnezeire, ca între două ființe virtual îndrăgostite una de cealaltă, devine tot mai greu de străbătut. „Dorul de Dumnezeu”, după cum se exprimă John Breck, e tot mai intens, mai covârșitor și amplu, ca o teandrică durere ce traduce o chinuitoare și neîncetată sete de Absolut: „Tot mai greu ajungem la Tine/ și sângeră-n piroane/ depărtarea dintre noi./ Și firavă suflarea/ abia dacă topește/ raza de gheță/ din cununa Muntelui/ pe care timpul/ și, hain, Anotimpul/ l-au prăvălit/ între noi.” („Muntele de gheață”).

„Descoperirea lui Dumnezeu inimii omului” (Serafim Rose) sau „vederea lui Dumnezeu” (Vladimir Lossky) implică o frățietate cu elementul cosmic și, totodată, o „împărăție lăuntrică” (Kallistos Ware) transpusă în armonia naturală, arcadiană, a mediului ambiant; autoarea se visează evadând, printr-o adâncă „înnoire a spiritului” (Paul Evdokimov), în paradisul primordial: „De-o viață trăiesc în cetăți de beton,/ în cuști de beton,/ respirând aer greu de beton,/ sub un cer de beton,/ printre semenii mei,/ ei înșiși uneori de beton.// Detest lumea mea de beton,/ mă revolt împotrivă-i/ și fug...// Nevăzute aripi/ mă poartă departe-ntr-o lume/ cu pereți transparenți de cascade/ și acoperiș de suple liane,/ căpriori din arbori de santal/ și ferestre –/ cerești orhidee.// Voi trăi împăcată,/ îmi spun,/ printre oameni tăcuți/ ce înșiși în pace trăiesc/ laolaltă cu blânde jivine.// O copilă/ cu o vidră sprințară se joacă./ Un băiețandru poartă pe creștet/ un pui drăgălaș de maimuță,/ altul mâncarea-și împarte/ cu un simpatic bursuc./ Un pui de urs rănit/ altul din pădure aduce,/ prins în capcana întinsă/ pentru altcineva./ Îl vor adopta și pe el,/ deși o gură în plus de hrănit.// În acest paradis imperfect/ există și șerpi, desigur,/ dar ce paradis nu-și are/ șarpele său!// Vulnerabilă creatură,/ căprioara nu are scăpare:/ „suavă jertfă”,/ hrană nesătulei făpturi./ Apropiindu-se cu pași tăcuți,/ vânătorul o țintuiește/ cu o sarbacană;/ dar odată cu ea/ și inima mea a căzut...// Mi-am revenit:/ zăceam zbuciumată/ în, strâmtă, cușca mea de beton.” („Cușca de beton”).

Dar iluzia se spulberă, cu viteza unei vieți de efemeridă, și trezirea este dureroasă, ca o „fugă de Dumnezeu” (Max Picard), zbuciumată luciditate retrasă „în cușca de beton”...

Între tărâmul de aici și tărâmul de dincolo, există o indestructibilă punte a suspinelor, un pod de flori, de gând și iubire, în așa fel încât dialogul poate fi inițiat, comunicarea este permanentă, asiduă în clipele de emoție și dor, consumată prin întrebări și răspunsuri, prin discuții purtate între diferite variante de alter-ego-uri sau între ego și propriul sine... „Într-un amurg de vară,/ rătăceam fără țintă/ pe străzi lăturalnice,/ atentă la ce se petrece în jur./ Mă urmărea statornic un gând:/ de-aș fi pierit ieri/ sau acum un an/ și m-aș fi întrebat/ din recele-mi mormânt/ ce de petrece-acuma pe pământ,/ printre altele,/ poate aș fi aflat că:/ o femeie udă florile,/ un bărbat își aprinde o țigară,/ un câine latră la trecători,/ un copil aleargă,/ un bătrân își plimbă câinele/ sau mai degrabă câinele îl plimbă pe el,/ doi îndrăgostiți, uitând de lume,/ merg alături, înlănțuiți,/ și-n urma lor, la câțiva pași,/ o femeie-n „luciri de amurg”/ (...)” („Semper idem”).

Această comuniune spirituală cuprinsă între cele două universuri, cel de pulbere de curcubeu și cel de trăire concret-diurnă, se continuă și se accentuează dramatic, tragic chiar, în volumul „Testimonii” (2004), volum scris „In memoriam Vasile Sav”, poet vizionar, cel care i-a fost reazem și vis, prunc și stăpân, mentor și prieten și soț. Motto-ul acestui volum de versuri este semnificativ și dezvăluitor de mistere: „Fluture plăpând,/ mistuit de gând,/ în noaptea senină,/ vino de te-alină/ în lumină lină.” (Vasile Sav, „Solilocvii”, 11).

Poeta Lucia Sav se caută pe sine, căutând pașii altui ev afectiv, ai acelui „ieri” de negrăit, de negăsit decât în meandrele memoriei și în ungherele imaginației retroactive: „S-ar zice/ că totul e la fel ca înainte:/ se-nalță toate odată cu soarele,/ toate se-aștern odată cu Luna,/ numai mie pustiul/ îmi mușcă/ inima.” („Testimonii”, 1)... sau: „În neguri,/ zilele-mi par fiorduri,/ sorbite de Lună,/ nopțile-mi sunt/ albite câmpii;/ soarele meu,/ fără lumina ta sfântă,/ îndurerată,/ în mine mă surp.” („Testimonii”, 2).

Iată, în continuare, autoarea rostește: „Gerul năprasnic/ gându-mi îngheață,/ câmpia de zgură/ mi se-așterne în față;/ cu strigătul lor,/ păsări cernite/ de suflet mi-anină/ pustiul” („Testimonii”, 7)... ori: „În chingile strâmte,/ se zbat/ tulburatele ape,/ țărmii/ ritmic răsfrâng/ valuri în falduri;/ înlănțuită/ în matca străveche,/ marea își desferecă urletul.// Sub bolta-ntunecată,/ vântul șuieră/ prin ierburi uscate și prin pelin;/ ici-colo se ivește,/ sfios, câte un spin./ Aici nu se zăresc/ săltărețe izvoare/ sau umbră de frunziș;/ aici nu te duc în ispită/ îmbujoratele mere/ sau, dulce, ciorchinul.// Sub vaierele vântului,/ ponticul țărm/ și-așterne pustiul.” („Testimonii”, 8).

Printre personajele traduse din vechi slove¹ ale vremurilor din care ne tragem și noi, în parte, seva poetică (Cynthia, Delia sau Tibullus, Propertius, Catullus), se mișcă acum, precum o regină în vechiu-i regat necunoscut, autoarea noastră, căutându-și alinarea fără de alinare în acest exil, încununat cu tristețea unor „pontice neguri”...

„Cântecele Sulpiciei” sunt împletite cosițe de gând, răsfirate printre zimții vântului, strigăte de dragoste alunecând cu bărcile amurgului peste noian de dureri, printre stâncile ascuțite și colțuroase, adânc irizate cu scântei multicolore, ale nostalgicelor aduceri aminte, peste nisipurile bântuite de umbra fantasmelor melancoliei, dincolo de orice atingere de smalț. „Nicicând n-am să uit/ tristețea adâncă/ ce-ți licărea în priviri/ chiar înaintea plecării;/ te priveam pe furiș/ cum fumai dus pe gânduri/ și te uitai pe deasupra lucrurilor./N-am îndrăznit/ să te întreb nimic,/ într-atât de adâncă/ și de nepământeană/ îți licărea tristețea/ în privirea curată.” („Cântecele Sulpiciei”, 68) „Nălucile gândului/ mi se surpă-n somn,/ și eu rătăcesc printre umbre/ asemeni sângelui/ prin labirintul inimii;/ din potirul viselor te sorb/ tămăduitoare licoare/ a nopții.” („Cântecele Sulpiciei”, 70) „În visul meu,/ dormeai cu fața în jos/ pe podea;/ te-am ridicat,/ te-am așezat încet în pat;/ într-atât de ușor îmi păreai/ precum pasărea aceea albastră,/ ce-n mâinile mele,/ rănită, s-a stins.” („Cântecele Sulpiciei”, 71) „Din lumea reală,/ mă voi muta/ cu totul în vis:/ numai acolo,/ fără cuvinte,/ îți vorbește,/ nestinsă,/ iubirea-mi.// Învârtejire de raze/ mă împresoară,/ pe aripi albe ea mă ridică,/ pe drum de lumină/ înapoi mă petrece,/ în zare,/ poarta-i deschisă,/ mă cheamă.” („Cântecele Sulpiciei”, 72) „O primăvară-n loc de toamnă/ ți-a hărăzit azi/ Trandafirul cel tainic,/ o zi într-atâta de calmă,/ o zi într-atâta de blândă,/ precum inflexiunile glasului tău,/ atunci când, trecut miezul de noapte,/ tu ai văzut Lumina.” („Cântecele Sulpiciei”, 73)

Acestor cuvinte, învăluite în zbucium tainic, le răspunde un glas adumbrit, venit parcă de dincolo... „Și timpul mut își întinde aripa în cugetul nostru cotropitor...”

Aripa albă alunecă mai departe, pe alte meandre de suflet, risipite sub necunoscute zări. De la o filă la alta, printre „acoperișuri cenușii” ori „turnuri albastre de sticlă”, „aurul templelor și stupelor” poartă, deodată, exotice nume: Bangkok, Ayutthaya, Krabi..., reunite în volumul de versuri intitulat „Suwannaphumi. Avataruri” (2006). Pe aceste misterioase tărâmuri, se arată „calea de la întuneric la lumină,/ suspendată/ între altitudini de cristal/ și talazuri împietrite”, acolo unde, iată, „icoana Ta,/ triunghi de astre-n/ transparență,/ m-a vegheat.”

Natura pătrunde prin „tumultul metropolei cosmopolite”... Ici-colo, câte o șopârlă sau o pasăre adăpostită într-un cuib atrag privirile călătorilor din teluricul „Infern”. Nemaivăzute „flori princiare”, din loc în loc „un ochi de apă clară” ori „mari boboci de lotus” înmiresmează trecerea, înluminând cu fragilitatea lor spasmele agonice ale vieții terestre.

O călătorie își împlinește menirea dacă îți restructurează sinele, aducându-l mai aproape, întotdeauna mult mai aproape de tăcutele coordonate ancestrale ale marelui Sine. Versurile cuprinse în „Suwannaphumi. Avataruri” stau mărturie a ecoului acestei transformări din sufletul autoarei. Prințul-poet Thammatibes, Dante, Eminescu își împletesc silabele graiurilor într-un dialog fără de moarte, „în cristalul dimineții”, acolo unde, „incendiind totul”, „adânc străluminează ochiul nevăzut”...

Printre „mreje de aur, rug și satin”, „am cules violetul/ unui câmp de lavandă/ și ți-am desenat umbra/ profilată pe aurul clipei” (din „Suwannaphumi. Avataruri”, 33, 34), rostește poeta Lucia Sav, cu tandrețea, cu suavitatea, cu gravitatea unui înger în luptă cu entropia, parcă „însetând după Dumnezeu” (Matthew Gallatin). „Pierdută privirea i se-ngroapă în noapte,/ voalate imagini se țes din adânc,/ contorsionate fantasme./ Pustiul hrănește constrângeri,/ gâtuite suspine, apropiate dezastre./ Sub pecetea clipei, lăuntric renasc/ zbateri, confuzii, temeri, neliniști.// Punți suspendate peste prăpastia singurătății,/ cuvinte și gesturi agonic se sting” („Suwannaphumi. Avataruri”, 42). Și toate converg spre același punct mirific, „Suwannaphumi, tărâm de aur,/ lotus celest,/ trecere și avatar” (leit-motiv din „Suwannaphumi. Avataruri”, 43, 58).

Cu iz de „1001 de nopți”, versurile se impun cu pregnanță imaginației noastre fascinate de Orientul misterios, de atmosfera acelui esoteric spațiu-timp ascuns dincolo de îndepărtatul orizont...

Un alt registru poetic este prezent în volumul „Revelație”, (2009), în care poemele în proză („Darul”, „O zi obișnuită”, „Serată literară”, „O zi de iarnă”, „Floralia”) se îmbină, prin pași de menuet, cu versurile propriu-zise („Văile înserării”, „Tăcerea”, „Metamorfoză”, „Steaua albastră”, „Nava”, „Răsfrângere”). Volumul are ca motto, un fragment din „Psalmi”: „Quare tristis es, anima mea, et quare conturbas me?/ Spera in Deum, quoniqm confitebor illi./ Haec est confessio mea. Salutare vultus mei, Deus meus” (Psal. XLI).²

Harul autoarei de a înțelege lumea aceasta, cu ecouri, lumini și umbre, nostalgii și angoase, flăcări de suferință și extaz, halucinante întrebări și agonice răspunsuri nerostite, darul acesta reiese mai ales din poemele în proză, anterior amintite. Ele sunt flash-uri răsfrânte de multicolorele cioburi ale realității înconjurătoare, printre care te miști, rănindu-ți tălpile goale până la os. Arborii inimii cresc din durerea sângelui risipit printre ierburi. Ei sunt cu atât mai înalți, cu cât sfâșierea este mai crudă. Și frunzișul umbros al lacrimilor atinge filele următorului volum cu care se încheie Antologia poetică; este vorba despre volumul „Symposionul astrelor și rozelor”, (2011). Aici, lumea spiritului își găsește salvarea în artă și în cosmosul care devorează fruntariile oricărei limitări umane. Cu ecouri florale macedonskiene, versurile ne aduc aproape dezmărginite cărări năpădite de petale înmiresmate și de umbre cosmice. Acum, poemele curg în ritm clasic („Lyra”, „Cygnus”, „Vega”, „Melancolie”, „Diadema”, „Vega și Altaïr”, „Cassiopeia”, „Andromeda și Perseus”, „Luna și Orion”, „Eridanus”, „Pasărea Soarelui”, „Feerie nocturnă”, „Selene”, „Ceață de mătase”, „Pescărușul”, „Selene”, „Roza celestă”, „Crinul”, „Triangulum”), arareori în vers alb („Arcturus II”, „Algol II”, „Antares II”, „Vis II„, „Toamnă”, „Icoană”).

Dialogul diurn (flori)/ nocturn (astre) unește în sufletul poetei Lucia Sav cele două tărâmuri (cer/ pământ) între care, precum un nou Orfeu, în ipostază feminină, autoarea își caută iubirea pierdută într-un alter-univers, de negăsit. Și cel căutat îi este mereu alături, învăluit de o necunoscută și tainică lumină, ca o auroră boreală a inimii. „În dimineața aceea,/ când roua-n priviri/ va înceta să-mi fie spulber de raze,/ sau în noaptea aceea,/ când Luna-n înalt/ se va fi stins,/ singură/ străbătând câmpia de neguri,/ Lumină vie îmi va fi:/ o stea albastră –/ trandafir.” („Lumina”)

Comentate pozitiv de confrați și de critica literară (dintre care-i amintim pe Adrian Popescu, Michaela Bocu, Ștefan Damian, Mircea Popa, Dan Damaschin, Alexandru Jurcan, Ioan Negru, Nastasia Maniu, Gavril Moldovan, Adrian Țion, A. I. Brumaru, Ștefan Manasia, Ion Faiter) și bine primite de cititori, atât antologia, cât şi volumele din care au fost alese poemele din antologie , se impun printr-o inspirată selectivitate a versurilor, unite într-o viziune care transcende sintagma „hic et nunc”, cuprinzându-o plenar, în ipostaza sa afectivă. Înscriindu-se în același areal estetic, autoarea a publicat volumele ulterioare de poeme, „Flori de migdal” (2013) și „Epistole” (2015), comentate favorabil de Andrei Moldovan, în prefața la „Epistole”, de către Vasile Vidican, în presa de actualitate ș.a.

Iată ce ne spune, de exemplu, Ion Cristofor, despre poezia Luciei Sav: „Prin nervura fină a versurilor transpare, ca printr-o prețioasă piatră translucidă, o cultură bine asimilată, fără ca poeta să fie neapărat o livrescă. Suflul vieții se simte în aceste versuri transcrise cu o peniță fină și discretă, caracterizate adeseori printr-o grație a lucrului șlefuit îndelung, cu pasiunea și precizia unui orfevru”.

Lucia Sav își scrie versurile, așa cum ar cânta la harfă, colindând melancolic și stăpânitor printre astre și zile.

PERSIDA RUGU

3 mai 2016,

Cluj-Napoca,

a treia zi a Sfintei Învieri.

1 Traduceri realizate de poetul Vasile Sav...

2 Sf. Augustin, De magistro./ Despre magistru. De beata vita./ Despre viața fericită. De immortalitate animae./ Despre nemurirea sufletului., Ediție bilingvă, Text român-latin, Traducere, note introductive, note și comentarii de Vasile Sav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 53.