de Alexandru
JURCAN
Poeta
Persida Rugu nu mai are nevoie de prezentare. Ea a devenit un nume de
referință în poezia transparențelor și a metaforelor pregnante.
E destul să consulți internetul și rămâi surprins de numărul de
cărți care-i transfigurează emoțiile, până la „intrarea lor
în lumină”.
La
Persida Rugu nopțile „adapă semințe”, umbrele se instalează
în oglinzi, respirația frunzelor amintește de absențe. Citindu-i
poeziile intri într-o magie adevărată, cu păsări pe mal, umbre
de jar și flăcări crude. Pe-o dungă de val poți trăi o „adâncă
robinsoniadă”, spre izvoarele curcubeului, când „carnea se
retrage în arbori”. Te întrebi cum își orchestrează poeta
caruselul tainic al senzațiilor, până când cuvintele cresc și
devin flăcări…
Se
vede o oglindă uitată pe țărm, iar flacăra alunecă în
carne. Unde se află esența tăcerii? Poate în „umbra
fântânii alchimice” sau printre porumbeii negri din piața cu
lanțuri a lui Prévert.
Persida
Rugu devine în poezie un „caier din care se toarce firul
cuvintelor”. Miracolul se cerne încet, păsările curg, iar
tăcerea e „dresoarea cuvintelor”. Așa o văd eu pe Persida:
îmblânzește cuvintele și sufletele.
