ALCHIMIA OGLINZILOR

Dacă poezia romantică era „văl de purpură și aur peste țărâna cea grea” (Mihai Eminescu), poezia existențialistă este o dureroasă sfâșiere a aparențelor, a vălului misterios până la accederea esenței. Operând în sfera conceptelor, traseul abstragerii din real e terifiant. O receptare exacerbată descoperă zone abisale ale căror halouri se structurează alchimic din suferința verbului țâșnind într-un metaforic „lanț de convulsii”.

În acest spațiu liric existențialist se înscrie volumul de poeme „Oglinzi alchimice”, al poetei Persida Rugu, volum apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015.

În fapt lirismul, ca dispoziție fundamentală, este izvorul poeziei, dar poezia conține întotdeauna un conflict între necesitate și libertate, între obiect și aspirația subiectivă, între teluric și metafizic. Lirismul este cel care explică, dar se și identifică cu metafizicul, născut de altfel din conflictul tragic.

Poezia romantică sublimează tragismul în starea de melancolie, în lirism, pe când poezia modernă conține însuși momentul tragicului; de aici tensiunea lirică primește o expresie puternică, se concentrează în imagini cu tușă groasă, explozive, cu mare încărcătură emoțională, provocând acea stare de catharsis.

Poezia Persidei Rugu se consumă pe acest traseu al conflictului obiect-subiect, ambele forțe fiind în egală măsură biruite și biruitoare, trăind practic un lirism de o mare încărcătură dramatică. De aici, atmosfera poetică este aceea a unui spațiu tensionat într-o dezlănțuire de energii tinzând spre eliberare, mereu confruntate cu obstacole tenebroase într-o frământare epuizantă, însă purificatoare, ca în poemul „Metamorfoze”: „Am tradus tăcerile în păsări/ păsările în cuvinte/ cuvintele în arbori/ vifornițe iscate din clopote și fum/ din reflux și nisip albastru stors din laptele norilor/ de foc// ruga iconarului mi-a ars/ fâșie de fâșie / memoria/ urnă răsturnată la poalele munților/ peste vântul de miazănoapte/ în așa fel încât în piept/ nu mi-a mai rămas decât lumina/ aprig neatinsă/ atârnată de firul de paing/ al scării celeste// prin golul adânc al liniștii/ am învățat să te iubesc/ fără inima arsă/ pe care nu o mai simt”.

Fiecare experiență lirică este asemenea unui travaliu îndelung și dens, care se naște din focul pasiunii, sublimându-se prin flacăra speranței, până la lumina mântuitoare. În felul acesta, poezia este „ardere de tot”, după expresia eseistului Cassian Maria Spiridon. Abia în acel moment, poezia devine reverie, devine fereastră spre mântuire. Însuși titlul volumului, structurat metaforic, „Oglinzi alchimice”, poartă încărcătura sensului unui dublu mister supus experienței iscoditoare a spiritului însetat de absolut. Oglinda, ca obiect magic, devine aici creuzetul care cumulează întreaga alchimie a condiției existențiale, sfâșiate între teluric și astral.

Pe planul poeziei, expresia fundamentală este imaginea focului cu forța obsesivă ca energie intrinsecă, spiritului cosmic, precum și cu efect de liant, ca unitate duală: ardere și iluminare. Reprezentativ în acest sens este poemul „Întoarcere la casa în formă de cruce”: „Nisip risipit/ flăcări de porți ziduri surpate/ peretele sângeriu respiră spasmodic/ păsări se zbat în spirala secundei/ covârșitoare liniștea// muguri mijesc în inima deschisă/ oglinzi necunoscute dincolo de prag/ via dolorosa”.

Conceput în structura a trei capitole intitulate sugestiv („Poarta zilei de luni”, „Conclavul sibilelor”, „Flacăra scrisă”), ca de altfel fiecare poem inclus în aceste pagini, volumul de versuri „Oglinzi alchimice” își înscrie respirația în bătaia „orologiului cosmic”, spre a-i surprinde mereu taina clipei în devenirea veșniciei. Primul capitol, „Poarta zilei de luni”, stă înscris sub semnul luminii solare dobândite prin pașii înțelepciunii „sinelui”, ca „înaintemergător” în căutarea adevărului poetic.

„Intrarea în lumină”, cum este intitulat poemul de început al cărții, reprezintă visul căutării absolutului, imaginat ca o ardere ciclică, traversând solstiții ca vămi ale purificării: „Când hârtia tace și arborii gem/ de frigul de sub coajă/ intrarea în lumină/ începe// solstiții arzânde s-au scurs printre noi/ precum sunetul monedelor aruncate în apă/ spre norocul unei ființe/ absente// acum zăpezi coboară peste muguri/ învățându-i că trebuie să aștepte/ încă un anotimp/ până se coace lumina// atunci printre umbre de fluturi/ văzduhul ne va cerne/ alb/ dinspre alb”.

Ideea ciclicității este susținută și în conținutul altor poeme ale cărții, cum sunt: „Sosirea ca o plecare” sau „Precum o geneză”, în care misterul existențial conferă o semnificație de aură metafizică experiențelor derulate în curgerea spiralei spre perfecțiune. Experiența existențială ca o permanentă geneză e identificată în procesualitatea cosmicității înseși prin metafore precum: „o flacără crudă e ziua ce vine/ solstițiu albastru e îngerul pal” („Halucinație”), „gratii de sunet”, „spuze înfrunzite” („Menuet alb”), „cătușa de strigăt e veghe și zar”, „când inima toată e arbore-spin”, „plecarea din mine e țipăt de nea” („Somn ars”), „de parcă-n mine carnea e lacrimă-fuior” („Pe dunga de miresme”), „semn-clocot prin sânge-mi alunecă spini” („Stanțe”).

Poezia apare ca unica modalitate a comunicării în abisul existențial printr-un experiment alchimic de metamorfozare a stărilor în perpetua lor devenire: lumină-întuneric-lumină, speranță-suferință-speranță, aspirație-zădărnicie-aspirație. Între aceste extreme, metafora surprinde clipa incertă, misterul echilibrului absolut, acel terț inclus în prezent în aventura spre împlinirea rostului existențial, iubirea crescută între ființe aflate în diferite planuri de desfășurare a sâmburilor vieții: „Pe țărmul uitat dinspre vest/ adânc se-aude răsăritul/ harfă adormind vântoase valuri/ năprasnic foșnitoare de sânge și os/ pe țărmul uitat dinspre vest/ mă treieră uimirea/ spaima că îngerii și-ar putea schimba culorile/ între ei/ măști de împrumut// pe țărmul uitat dinspre vest/ alunecă morții mei de dincolo de vis/ umbre înveșmântate în păsări/ gheare crescute din răni/ ierburi de leac// pe țărmul uitat dinspre vest/ așteaptă legănătoare plecarea-sosire/ sosirea-plecare/ frunze în cufăr de lotuși/ negre zăpezi// pe țărmul uitat dinspre vest” („Cântec de leagăn pentru mama”).

Jocul unor simboluri autumnale antrenează chemarea sângelui într-o, adeseori, imposibilă comunicare: „Umbra ta mă caută dincolo de gând/ peste ființa toată aripe la rând/ se perindă-n mine flacără din stei/ lacrimă ce vine dintr-un nor de tei// ardere de miere strigăt de zăpezi/ sângele te cere miez de foc și vezi/ cât e de departe ochiul meu de-al tău/ noaptea ne desparte punte peste hău” („Amurg însângerat”).

Disperarea zădărniciei oricărui demers caută o salvare în taina cuvântului, ca miraculoasă cale spre mântuire, prin jocul tainic din apele oglinzilor predestinării: „Grădina se prelinge în sufletele verii/ și țese fluturi peste nimbul frânt/ puhavele arome din arborele serii/ aduc tăceri de gheață pe marginea de vânt// iubirea noastră arsă de teama din cuvinte/ se adâncește-n inimi de parc-ar fi-n mormânt/ și nimeni nu mai crede în flacăra ce simte/ cum se anină cerul pe-un țipăt de pământ” („Alchimia așchiilor din oglinzi”).

Poezia, ca „ardere de tot” devine proiecția traversării tensionate sub presiunea imposibilului până la descifrarea dualității esențiale: „Inimă ghilotinată de tăceri/ cum ai îmbrăca aerul în vase de preț/ cum ai atinge luna cu vârful unui deget/ desenându-i umbra/ pe pielea mătăsoasă a nopții/ cum ai sorbi culori/ dintr-un mozaic de păsări migratoare/ cum ai împleti vântul/ în bice cu șfichiuiri de oțel/ pentru zilele canonului de foc// inimă ghilotinată de tăceri// ard silabe în sânul timpului/ despicate în sunete de neînțeles/ ard zăpezile munților în peșteri de vulcan/ ard felii de ape sub grăunțe de stânci/ ard semnele orei din oglinzi vegetale/ mijite în noi ard ploile lumii/ insule de șerpi// inimă ghilotinată de tăceri” („Inimă ghilotinată”).

Traseul spre revelarea sensului existenței străbate hățișul semnelor interdicției prin vămile unei inițieri sângerânde metafizic, dramatice. Totul se consumă pe buza de prăpastie a gândului, cerul abia dezvăluindu-și dunga lunii, spațiul se identifică cu magma haotică a începuturilor, timpul revolut e o eternă reîntoarcere, vremea vremelniciei dovedindu-se zadarnic răscolitoare: „Prin anii scurși pe jgheab de nea/ străluce luna luminiș/ și lacrimi ard ca alt Tufiș/ ce-n Munte a umbrit o Stea// și timpul cade ca un pom/ tăiat la margini de livezi –/ când flăcări albe de le vezi/ sunt zâne transformate-n om –// cu tine-n carne ca-ntr-un far/ mă plec oceanului tumult/ privirea arsă de demult/ e mugur – vremea e-n zadar” („Miraj de martie”). Doar clipa, devenită unică, este marcată criptic, prin imaginea oglinzii, a somnului, ca mesageră a destinului în transcenderea revelatorie.

Deși totul se consumă în zona abstracțiunilor, a esențelor, expresia primește o concretețe extremă prin proiecția în imagini tensionate. Metafora durerii îmbracă aura însingurării, fulgerarea săbiilor, arderea zăpezilor, gustul cenușii ori al vântului, sfâșierea rănii arar oblojite de o geană a unui mugur de speranță.

Ca o altă „Via Dolorosa”, prin teroarea nisipului vremii se naște cărarea ce duce spre dezvelirea cifrului esențial de sub coaja cuvântului, iscat din „focul numinos” crestat tainic prin tăcerea „flăcării albastre” în sintagmele verbale crucifizante, precum în poemul „Nașterea Cuvântului”, poem-avatar al unei „ars poetica” sui-generis: „Iubirea îți cere trupul din cer/ sufletul din văzduh tristețea din pământ/ și totuși nimic nu ai dăruit din ceea ce fost-a căutat/ pentru că nimic nu se compară cu focul numinos/ de nestins/ neatins/ al pătratului de sidef lăptos care/ ți-a fugit pe neașteptate/ într-o dimineață de vară/ de sub îndoielile atingerii// solară taină fără ecou fără întoarcere/ doar flacăra albastră din miezul său/ a rămas crestată în carne// tăceri ard secătuite de puteri/ sub umbra mișcătoare a crucii/ din ele printre zăpezi/ printre iele/ se naște Cuvântul”.

Volumul „Oglinzi alchimice”, semnat de Persida Rugu, e o mărturisire a poesis-ului ca ardere spre infinit, indescifrabil altfel decât prin verbul intuit poetic în sfâșietoarea confruntare flămândă a lutului cu arzătoarea speranță de mântuire a luminii: „Învăluit în mantaua-i de ceață/ poetul se pleacă lucrurilor/ adulmecându-le esența/ fiorul de flacără/ de dincolo de nume/ poetul se înclină urnei/ stelelor și ierbii/ zămislindu-le din nou umbra/ întru sine/ poetul sculptează cu zimții strigătului/ ploi și otrăvite săgeți/ neștiute culcușuri de șerpi/ în carnea-i sfâșiată de vântoase// și-n cele din urmă/ când toate durerile/ măruntele/ mărețele/ zilnicele tăceri rodind nesecate ecouri/ l-au treierat/ poetul devine un abur/ între lavă și nor/ între oglinzi și umbre/ ca foșnetul mătăsos al primei ninsori/ căzute pe un proaspăt mormânt// din care doar el/ poetul” („Ars alchimica”).

Ciclul de versuri cuprinse în „Poarta zilei de luni”, stă sub semnul „zilei îngerilor”, încheindu-se cu un poem sub același titlu, marcând zodia Poeziei: „Cărarea din somn nu are ecou/ lumina o transformă în abur/ pe ea pășesc elfi/ de parcă s-ar rătăci stele căzătoare/ printre amarele ierburi// rană în palma stângă/ – adâncită de vânt și maree –/ cărarea din somn ne arde privirea/ ne adulmecă/ ne strânge tâmplele cu forța cu care/ un gheizer izbucnește/ printre vietățile văzduhului// cărarea din somn/ amprentă de foc/ ținut din care nu se mai poate ieși/ decât într-un vis dintr-un alt/ vis/ pe lângă umbra lunii/ lampadar/ la colțul unui alt vis/ acolo/ unde te întâlnesc de obicei/ la fiecare început de săptămână/ în ziua îngerilor/ la ora dinspre amurg// de aceea/ poarta zilei de luni/ poartă întotdeauna/ numele tău” („Poarta zilei de luni”).

Un al doilea grupaj de poeme al cărții, intitulat „Conclavul Sibilelor”, așează sub un inspirat motto, rostit de Fernando Pessoa („A fi poet nu e pentru mine o ambiție. E doar felul meu de a fi singur.”), Ideea Poetică, substanță a comunicării singulare cu esențele, din care versul se adapă sibilinic, cu forța intuiției Absolutului, în combustia supralimității. Ca la un sfat de taină, spiritele evocate înalță solilocvii spre misterul existențial, sublimat în verbul poetic, prin sintagme orchestrate în armonia dăruirii lirice. Existența, purtând amprenta trăirilor de intensități extreme, poartă parcă o pecete destinală în poemul închinat lui François Villon („Spovedania unui condamnat”), asumând paroxistic, demonic și angelic, proiectând profilul poetului damnat într-un orizont care-și desființează limitele.

Chemări măcinate ard în „Cântecul Melusinei” (poem închinat lui Maurice Maeterlinck), prin „somnul crud al păsării albastre”, prin „oracolul de frunze”, spre un răstimp al unui eon necunoscut.

De la „Joc (lui Maurice Carême)”, de la „Revoltă cu abatoare (lui Michel de Ghelderode)” sau „Oraș lunar (lui Paul Delvaux)”, de la „Corabia uitată (lui Émile Verhaeren)”, de la „Umbra inimii (lui Jacques Prévert)” ori „Vis cu Magritte”, de la „Stanțe cu Van Gogh” sau „Din câmpiile nopții (lui Marc Chagall)” până la „Umbra lui Heathcliff (pentru Emily Brontë)” ori „Labirintul de măști (pentru Margareta Sterian)”, până la „Planeta miercuri (pentru Emily Dickinson)” sau „Moment vesperal (lui Ștefan Luchian)” ori „Cărarea pierdută (lui Alain Fournier)” ș.a., paleta prietenilor de suflet, ca un fel de alter-egouri sau avataruri ale spiritului autoarei, se derulează într-un ritm alert, cuprinzând domenii artistice diferite, complementare într-un spațiu parcă transcedental.

Devenite eternități, toate aceste gesturi, întâmplări, trăiri neașteptate se îmbracă într-o mantie de tăceri în vecinătatea nepieririi Sfinxului ori în umbra oazelor din preajma inexplicabilelor piramide ale deșertului vremii.

Spre aceste „arătări minunate” (Emil Botta), ca spre fantasmele unor licorni fabuloși din mirifice legende („Lied”; sau „Tapiserie cu licorni”, pentru Tracy Chevalier, „Doamna și licornul”, Cluny, Musée du Moyen Âge; ori „Al șaptelea unicorn”, pentru Kelly Jones), se avântă spiritele incandescente din flacăra poeziei, cu prețul firesc al dăruirii/ jertfei supreme: „El Gaucho (pentru Efrati, înainte-mergătoarea)”, „Tânguirea lui Lot”, „Ioana d’Arc” (cu un motto din poemul „Lamentația Ioanei d’Arc pe rug”, de Radu Stanca), „Rugă pentru sinucigași” (cu un motto semnat de Jean-Marie Rouart), „Ariadna”, „Leda. Mitologică”, Cântecul Penelopei”, „Spre Ithaca”, „Don Quijote către Sancho Panza” ș.a.

Ciclul de poeme „Conclavul Sibilelor” se încheie cu poemul care-i împrumută numele, „Cântecul Sibilei”, simbolizând condiția omului condamnat robiei telurice, însă mântuit prin aspirația, căutarea și așezarea sa într-o lume a axiomelor poetice, valorizate transcedental.

În dimensiunea ei tetravalentă (aer, foc, pământ și apă, Gaston Bachelard), reveria se consumă sub semnul focului, în reprezentarea fantomatică a salamandrei ce se metamorfozează în propria-i flamă.

Astfel, al treilea grupaj de poeme din volumul „Oglinzi alchimice”, intitulat „Flacăra scrisă”, este constituit dintr-un număr de 19 psalmi/ pseudo-psalmi, și se deschide cu un semnificativ motto din creația poetică a lui T. S. Eliot: „până când ochiul nu ia foc/ Dumnezeu nu poate fi văzut/ până când urechea nu ia foc/ Dumnezeu nu poate fi auzit/ până când limba nu ia foc/ Dumnezeu nu poate fi numit/ până când inima nu ia foc/ Dumnezeu nu poate fi iubit/ până când mintea nu ia foc/ Dumnezeu nu poate fi cunoscut”.

Din această perspectivă, acest ciclu psaltic apare ca o posibilă replică la intensitatea extazului existențial din volumul „Pe culmile disperării”, al lui Emil Cioran. Doar că viziunea cioraniană a distrugerii este contrazisă, hic et nunc, de spiritul în ardentă căutare al autoarei, care pare să fi găsit cheia dezlegării misterului existenței terestre prin identificarea divinului în propria-i substanță trăită prin toate simțurile, până la sublimarea teluricului, expresie a existenței conștiinței de sine întru absolut... „de necuprins văzduhul/ fără lacrimă de arbore-n ceața translucidă/ fără zbor de frunze pe norul/ anotimpurilor// doar Tu sălășluiești/ fără de margini fiind/ ascuns în toate cele văzut-nevăzute/ și-n urme// de necuprins gândul/ amețitor/ prezența Ta continuă/ spre mine arcuindu-mă-ncet/ Te caut/ de parcă Te-aș fi găsit/ din totdeauna/ în sângele acesta vuitor” („5. de necuprins văzduhul”).

Totul este trăit cu ardoare și pasionalitate într-o retorică a absolutului care reneagă jumătățile de măsură, totalitate a dăruirii prin care viața se esențializează la cea mai mare incandescență: „pădurea alergării spre Tine/ e mai strălucitoare/ decât sunetul zăpezilor/ mai proaspătă decât/ albia ploii// liniștea pașilor/ Doamne/ e mai adâncă decât abisul nădejdii/ mai fragedă ca lumina/ mai albă/ decât privirea îngerilor// țărmul de lângă tâmpla Ta/ e Cuvântul/ fără zgură și somn” („11. pădurea alergării spre Tine”).

Raportată la eternitate, făptura umană se dimensionează în ipostaze ale combustiei sufletești... „lasă-mă să uit că sunt/ flacără și nor/ aer și pământ/ psalm îngenuncheat/ lacrimă de/ vânt/ arbore sonor// Tu, cel etern/ ești în mine atât de întreg/ încât acum – înspre seară –/ ca dintr-o candelă arzândă/ în afară/ universul îmi cere/ să-l cern” („12. lasă-mă să uit că sunt”).

Poemul care încheie grupajul de psalmi și, totodată, volumul de versuri, apare ca o mărturisire absolută de credință, de recunoaștere a divinității ca fiind singura dimensiune ce dă un sens, un rost adânc existenței umane: „absența mă chinuie atât/ că moartea-mi apare mai blândă/ somnul mai milostiv prin neființa-i/ rece/ plecarea mai luminoasă/ decât jarul durerii// Doamne/ cum să respir tăcerea/ aceasta// (...)” („19. absența mă chinuie”).

Tonalitatea gravă, profunzimea conținutului, unicitatea expresiei, forța sugestiei, sinceritatea trăirilor, capacitatea concretizării unor stări ale conștiinței atât de abstracte conferă acestor poeme, semnate de Persida Rugu, un tulburător mesaj ce răspunde acelei idei a existenței dramatice devenită, prin ardere metafizică, „flacără albă/ ecou din pragul/ Crucii”...

ANTONIA BODEA