Omul e propriul său cuvânt. Un cuvânt angajat în faţa existenţei. Autentic. Un cuvânt galactic, precum înşiruirea tuturor poemelor pe care le cuprinde, nerostite încă...
Şi omul, cu întreaga sa viaţă, se lipeşte de silabele cuvântului său, aşa cum e nedezlipită carnea de piele ori sângele de inima care-l pulsează.
Şi iată cum acest cuvânt, imens, e universul poetic în care se rostuiesc toate sunetele unei vieţi.
.................................................................................................................................
Am în faţa ochilor o carte, „Curentul turbionar”, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013. Autorul, poetul Ion P. Iacob, este la a doua sa carte de versuri, având ca abordare lirică anterioară, volumul de debut editorial, „Spitalul Filantropia”, Casa de Editură „Panteon”, Piatra Neamţ, 1994.
Autorul este, precum un „poet damnat”, sfârtecat lăuntric de trăiri contrarii. Muza sa lirică musteşte de candoare, de inocenţă şi puritate; totodată însă, sufletul autorului e bântuit de angoase, spaime terifiante, deriziuni şi fâşii zimţate din sfâşiate măşti de cinism ori însângeraţi spini de tristeţe. În aceleaşi poeme, adeseori, stările afective contrare se zbat unele într-altele, fac adevărate rocade de şah, mereu schimbându-şi spaţiile de o inefabilă rezistenţă şi de o expresivitate densă, de factură existenţialistă.
Poezia însăşi este definită de către autor ca fiind o stare ce deţine controlul total „pe harta gerului”... „într-un tremolo delicat al vântului/ peste conturul abia întrezărit al norilor/ poezia/ are totul/ sub control/ pe harta gerului/ unde o stea rătăcită / palpită/ şi/ iată/ un fals portret/ în plină singurătate/ aproape de inima/ acestei clipe/ premergătoare/ altei vieţi plină/ de şoapte:/ ca-ntr-un hotel decrepit/ în mine/ mai iernează o noapte” („În mine mai iernează o noapte”).
Poetul, fiinţă de altfel solară, a ajuns prins nolens-volens, prin „gâlceava cu sine”, în robia beznelor nocturn-lunatece, din care izbucneşte pe alocuri, precum un gheizer, întreg stratul refulat al sensibilităţii sale exacerbate: „a filtrat lumina/ până a ajuns la esenţă/ în robia întunericului// acum victorios/ şi orb/ cerşeşte/ de la propria umbră” („Despre poet, profet în ţara lui”)... sau: „unul câte unul/ dispar din tabelul elementelor/ unul câte unul/ luând cu ei/ aburul/ de pe luciul oglinzii// prietenii/ lasă în urma lor/ o amintire înceţoşată/ în mlaştina căreia/ mă afund/ puţin câte puţin” („*”).
Cunoaşterea prin „poesis” coincide cu o acerbă şi neliniştită căutare de sine, cu o necontenită definire a eului mocnind printre meandre existenţiale: „eu sunt o entitate/ cu reguli clare/ precise/ locuit/ de vremelnicie/ printre poeme nescrise/ sunt liber/ şi refuz/ eternitatea” („Pământul de sub care, trezit de zgomot, încep să cuvânt”)... sau: „nu mă revendică/ nimeni// cine/ şi-ar pune mintea/ cu un teren/ minat” („*”)... ori: „milioane/ de oameni/ pe lângă care/ trec neatent// clipe/ în care legitimez/ străinul/ care ocupă acum/ cartea mea de identitate” („*”).
O frică subversivă a limitelor capacităţii umane, de rezistenţă în faţa intemperiilor de tot felul, îi frisonează imaginaţia... „capete acoperite/ cu diademe de zăpadă/ siluete prin ceaţa stradală/ şi frica/ mi-a împrumutat pentru o clipă chipul:// într-o zi de luni/ un bătrân/ care traversează strada/ populată de huni” („Teama de moarte şi de ulcioarele sparte, frica de aparatele domestice, mici reparaţii, idiosincrazii şi alte nerozii folositoare poetului într-o reluare din papirusurile vechi”).
Poetul are o stringentă nevoie de spaţii întinse de acţiune, are claustrofobia semnelor de limitare a respiraţiei lirice: „nu ştiu să pun/ un punct/ o virgulă/ ceva acolo/ pentru/ că mi-e frică/ s-ar putea ca după/ cea nenumită/ să apară/ să trăiţi/ am ieşit din serviciul de zi/ şi de noapte/ şi nu contează/ cântecul este aici interzis/ sirenele au corzile sugrumate/ şi nu este nici un indicator/ nici un semn care să trădeze mările moarte” („Lucrurile finite”).
Viaţa este o neaşteptată înşiruire de răscruci iscate printre versuri albe, printre silabe, printre sunete, printre rime căutate, găsite ori pierdute în buzunarul zilei de mâine... în vreme ce ea, „cea nenumită”, pândeşte necontenit, veghind la colţul fiecărei clipe, dincolo de presiunea vieţii, a poeziei, a speranţei... „în toate celulele mele/ ea sapă câte o gaură neagră/ şi sapă şi sapă/ în lumină/ până unde poate pătrunde/ la graniţa/ dintre/ nicăieri şi niciunde” („Despre cea nenumită”).
Definit între vis şi realitate, poetul se apără de propriul său lirism prin grimase cotidiene, care-i supun fiinţa unei dedublări intrinseci, înger şi demon, entuziast şi blazat, inocent şi cinic, ancorat într-o revoluţie a Verbului liric şi, concomitent, într-o stare de spleen. Profil antic şi post-modern, răstignit între zbor şi angoasă, între anxietate şi uitare de sine, între subconştiente invidii şi o generozitate şi certitudine de zeu, autorul „unelteşte” tandru şi acid la ridicarea propriei sale catedrale, închinate Poesis-ului. Căci ce altceva mai sublim poate caracteriza şi aureola un autor de versuri decât o îngenunchiere fastuoasă, dar şi smerită, discretă, însă şi ostentativă, în faţa Verbului stăpânitor a toate şi al miezului de ceară fierbinte, de smirnă şi tămâie, de pe cealaltă emisferă, nevăzută, a propriei sale fiinţe?
Poetul e într-o continuă trecere, o trecere împletită cu inocenţa începuturilor, unde „înţelesul” depăşeşte „înţelesurile”, până la a ajunge „golul” care primeşte şi acoperă totul... „golite de sens –/ gări mici care-mi păstrează/ copilăria” („*”).
Candoarea unor stări apuse, a unor trăiri inefabile colorează uneori discret, sincer şi parcă aromitor, cu o lumină intangibilă, fundalul existenţei: „lumina care se revarsă/ e un cântec/ un halou discret/ o lovitură surdă/ în uşa toamnei/ prin ceaţa/ care se deşiră ca viaţa/ într-o zi/ când desenezi/ singurătatea/ dintr-o respiraţie/ pe fereastra brumată// e modul de a spune celorlalţi/ din afară// intraţi/ sunt încă viu/ până diseară” („Ascuns în lumina gutuilor”).
De la o încredere adolescentină în sine până la ispita îndoielilor e doar un pas... „marele poet/ care ardea mocnit/ în mine/ era bogat// râuri livezi albine// marele poet/ era sărac// ură deznădejde ruine// marele poet/ oare a existat?”(„Ură deznădejde ruine”).
O greaţă existenţială se mişcă, insidios, printre ramuri de silabe: „sunt condamnat la greaţă/ nu mă pot exprima/ călăii pe care i-aş înfiera/ sunt aici/ şi mă ţin în viaţă” („*”)... sau: „mine antipersonal/ antitanc/ antecamerele poemului/ în care agonizez/ sunt pline/ desigur/ de mine/ cocoţat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/ în tranşeele altora/ ce să văd/ peste tot/ numai ruine// într-o zi/ am să mă satur de mine” („Semănătorul de mine”).
Ancorat în „cutia candorii”, nevăzută şi neauzită, părelnică, umbra poetului zămisleşte îngeri... „ar putea fi/ o adiere din trecut// din prezentul/ care mă ocoleşte// o fărâmă din viitor/ îngerul meu/ păzitor” („*”)... sau: „o viaţă/ a trudit îngerul/ ca să devină om// o viaţă de om/ cât o iluminare/ de înger” („*”)... ori: „pe scara îngerului/ fină şi precisă/ pe scara îngerului/ eu/ sunt treapta lipsă” („Scara lui Iacob”)...
Dincolo de orice încartiruire plăsmuită de om, puterea cuvântului răzbate, mereu triumfătoare, precum seva vieţii eterne. Această forţă, răzvrătită şi izbăvitoare, prinde rădăcini adânci în „Curentul turbionar”, poemul care dă şi titlul volumului de versuri: „pentru că nu ştiam nimic/ despre trădările celeste din poem/ am început să meşteresc/ limba de lemn/ pe care o scoate acum/ spre mine/ păpuşa hindusă” („Curentul turbionar”).
Şi iată cum poetul Ion P. Iacob, dăruindu-se pe sine, cu toate contradicţiile sale interne, sudate într-o structură de eşafodaj sui-generis, realizează cuprinderea unui întreg univers uman, unitar printr-o complexă diversitate ideatic-afectivă şi atitudinală, în fiecare poem al anterior amintitei cărţi, despre care vorbim; există aşadar, în acest volum de versuri, multiple realităţi paralele traversate de autor şi unite într-un conglomerat specific, cu trăiri şi expresivitate artistică recognoscibile, universuri legate ombilical prin suflul poetic al autorului, tărâm liric propriu şi cu un glas aparte.
„Curentul turbionar” este respiraţia unui suflet contorsionat, labirintic, dens în trăirile sale incendiare, imprevizibil până la previzibilitate în imprevizibilitatea sa, lacom de cogniţie, de cuprindere a vieţii „ca pe o pradă”, de adrenalină virtuală şi, totodată, de o permanentă şi impetuoasă dorinţă de accedere în acel spaţiu sacru, aproape de nepătruns, al isihiei.
Ascuns în sine, ca într-o scoică a perlei mnezice, autorul se caută cu asiduitate în pădurea silabelor gândite, simţite ori rostite sau scrise parcă prin scrijelirea până la sânge a eului propriu, până la ţipătul mut al lui Munch.
Un joc inedit cu timpul se aşează, cuminte, în spaţiul locuit de alte versuri, precum în poemul intitulat „În salonul de gheaţă”, având ca subtitlu: „poem muzical cu indicaţii scenice”... Respectivele sugestii din finalul poemului implică o situare a versurilor pe o scenă imaginară, în alternanţa unor timpuri apuse şi a unor spaţii îndepărtat-apropiate inimii şi imaginaţiei autorului.
Minunile nu ţin mult, ci doar „trei mii de clipe”, o perioadă care permite transformarea oricărui miracol într-un coşmar. Cele două feţe ale ţesăturii vieţii sunt, aşadar, interşanjabile.
Trimiterile livreşti aduc o notă de „frăţietate de breaslă” în sanctuarul gândurilor: „viaţa e/ marele critic/ şi nu m-a indexat/ în nici o carte// există/ o şansă/ pentru fiecare// şi o moarte” („Cervantes este om şi acceptă orice vecinătate”. „În bibliotecă”).
Asocierea strânsă a filelor de cărţi pe rafturi, conglomeratul ideilor siameze nu certifică nota de indestructibilitate a comunităţii omeneşti... „în curtea interioară/ a blocului meu/ un câine/ străin/ e un poem/ plin de oase/ (adio ossi di sepia/ adio montale)/ care mă priveşte/ cu un ochi hămesit/ adulmecă manuscrise/ şi nu le atinge/ – s-a ales praful/ de sentimentul meu/ de comuniune –/ eram în stare/ să-i arăt/ concret/ un oscior o vertebră/ un deget/ amprenta mea olografă/ pielea tatuată cu stele/ un text apocrif/ despre poet/ când se naşte/ trag de el/ ca de-o halcă de carne// când se naşte un poem/ mă nasc/ şi eu sunt/ ţipătul” („Adio Montale”).
Expresie lirică a aforismului blagian, ca într-o simetrică măsură a balanţei adevărului, rezistenţa expectanţei omeneşti este fragilă, inconstantă, vulnerabil supusă eroziunii timpului... „asemeni unui tren/ cu trasee şi orare prestabilite/ Miracolul/ pe care-l aşteptam/ m-a găsit/ în sfârşit/ îmbătrânit bolnav plictisit// fără să ţină seama că cineva/ ar putea trage semnalul de alarmă/ că ar putea/ să alunece de pe şine/ miracolul care m-a găsit/ a plecat aşa cum a venit:/ îmbătrânit bolnav plictisit” („Minunea pe care o aşteptam”).
Imaginile curg, voluptuos căutătoare de sine. Această acerbă dezghiocare a egoului, până la cele mai subtile straturi ale esenţei eului poetic, stă sub semnul zodiacal al scorpionului, zămislind parcă dorinţa de sublimare a actului cotidian, a trăirilor diurne, a melanjului social, a modului de existenţă de zi cu zi a poetului.
Motto-urile poemelor sunt smulse din sine-însuşi, din propria creaţie a autorului, de parcă temerea coabitării cu sintagmele altor autori ar fi stăpână pe propria curte a casei cărţii sale.
Poetul se dispersează mereu în matricea oceanului cercetării şi redării de sine, ca o „repetabilă povară” a propriei naşteri întru cuvânt, întru trăire afectivă şi întru cogniţie: „eu eu eu eu/ eu eu eu/ eu// un gramofon stricat/ pe care-l repară/ mereu/ Dumnezeu” („Gramofonul”).
Aflat la o vârstă a maturităţii, poetul Ion P. Iacob e într-o neobosită creştere lirică, într-o incendiară şi, în acelaşi timp, minuţioasă căutare de sensuri, într-o depăşire a propriilor zăgazuri existenţiale, într-o rodnică plămădire a rosturilor cuvântului „ce exprimă adevărul”...
Iată coordonatele complementar-structurale ale versurilor iacobiene, un năvalnic, un impetuos verb poetic, o agresivă şi auto-agresivă atitudine de receptare, de procesare şi de sublimare a cotidianului şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal parcă, o tandră comuniune cu suferinţa, o exigent-resemnată abordare a umanităţii, o candidă şi jertfelnică îmbrăţişare a lumii întregi, prin vitraliul poeziei.
.jpg)
.jpg)
