motto:
« până când ochiul nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi văzut
până când urechea nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi auzit
până când limba nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi numit
până când inima nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi iubit
până când mintea nu ia foc
Dumnezeu nu poate fi cunoscut »
T.
S. ELIOT
drumul
eşti Tu
drumul
eşti Tu
Doamne
sub pleoape
flăcări
de fructe
curg
lumina
mă atinge
ca o sabie de aer
acum şi aici
tălpile mele cresc
rădăcini
pe
cărarea spre Tine
***
de
neatins
de
neatins eşti
Doamne
dar Te
simt în păsările nopţii
şi-n
tăcerile sângelui
în
arşiţa buzelor
când
transparenţi coborâm
sub
rădăcinile ierbii
de
neatins eşti
de
neatins
***
aspră singurătate
foşnet
aspră singurătate foşnet
al harfelor serii
auzul mi-e leagăn
mormânt din care se iscă
iubirea
***
tăcerea
Ta mi-a auzit şoapta
tăcerea
Ta mi-a auzit şoapta
căderea
ultimului pas
e clopotul ce-mi
bate
în tâmplă
***
de
necuprins văzduhul
de
necuprins văzduhul
fără
lacrimă de arbore-n ceaţa translucidă
fără
zbor de frunze pe norul
anotimpurilor
doar Tu
sălăşluieşti
fără
de margini fiind
ascuns
în toate cele văzute
şi-n
urme
de
necuprins gândul
ameţitor
prezenţa Ta
continuă
spre
mine arcuindu-mă-ncet
Te caut
de
parcă Te-aş fi găsit
din totdeauna
în
sângele acesta vuitor
***
umbra
Ta devine cort
umbra Ta devine cort
al
respiraţiei
inundată
de toată slava
privirea
ţărână
sunt
şi Tu
mă poţi crea
după
forma pe care o vrei
mâinile
Tale
fior şi
săgeată
ierburi cresc dincolo
de
amiaza morţii
***
mireasma
privirii Tale înalţă arbori
mireasma
privirii Tale înalţă arbori
Doamne
glasul Tău e cascadă
trunchi sunt
şi flacără
între păsările
apelor
***
zodie
înfrunzind cercuri de ochi
zodie
înfrunzind cercuri de ochi
tâmpla
mea tace
ascultând sosirea
stolului
dinspre Tine
ţurţuri
de foc pe altarul
luminii
albastre
corăbii brăzdează adâncul
lumea curge
cu grijă
setea
de Tine îmi pârjoleşte auzul
pe suliţe-alerg spre oaza
tăcerii
***
mângâi aerul din
preajma Ta
mângâi aerul din preajma
Ta
Doamne
cu chipul păsărilor
Te învălui
lumina e abur fierbinte
sânge
ce arde prin
fluviile
pământului
mângâi aerul
sabia privirii oarbă
statuie
ecoul tresare
o pleoapă scutură
la marginea vremii
petale
de cenuşă
***
alunecă
zilele în Cetate
alunecă zilele în
Cetatea spre
care
Te-ndrepţi
fructele
golesc pajiştile de soare
trecătorii
nopţii au uitat fântâna
cea albă
sandalele
pline de praf
strălucesc
îngerii îşi
adună
încet
aripile
alunecă zilele în
Cetatea
care
iată!
a-nflorit
ramură
de măslin
***
pădurea alergării
spre Tine
pădurea alergării spre
Tine
e mai strălucitoare
decât sunetul zăpezilor
mai
proaspătă decât
albia ploii
liniştea paşilor
Doamne
e mai adâncă decât
abisul nădejdii
mai
fragedă ca lumina
mai albă
decât
privirea
îngerilor
ţărmul
de lângă tâmpla Ta
e
Cuvântul
fără
zgură şi somn
***
lasă-mă
să uit că sunt
lasă-mă
să uit că sunt
flacără
şi nor
aer şi
pământ
psalm îngenuncheat
lacrimă de
vânt
arbore sonor
Tu - cel etern
eşti
în mine atât de întreg
încât
acum - înspre seară -
ca dintr-o candelă
arzândă
în afară
universal îmi cere
să-l cern
***
pustiul frânge
păsări
pustiul
frânge păsări
umbra
Ta înfloreşte
magnoliile
***
glasul
Tău făgaş înconjurat de nouri
Que bien sé
yo la fonte que mana y corre,
aunque es de
noche !
San
Juan de la Cruz
glasul
Tău făgaş înconjurat de nouri
lumina
izbucneşte fragilă
şopotul
vieţii răsare din cuiburi
de
lacrimi şi
bezne
Doamne
adăposteşte-ne
în
căuşul
zorilor
binecuvântarea
Ta creşte
mai
blândă
decât
o privighetoare
***
arborii
tunetului fărâmiţează chemarea
arborii
tunetului fărâmiţează chemarea
focul
măsoară tăceri
pământul e gol
în vinele vântului
oglinzi
Tu
eşti fulgerul semnelor
apa ţese lotuşi
salcâmul
- roşu înfloreşte a
doua oară
***
printre
sâmburii ploii ard maci
printre
sâmburii ploii ard maci
Doamne
adună-mi
rănile sub petalele lor
să-nfrunzească pustiul
privirea Ta cerne clipele
disperarea îşi ascunde
faţa în
umbră
cum
să-ndrăznesc a rosti un cuvânt
când sunetele sunt
lespezi
***
arbore descojit mi-e
pasul spre Tine
arbore descojit mi-e pasul
spre Tine
frunziş
din apele sângelui
strigătul
arde carnea
sfâşiată
adăpostesc
un rug
de
parcă aş hrăni
vulturii
veşniciei
***
clocot
de semne ce răscolesc aerul
clocot
de semne ce răscolesc aerul
ţărâna
fierbe de albul zăpezii
Doamne nu pleca iar
oasele mele gem
carnea e grea
flăcări sunt puntea spre
Tine
pe tăişul unui brici
sufletul meu păşeşte
***
absenţa mă chinuie
absenţa
mă chinuie atât
că
moartea-mi apare mai blândă
somnul mai milostiv prin
nefiinţa-i
rece
plecarea mai
luminoasă
decât
jarul durerii
Doamne
cum să respir tăcerea
aceasta
şi
cine şi unde
mă va
aşterne
ramură
şi lemn din pragul
crucii
PERSIDA RUGU
