EUL ŞI
PSIHOLOGIA SPAŢIULUI EXPOZIŢIONAL
se dedică
viziunii creative a artistului plastic
dr. Alexandru Antik
Interesantele, marcante şi inedite, evenimente
artistice care s-au desfăşurat în primii ani post-decembrişti
s-au structurat în experimentele expoziţionale de artă plastică
ale aripei tinere a filialei Cluj a U.A.P. Acestea au constituit
momente deosebite, susţinute de un grup reprezentativ de artişti
plastici clujeni, bistriţeni, sălăjeni.
Remember: se desfăşoară firul argintiu al Mnemosinei, prin
labirintul anilor...
O breşă în zidul expresiv al „artei
oficiale”, spaţiul expoziţional se conturează ca o intrare
într-o altă zonă de existenţă, metareală. Este un spaţiu
închis, care-şi construieşte personalitatea artistică încă de
la primii paşi, deschizându-se în sine, ca o privire înlăuntru,
bruscată afectiv, interzisă uneori de imprevizibilitatea trăirilor.
Lucrările şi cadrul expoziţional constituie, în
cazul de faţă, un tot indestructibil cu valenţă expresivă
majoră, organizat după un anumit concept plastic. În felul acesta,
obiectele individuale capătă un sens în plus, devin părţile
componente ale locului fictiv numit de literatura de specialitate
„enviroment plastic”. Şocul perceptiv se anunţă încă de la
intrarea în Galeria Artiştilor Plastici (una dintre galeriile
filialei clujene, situată pe atunci în Piaţa Libertăţii nr. 14,
notă actuală),
prin mici semne anticipative...
Dincolo de prag, atmosfera de prospeţime şi
surpriză artistică te învăluie treptat, tentacular. Sala
expoziţiei cuprinde trei spaţii ce formează o unitate de expresie
plastică. Grilele metalice care secţionează duşumeaua reprezintă
parcă sistemul osos al unui Univers în formare. Timpul izvorăşte
insidios din acest clar-obscur de tărâm preistoric. Receptarea şi
înţelegerea operei de artă, proces care se extinde de la un act de
cogniţie la unul afectiv, până la o cvasi-perfectă transpunere
empatică, asigură hic et nunc un
ciudat echilibru dinamic. Este un
Univers care se înalţă în faţa
ochilor noştri, cu o nonşalanţă copleşitoare. Auzi parcă
scrâşnetul roţilor cosmice într-o mişcare de spirală galactică.
E o cădere a imaginilor într-un apocaliptic vertij peste pereţii
căptuşiţi cu negru, pe diferite trepte, în diferite unghiuri,
săgetând dureros retina cu care eşti obligat să priveşti acest
pseudo-final şi, implicit, acest nou început de lume. Pare un
perpetuu şantier pentru o necontenită transformare a materiei
vibrânde, într-un ritm de ardentă sublimare meandrică.
Pe linia mediană a sălii, zăreşti sculpturi
greceşti, ca o constanţă de netăgăduit a solarităţii naturii
umane. Te întâmpină parcă un fel de axis mundi, o coloană
vertebrală încătuşată în capcanele Timpului, cu trimiteri spre
diferitele ipostaze ale materialelor concrete, exemplificate prin
lucrări diverse, realizate în ceramică, lemn, sticlă, textile,
porţelan, obiecte metalice neidentificate ori chiar
neidentificabile...
„Mutaţiile artei constau în probabilitatea
lucrurilor, în descoperirea după toate acestea a unei alte bogăţii,
care nu e înmagazinare, economisire, ci risipire şi permanentă
schimbare a imaginaţiei. (...) Pentru artist, adevărata
restructurare a artei a însemnat recucerirea teritoriului său.
Această exersare a eu-lui se desfăşoară după un procedeu
specific, ce nu-şi măsoară forţele cu lumea întreagă, ci, mai
degrabă, cu istoria propriului limbaj. Noua generaţie de artişti
descoperă din nou avantajele acelui teritoriu închis, ca o
rezervaţie, concentrarea şi punctul de concentrare a biologiei
artei. (...) Fixăm orice nesiguranţă: nu există o lege demiurgică
pentru a face artă, ci numai o exersare creativă”, spunea
B. Oliva.
Spaţiul expoziţional astfel creat incită un mod
de conduită empatic, fie că acesta se realizează pregnant,
printr-un sistem asociativ, de angajare atunci când lucrarea
plastică invocă fiinţa umană (portrete, sculpturi, colaje etc.),
la care se raportează întreaga relatare şi identificare de tip
cognitiv-afectiv, fie indirect pe o cale imaginară, de
antropomorfizare, acordându-se diferitelor imagini neînsufleţite
caracteristici umane, cu care contemplatorul se identifică (naturi
statice, compoziţii etc.), fie invocându-se cu precădere,
printr-un procedeu asociativ-imaginativ, prezenţa autorului în
meta-textul faţă de care se produce actul transpunerii (peisaje,
desene etc.).
Peste tot, o lumină difuză curge subteran,
iscând contururi de forme ivite parcă dintr-o ceaţă siderală,
umbre încremenite extatic, palori plumburii, de viaţă transpusă
în esenţa crengilor osificate sub formă de cruce.
Trepte, icoane care duc spre un cer indefinit,
bănuit doar într-un dincolo accesibil unor semne invizibile, o
frângere ca o răstignire de fluturi, lentile cu necunoscute
dioptrii pentru faţa mai puţin apropiată a realului se adună
într-un punct magic, de dincolo de orizontul grimaselor diurne.
Umbre la o masă de lumină, în aşteptarea unei sentinţe ce
întârzie să apară, un gard de sârmă peste care primăvara cade
ca un nor de fum, înflorind mătăsos tăcerea rugoasă a pietrelor,
ard într-o necontenită expectanţă a cerului alunecat peste
pământ. Ierburi cenuşii, prin transparenţa văzduhului, se
răsucesc insidios peste firele unei potenţiale comunicări
interumane. Urme albe de mâini pe retina timpului, priviri sfâşiate
de crengi, trunchiuri de mesteceni retezaţi, printre care se zăreşte
ochiul de sevă verde al neadormitelor valuri marine, adastă la un
pas de noi. O iarnă ghilotinată de aripa clorofilei se aşterne
lângă marginea unei lumi în schimbare. Totul se coagulează într-o
efervescenţă imagistică, într-o extatică ieşire din marasmul
cotidian, într-o stare de necontenită geneză a capacităţii
artistice procesual-receptive, privite din unghiul actual al artei
plastice.
A rămâne în acest univers e identic cu a fi
integrat lui. E o creştere liberă în mijlocul imaginilor multiple
care se formează odată cu propria privire, halucinant de aproape,
într-o magie a fibrelor propriei fiinţe, precum zămislirea unor
necunoscute lumini... dintr-un spaţiu al neaşteptatelor implozii
astrale...
Este o expoziţie simptomatică pentru respiraţia liberă a artei,
reflectând mişcări fluide, tensiuni convulsive într-o
covârşitoare unitate a contrariilor, din întreg perimetrul
ansamblului plastic.
Aşa cum spunea şi Lorenz Dittmann, „cu
adevărat vie... opera de artă este o libertate care la rândul ei
trezeşte libertatea...”
PERSIDA RUGU
