... celor care au fost,
fiindu-ne...
Vântul pustiului a bătut
prin inima mea
mi-a risipit umbra
oglinzile clepsidra
somnul de echinox m-a
cuprins
când m-am trezit eram
singură
păsări de jar m-au frânt
sângele meu ţipa fără
nădejde
fiare m-au vândut –
ochii mei adăstau
lângă flăcări de
Eden
ascultând lumina
gleznă şopotitoare a
adâncului
nicăieri sub orizontul de
frunze
sufletul meu nu-şi
găseşte – precum odinioară –
vizuina
din dulapul cu mătăsuri
dantele catifea
sau corabia mâinii tale
de pe ţărmul năpădit
de îngeri
Acum te
caut când nu mai exişti
decât în aer undeva
departe
ca un sunet într-un
fluier dogit ce
sună răguşit a moarte
valul unui ţărm
subpământean
se zbate sub meduza lunii
cerul cu miresme de şofran
coboară semn rotat precum
păunii
aici te
caut unde nu mai eşti
decât în flacăra mării
de ceară
pescăruşii cu zbor
liniştit
înfloresc adâncul ca
pe-o secară
ÎNTOARCERE LA FRATELE
DIN VIS
E seara de Ajun şi
morţii stau la masă
fantasmele se
plimbă-agale-n casă
şi toţi sunt vii de
parcă timpul cerne
o pârtie de gheaţă
printre semne
acolo sunt şi tâmpla
mi-este plină
de lacrimi şi colinde
lângă cină
de arbore de dor de piatră
arsă
de cetina ce-n suflet rană
lasă
Pe spini păşesc zăpezi
tot cad pe umeri
la poartă ies
te-aud cum stele numeri
şi mi le-arunci sub pomul
din fereastră –
ard flori de ger pe cer
şi-n umbra noastră
LACRIMA DE LA MARGINEA
LUNII
dincolo de cer şi pământ
cu o icoană în braţe
şi plouă rar şi
blând
ca uguitul unui porumbel
şi stelele sunt
pajiştea din inima mea
printre care te ascunzi
fără a rosti un
cuvânt
stau la uşa casei tale
mereu
şi mereu plouă
peste acelaşi
mormânt
POEM PENTRU FRATELE MEU
Zăpada cade peste umărul
zilei
albastrul e închis în
rune adânc
arborii tac
păsările îmi ciugulesc
inima
aruncată sălbatec
pe câmp
seara e tot mai plină de
tine
să plâng nu mai vreau
să rămân n-are rost
când lacrima încă îmi
alunecă-n sânge
şi nimic din ce este nu
mai e cum a fost
cărarea ascunsă de
moarte şi taină
se schimbă în flăcări
de-omăt peste ceas
şi nimeni nu vine
şi nimeni nu pleacă
de parcă mormântul în
mine-a rămas
FLĂCĂRILE UMBREI
Pe-albastrul dinspre nord alunec
de parcă lumea-ar fi un
bac
şi arde vraja mă întunec
şi semne cern prin somn
şi tac
ascunsă luna printre
frunze
se-amestecă în foc de
nea
şi cad tăceri în miez
de spuze
şi fierbe lacrima cea
grea
pe lama dorului din sânge
se frâng solstiţii căi
de jar
şi umbra mea pe şesuri
plânge
şi cheamă morţii în
zadar
EXIL CU SPINI
Şi iar mă frământă
calvarul
un înger mă caută ades
durerea mă arde şi ţes
din ramuri de plopi spre
seară
amarul
măsura întreagă se vrea
departe de mine şi caută
pe alţi fericiţii de
soartă
ce-n alge de râuri meduze
de poartă
coboară pecetea din stea
pământul pustiu ca o
nucă
secată de-al iernii
cuvânt
rămână acelor ce
leagănă vânt
eu vin dintr-un alb
legământ
eu plec spre altă nălucă
sunt singură cum
singură-i marea
şi fratele frânt a
plecat
şi sufletu-i greu
fantasme se zbat
troiţa din ochi s-a
plecat
sub norul ce-adulmecă
zarea
ORA URSITOARELOR
E ora vântului pustiu
când zilele nu mai au
casă
când moartea-n ape e
frumoasă
iar lacrima e tot ce ştiu
e ora dorului de sine
într-un amurg de alte
vieţi
când mohorâte dimineţi
se cern pe-un drum ce nu
mai vine
e ora râului din oase
de arse-amiezi şi negru
joc
când sufletul nu-şi află
loc
decât pe alb tăiş de
coase
e ora fumului din luncă
şi păsări se adună
stol
de lasă-n urmă cerul gol
şi flăcări printre nori
alungă
e ora arbore şi pradă
şi Lethe
pavăză de sorţi
pe bacul alb umbre de
morţi
ne-ntâmpină cu-azimă
caldă
PERSIDA RUGU
