CURENTUL TURBIONAR, versuri de Ion P. Iacob, Editura Princeps Multimedia, Iaşi
duminică, 11 mai 2014
vineri, 2 mai 2014
.jpg)
joi, 3 aprilie 2014
sâmbătă, 22 martie 2014
vineri, 21 martie 2014
vineri, 28 februarie 2014
OCHIUL DIN SOMN, INELUL DE FOC
motto:
« până când ochiul nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi văzut
până când urechea nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi auzit
până când limba nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi numit
până când inima nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi iubit
până când mintea nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi cunoscut »
T.
S. ELIOT
drumul
eşti Tu
drumul
eşti Tu
Doamne
sub pleoape
flăcări
de fructe
curg
lumina
mă atinge
ca o sabie de aer
acum şi aici
tălpile mele cresc
rădăcini
pe
cărarea spre Tine
***
de
neatins
de
neatins eşti
Doamne
dar Te
simt în păsările nopţii
şi-n
tăcerile sângelui
în
arşiţa buzelor
când
transparenţi coborâm
sub
rădăcinile ierbii
de
neatins eşti
de
neatins
***
aspră singurătate
foşnet
aspră singurătate foşnet
al harfelor serii
auzul mi-e leagăn
mormânt din care se iscă
iubirea
***
tăcerea
Ta mi-a auzit şoapta
tăcerea
Ta mi-a auzit şoapta
căderea
ultimului pas
e clopotul ce-mi
bate
în tâmplă
***
de
necuprins văzduhul
de
necuprins văzduhul
fără
lacrimă de arbore-n ceaţa translucidă
fără
zbor de frunze pe norul
anotimpurilor
doar Tu
sălăşluieşti
fără
de margini fiind
ascuns
în toate cele văzute
şi-n
urme
de
necuprins gândul
ameţitor
prezenţa Ta
continuă
spre
mine arcuindu-mă-ncet
Te caut
de
parcă Te-aş fi găsit
din totdeauna
în
sângele acesta vuitor
***
umbra
Ta devine cort
umbra Ta devine cort
al
respiraţiei
inundată
de toată slava
privirea
ţărână
sunt
şi Tu
mă poţi crea
după
forma pe care o vrei
mâinile
Tale
fior şi
săgeată
ierburi cresc dincolo
de
amiaza morţii
***
mireasma
privirii Tale înalţă arbori
mireasma
privirii Tale înalţă arbori
Doamne
glasul Tău e cascadă
trunchi sunt
şi flacără
între păsările
apelor
***
zodie
înfrunzind cercuri de ochi
zodie
înfrunzind cercuri de ochi
tâmpla
mea tace
ascultând sosirea
stolului
dinspre Tine
ţurţuri
de foc pe altarul
luminii
albastre
corăbii brăzdează adâncul
lumea curge
cu grijă
setea
de Tine îmi pârjoleşte auzul
pe suliţe-alerg spre oaza
tăcerii
***
mângâi aerul din
preajma Ta
mângâi aerul din preajma
Ta
Doamne
cu chipul păsărilor
Te învălui
lumina e abur fierbinte
sânge
ce arde prin
fluviile
pământului
mângâi aerul
sabia privirii oarbă
statuie
ecoul tresare
o pleoapă scutură
la marginea vremii
petale
de cenuşă
***
alunecă
zilele în Cetate
alunecă zilele în
Cetatea spre
care
Te-ndrepţi
fructele
golesc pajiştile de soare
trecătorii
nopţii au uitat fântâna
cea albă
sandalele
pline de praf
strălucesc
îngerii îşi
adună
încet
aripile
alunecă zilele în
Cetatea
care
iată!
a-nflorit
ramură
de măslin
***
pădurea alergării
spre Tine
pădurea alergării spre
Tine
e mai strălucitoare
decât sunetul zăpezilor
mai
proaspătă decât
albia ploii
liniştea paşilor
Doamne
e mai adâncă decât
abisul nădejdii
mai
fragedă ca lumina
mai albă
decât
privirea
îngerilor
ţărmul
de lângă tâmpla Ta
e
Cuvântul
fără
zgură şi somn
***
lasă-mă
să uit că sunt
lasă-mă
să uit că sunt
flacără
şi nor
aer şi
pământ
psalm îngenuncheat
lacrimă de
vânt
arbore sonor
Tu - cel etern
eşti
în mine atât de întreg
încât
acum - înspre seară -
ca dintr-o candelă
arzândă
în afară
universal îmi cere
să-l cern
***
pustiul frânge
păsări
pustiul
frânge păsări
umbra
Ta înfloreşte
magnoliile
***
glasul
Tău făgaş înconjurat de nouri
Que bien sé
yo la fonte que mana y corre,
aunque es de
noche !
San
Juan de la Cruz
glasul
Tău făgaş înconjurat de nouri
lumina
izbucneşte fragilă
şopotul
vieţii răsare din cuiburi
de
lacrimi şi
bezne
Doamne
adăposteşte-ne
în
căuşul
zorilor
binecuvântarea
Ta creşte
mai
blândă
decât
o privighetoare
***
arborii
tunetului fărâmiţează chemarea
arborii
tunetului fărâmiţează chemarea
focul
măsoară tăceri
pământul e gol
în vinele vântului
oglinzi
Tu
eşti fulgerul semnelor
apa ţese lotuşi
salcâmul
- roşu înfloreşte a
doua oară
***
printre
sâmburii ploii ard maci
printre
sâmburii ploii ard maci
Doamne
adună-mi
rănile sub petalele lor
să-nfrunzească pustiul
privirea Ta cerne clipele
disperarea îşi ascunde
faţa în
umbră
cum
să-ndrăznesc a rosti un cuvânt
când sunetele sunt
lespezi
***
arbore descojit mi-e
pasul spre Tine
arbore descojit mi-e pasul
spre Tine
frunziş
din apele sângelui
strigătul
arde carnea
sfâşiată
adăpostesc
un rug
de
parcă aş hrăni
vulturii
veşniciei
***
clocot
de semne ce răscolesc aerul
clocot
de semne ce răscolesc aerul
ţărâna
fierbe de albul zăpezii
Doamne nu pleca iar
oasele mele gem
carnea e grea
flăcări sunt puntea spre
Tine
pe tăişul unui brici
sufletul meu păşeşte
***
absenţa mă chinuie
absenţa
mă chinuie atât
că
moartea-mi apare mai blândă
somnul mai milostiv prin
nefiinţa-i
rece
plecarea mai
luminoasă
decât
jarul durerii
Doamne
cum să respir tăcerea
aceasta
şi
cine şi unde
mă va
aşterne
ramură
şi lemn din pragul
crucii
PERSIDA RUGU
duminică, 26 ianuarie 2014
ZIUA CULTURII NAŢIONALE
15
IANUARIE, ziua de naştere a poetului MIHAI EMINESCU
15
IANUARIE, Ziua Culturii Naţionale
GLOSSĂ
Vreme
trece, vreme vine,
Toate-s
vechi şi nouă toate;
Ce e rău
şi ce e bine
Tu
te-ntreabă şi socoate;
Nu spera
şi nu ai teamă,
Ce e val
ca valul trece;
De
te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi
la toate rece.
Multe trec
pe dinainte,
În auz ne
sună multe,
Cine ţine
toate minte
Şi ar sta
să le asculte?...
Tu aşează-te
deoparte,
Regăsindu-te
pe tine,
Când cu
zgomote deşarte
Vreme
trece, vreme vine.
Nici încline
a ei limbă
Recea
cumpă-a gândirii
Înspre
clipa ce se schimbă
Pentru masca
fericirii,
Ce din
moartea ei se naşte
Şi o clipă
ţine poate;
Pentru cine
o cunoaşte
Toate-s
vechi şi nouă toate.
Privitor ca
la teatru
Tu în
lume să te-nchipui:
Joace unul
şi pe patru,
Totuşi tu
ghici-vei chipu-i,
Şi de
plânge, de se ceartă,
Tu în colţ
petreci în tine
Şi-nţelegi
din a lor artă
Ce e rău
şi ce e bine.
Viitorul şi
trecutul
Sunt a filei
două feţe,
Vede-n capăt
începutul
Cine
ştie să le-nveţe;
Tot ce-a
fost ori o să fie
În prezent
le-avem pe toate,
Dar de-a lor
zădărnicie
Te
întreabă şi socoate.
Căci
aceloraşi mijloace
Se supun
câte există,
Şi de mii
de ani încoace
Lumea-i
veselă şi tristă;
Alte măşti,
aceeaşi piesă,
Alte guri,
aceeaşi gamă,
Amăgit atât
de-adese
Nu spera
şi nu ai teamă.
Nu spera
când vezi mişeii
La izbândă
făcând punte,
Te-or
întrece nătărăii,
De ai fi cu
stea în frunte;
Teamă n-ai,
căta-vor iarăşi
Între
dânşii să se plece,
Nu te prinde
lor tovarăş:
Ce e val,
ca valul trece.
Cu un cântec
de sirenă,
Lumea-ntinde
lucii mreje;
Ca să
schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte
în vârteje;
Tu
pe-alături te strecoară,
Nu băga
nici chiar de seamă,
Din cărarea
ta afară
De
te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating,
să feri în laturi,
De hulesc,
să taci din gură;
Ce mai vrei
cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii
a lor măsură;
Zică toţi
ce vor să zică,
Treacă-n
lume cine-o trece;
Ca să
nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi
la toate rece.
Tu rămâi
la toate rece,
De
te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce
e val, ca valul trece,
Nu spera
şi nu ai teamă;
Te
întreabă şi socoate
Ce e rău
şi ce e bine;
Toate-s
vechi şi nouă toate:
Vreme
trece, vreme vine.
de
Mihai Eminescu
„Glossă”.
Tipărită în volum în „Poesii”,
1883, pp. 143-147; „Opere I. Poezii”,
pp. 194-198;
„Opere III. Poezii”, pp. 83-112.
Poezia este elaborată în forma definitivă în perioada gazetăriei
bucureştene. Se păstrează în mss. 2258 (1874), 2262 (En
spectateur, 1876) ş.a.
* * *
Lumea
ca structură în care nimic nu se poate schimba constituie fundalul
de metafizică eleată, absorbită din Schopenhauer, pe care se
desprind strofele “Glossei”, dar şi marea compoziţie a
“Luceafărului”.
TUDOR VIANU, “Mihai
Eminescu”, în “Eminescu”,
Iaşi, 1974, p. 296.
* * *
„Luceafărul”
nu e doar o capodoperă în sine, ci
sinteza întregii gândiri
poetice eminesciene, fapt ce explică de ce anumite imagini, idei sau
„enigme” din poem nu se limpezesc pe deplin doar printr-un efort
de arheologie literară, de investigaţie a variantelor ce premerg
formei definitive. Elucidarea lor presupune o permanentă referire la
opera integrală a poetului, din care acest mirific giuvaer se naşte
asemenea astrului din apele primordiale.
dr.
IOSIF CHEIE-PANTEA
* * *
Singurătatea
lui Hyperion pare incontestabilă din perspectiva majorităţii
interpretărilor „Luceafărului”,
determinată fiind de factori înscrişi mai ales în evenimentul
alegoric narat, cum ar fi apariţia lui Cătălin şi refuzul
Părintelui ceresc
de a-i acorda Luceafărului o altă soarte. Ţinem să subliniem
aici, din punctul de vedere al singurătăţii, că lumea
întreagă, o lume acceptată nu fără
o umbră de incertitudine („... în lumea mea mă simt/ Nemuritor
şi rece”), înseamnă totuşi asumarea acestei singurătăţi,
deci nu supunerea peste voia lui la o condiţie de existenţă. Faţă
de această parţială libertate de opţiune, singurătatea
Cătălinei, chiar dacă ea rămâne senină în gândul
spre ideal, nu ne apare ca o stare
dorită, dimpotrivă, ceea ce ea aspiră
să împlinească este şi iubirea
reală şi dorul sufletesc
al idealităţii.
RODICA MARIAN, „Lumile
Luceafărului, (o reinterpretare a poemului eminescian)”, capit.
XIII, Figuri textuale şi corespondenţe
semantice în „Luceafărul”, Editura
Remus, Cluj-Napoca, 1999, p. 360.
Biblioteca Judeţeană "Christian Tell", Gorj,
Sala de lectură "Mihai Eminescu"
"Mihai Eminescu", sculptură de Constantin Brâncuşi,
expusă la Biblioteca Judeţeană din Târgu-Jiu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)