"Deşertul dintre două respiraţii"
Volumul
sugestiv intitulat „Deşertul dintre
două respiraţii” (Editura Dacia
XXI, Cluj-Napoca, 2011), al
poetei Persida Rugu, constituie
încă o mărturie a neliniştii existenţiale care marchează acest
început de mileniu trei. Mesajul se înscrie în dramaticul efort de
pătrundere în misterul ontologic al fiinţei, în încercarea
dezlegării rostului existenţial, de refacere a sensului fiinţei
umane, a momentului de armonie, din cioburile măreţiei edenice,
primordiale, spulberate sub paşii timpului.
Poemele
înscrise în acest volum sunt închinate strămoşilor („...
celor care au fost, fiindu-ne”), prin
clipa prezentului care priveşte spre viitor.
După
simbolurile inerente titlului pe care-l poartă volumul, „Deşertul
dintre două respiraţii”, se poate
accentua faptul conform căruia s-ar regăsi aici concepţia vedică
a universului apărut ca o explozie în urma unor îndelungi
acumulări de energie, ca o pulsaţie de viaţă între două
veşnicii.
Anatomia
cosmică e devastată de o permanentă dinamică a materiei iscate
din acel „chaos dintru început” (după expresia eminesciană),
aflată sub presiunea terifiantă a unei energii cumulate în momente
de foc şi duh; frânturi de forme incandescente înscriu traiectorii
nedesluşite pe deplin, într-un peisaj de erupţie vulcanică, după
legi cunoscute doar de Demiurg. Ne situăm parcă în momentul „Unu”
după Facere, la al cărei aureolar spectacol asistăm, martori ai
reechilibrării dintre două sonuri în veciile nesfârşitului.
„Respiraţia”
despicată în două secvenţe, care încadrează deşertul
existenţial, aminteşte de aura momentului de dinaintea Creaţiei,
de timpul cosmic cu infinitele întrupări în evoluţia inerentă
spre clipa în care „timpul mort
şi-ntinde trupul şi devine veşnicie”, din
viziunea eminesciană („Scrisoarea
I”).
Mesajul
liric e statuat în „ordinea” condiţiei umane, marcat prin
motto-urile inspirat selectate: „...
totul este-n adâncul fiinţei/ dar omul trăieşte-amăgirea
nimicului/ ceva e ţărm arzător cu neputinţă de-atins/ noi fără
să vrem suntem cu deznădejde/ TOTUL”... (Mimmo
Morina, din „Hiera”, „Şapte
singurătăţi pentru o insulă”, III)... sau:
„Iubirea ţine de elementul apă./ Ea
e adâncă, liniştită, când e liberă./ Valurile ţin de vânt...”
(Gellu Naum, „Calea
şearpelui”); ori: „...
Acolo unde toate obiectele şi toţi atomii se notează cu A. Şi
toate evenimentele, toate structurile, oricare ar fi ele, desenează
formula careului magic: A A A A
A A
A A
A A
A A
A A
A A
Adică
nu încetează să se simplifice, să se purifice, până în clipa
imposibil s-o descrii, în care eveniment şi obiect, lanţ şi ochi
de împletitură, se reduc la expresia unică – A.” (Jean-Marie
Gustave Le Clézio, „Le
déluge”).
Cernută
prin sita îngerilor, Iubirea devine Căutare, în miezul căreia
fiecare zi înseamnă o frântură de clipă din destinul omului...
„În arborele sacru o vreme-am
primenit/ lumina şi-nvierea din fiecare zi/ când tina e-nsetată de
tină şi sfârşit/ când îngerul din moaşte se teme-a se trezi//
în arborele sacru am strâns trei rugăciuni/ şi taina mi se cerne
prin flăcări şi tumult/ văzduhul mă străpunge când lacrima e
scut/ şi arc de mângâiere prin jarul din tăciuni// în arborele
sacru soseşti rănit şi blând/ de parcă niciodată nu-s fiare
peste pod/ albastru fruct ce soarbe tăcerea din pământ/ când
ramura ascunsă în somn îşi coace rod” („În arborele sacru”).
Demersul
este acela al căutării neostoite, al identificării idealului, al
revelării misterului, al depăşirii acelei blagiene „cenzuri
transcedentale”... „Lumina lunii
apune pe umărul tău stâng// suntem regii necunoscuţi ai/
spaţiului/ dintre sunete” („Spaţiul dintre sunete”).
Structurat
în patru secţiuni („Pelerinii din
Oasis”, „Uitate, exorcismele deşertului”, „Ziua curgea ca o
lacrimă verde” „Post-scriptum”), volumul
traversează Golgota umană prin „Rugă”
(„Frate-al meu ce porţi cununa/ spinilor din ape reci/
linişteşte-n zori furtuna/ inimii prin care treci// înfrunzeşte-n
vis ivirea/ aripilor de demult/ adu-ne dezmărginirea/ frânge
lacrimi şi tumult// vino ca un licăr tandru/ peste flăcări peste
ani/ şi în casa cu oleandru/ smulge viforul din psalmi”), pentru
împlinirea destinului teandric, în formula îngerescului „cerc
magic”, poate „careu magic”, într-o continuă purificare,
mereu într-o sublimare a Totului în dezmărginire... „Fratele
meu de dincolo de vreme/ ascultă vântul cum ne cheamă iar/
priveşte amintirea cum se cerne/ şi curge peste noi ecou amar//
fratele meu de dincolo de ape/ stins pasul meu te caută şi acum/
departe-mi eşti de ceruri eşti aproape/ când te aştept pe-acelaşi
pod de scrum// fratele meu de dincolo de sânge/ spre tine ploaia mă
aduce-n vis/ tăcuta lună peste dealuri frânge/ flăcări de
lacrimi pe un şters zapis” („Al treilea ceas”).
Dualitatea
este principiul care guvernează toate energiile în permanenta lor
smulgere din teluric, într-un sisific urcuş spre pacea siderală,
prin decantarea magmei din seva unduitoare a miraculoşilor arbori,
văzuţi ca piloni de axis mundi, o permanentă punte între Pământ
şi Cer.
De
fapt, cartea se constituie într-un dialog cu un alter-ego, spre care
poeta aspiră în mod dureros, cu sufletul devenit o rană; mărturia
tristeţii, sângele, metaforă-simbol, stârneşte în cugetul
autoarei uimirea revelaţiei destinului drept miză a mântuirii prin
suferinţă: „În aşteptarea ta
sădesc nelinişti/ sub pietrele de la răspântii/ lumina treieră
gerul/ strigătul săgetează aripi// cald sângele meu va curge/
peste rana leprosului” („În aşteptarea ta”).
Statuată
sub zodia Orionului (sau a Centaurului, a Săgetătorului), poeta îşi
plăteşte zborul eonic, smuls dintre menhire, dintre „tăceri
de vifor arse în copca de sub gheaţă”, din
„ţarini cu costreie”, printr-un
ritual magic, printr-o înşiruire-incantaţie aproape păgână:
„Cascade insonore sub aripa de lună/
crepusculare zodii ori tropice de jar/ un fir de levănţică un os
de mătrăgună/ prin sâmburii din vise dau miez ca un lăstar//
secrete longitudini în vâslele de seară/ focare ancestrale de
semne şi rumori/ aridele solstiţii din gratiile de vară/
campestrele velinţe întinşii câmpi cu sori// aromele puhave cu
aburoase creste/ aezii germinării prin htonicul ţinut/ înmugurite
ierburi din pulberi siderale// oracole de ceară/ lucarnele vernale/
serbează misteriosul păgânul rit de lut” („Prin sâmburii din
vise”).
Ipostaza
este aceea a unei încrâncenate echilibristici afective, „la
margine de pod”, sub sarcina prea
grea a salvării semenilor, a sinelui, a depăşirii pădurii de
monştri, care-i pândesc zborul: „Simt
rece jăratec alunecându-mi prin sânge/ de parcă în noapte aş
vâna lilieci/ prin soarele-nufăr zăpezi ard şi plânge/ ţărâna
sub frunze când treci// cu arcul din arbori cobor peste vreme/ un
fruct de miresme – lunatec zăvod –/ îmi urcă prin tâmple o
creangă de semne/ şi somnul mi-l frânge la margini de pod” („La
margini de pod”).
Alăturarea
şocantă de trăiri contradictorii în întrupări afective creează
o stare de angoasă, o tandreţe înspicată cu spini, un drum spre
ideal, încercănat de singurătăţi, de labirinturi anxietante in
extremis. Totul se străbate cu respiraţia tăiată, fiecare pas
aminteşte o jertfă de sânge, simţurile încordate ţipă într-o
ţesătură de coşmar. Om şi natură, duh şi lut au de traversat
timpul facerii, au de plătit vămi văzduhului, prin străbaterea
unui spaţiu straniu... „Din frageda
arcă din vale de ierburi/ se-anină vântoase pe stânci/ şi inima
curge albastră şi plângi/ trecutul ce n-are o vatră de ierburi//
e viaţa stăpână pe mirişti bolnave/ materia arde şi strigă
barbar/ când păsări se-adună pe umbre de var/ şi trec peste ape
bolnave// în urmă lumini se frâng printre oaze/ cu zborul de
flăcări şi vânt/ se iscă din muguri tăcutul cuvânt/ şi trist
răstigniţi ne-ntoarcem spre oaze” („Din frageda arcă”).
Tonul
este de adâncă tristeţe, respiraţia are ritmul suferinţei,
devenirea poartă un Chip Hristic, precum în poemul „Pietà”:
„În amurg/ Azelman a şoptit –// fântână de iubire/ e
sufletul meu/ luaţi apă/ şi vindecaţi-vă rănile// În zori/
mormântul gol şi-a urmat/ crucea”...
Drumul
până la crângul nemuririi străbate locuri pline de umbre, de
„ciulini”, „rezede”, cunoaşte zilele terifiantei agonii, se
înscrie sub echinocţii şi solstiţii de jar, de vântoase şi de
omăt. Vămile cerului se regăsesc sublimate în poemul „Lacrima
de joi”, un poem dăruit mântuirii
târzii, uneori până în ceasul al doisprezecelea... „Întorc
capul spre stânga – Nimeni/ Întorc privirea spre dreapta –
Nimeni/ Şi totuşi cineva în spatele meu/ acolo/ face semne
disperate/ mute/ cufundate în umbra-sclavă a trupului purtat prin/
lumină/ cineva face semne disperate/ pe care nu le pot auzi/ aşa
cum nu aud nici picăturile de rouă/ căzute pe zimţii miresmelor/
dintre snopii de ţărână// semne pe care nu le pot vedea/ aşa cum
nu pot vedea pasul cocostârcului/ pe făgaşul săpat de alunecarea/
unei veri pe lângă aroma altei veri/ uitate/ ca trecerea trenurilor
prin acelaşi tunel/ pe linii paralele/ desenate cu pana unui ecou//
Întorc privirea spre stânga – Nimeni/ Întorc capul spre dreapta
– Nimeni/ Cineva în spatele meu/ face în continuare semne
disperate/ care-mi săgetează carnea/ sângele/ semne pe care nu
le-nţeleg/ semne-sunete dintr-o limbă străveche/ încercuite cu
aer/ ca nişte cearcăne de lună// Cineva face semne disperate şi/
nu mă pot întoarce/ să-l ajut/ Dacă-l vedeţi spuneţi-mi numele
lui/ noul nume cu care a fost/ înveşmântat mai zilele trecute/ - o
să-i răsădesc/ vocalele consoanele/ tăcerile/ în ogorul de maci/
ori/ în ţarina de lângă mormintele strămoşilor/ la margini de
râu/ printre sălciile toamnei// crângul care va creşte acolo îi
va nemuri/ strigătul mut/ şi-l va dezlega de blestem// Dacă-l
vedeţi/ spuneţi-mi/ Încă nu e târziu/ Şi eu aştept în fiecare
seară/ pe aceeaşi dungă de orizont/ până la mijirea vântului
iernatec/ Aştept spuneţi-mi/ vă rog”...
Foşnetul
cerului în trupul de vânt e o căutare prin ţărână şi sânge,
e o înfrunzire „pe grind”, e o speranţă sau chiar o
certitudine profundă, cu sacrificiile purificării asumate:
„Ascunsele lumini din alge/ din
nave-arzânde se desprind/ şi flăcări înfrunzesc pe grind/ când
sufletul e vârf de cange// pe arse drumuri de granit/ se frâng
căutări şi lacrimi sure/ de parcă-n miezul de pădure/ din
scorburi se prelinge-absint// cum iarăşi trec şi iarăşi vin/
prin noi atâtea răni de-argint/în taină umbre ne cuprind// când
bezne se prefac în crin/ lunatec somnul din colind/ se-aşterne
peste piscuri pure” („Sonet”).
Câte
o oază de lumină se zăreşte în „deşertul
dintre două respiraţii”, se
desenează prin visul perfecţiunii, hrănind căutarea, identificând
sinele în însăşi substanţa sa divină. Poemul
„Căutare”, nu întâmplător
aşezat la pagina
ce poartă simbolicul număr „33”,
sacralizează, subtil şi tulburător totodată, truda mereu trăită,
niciodată împlinită, a căutării rămasă „dor”... „Gândul
că exişti îmi adapă aripa/ zborul te zămisleşte din fluidul
văzduhului/ acolo/ umbra mea se iscă din tine/ ochiul înfrunzeşte//
când mă gândeşti/ fiinţa-mi tresare/ vioară/ pe arcuşul
fulgerului// dorul de tine/ e curcubeul de după potop”...
Pentru
poeta Persida Rugu starea de creaţie este implicită fiinţării,
„ca suflu unic, ca o briză în Dumnezeu” (Rainer Maria Rilke);
de aici, decurge o adevărată descătuşare în verbul născător de
lumi, într-o sugestie infinită, fie a sonorităţii rotunde în
vocala sonului, fie în spaţiul de toropitoare rugozitate instaurată
în lanţul consonantic al unor expresii surprinzătoare.
Astfel,
ţinutul format din mănunchiul de poeme incluse în ciclul „Oasis”
(„Pregeneză”, „I. Luni”, „II. Marţi”, „III.
Miercuri”, „IV. Joi”, „V: Vineri”, „VI. Sâmbătă”,
„VII. Duminică”, „Ziua a opta”) fascinează
prin perspectiva tărâmului „luminii din lumină”, păzit prin
„cuvânt”, în „ochii bufniţei de pe umărul lunii”.
Pentru a atinge inefabilul spaţiu trebuie traversate vămile celor
şapte zile zămislitoare de lumi, situate ca o veritabilă poartă a
zidirii fiinţei umane – templu pentru eternitate.
E
un Ev Cosmic ce se cere împlinit prin noua aventură spre
cunoaştere, spre soluţionarea până la o măsură a Absolutului, a
hermeneuticii acestui spaţiu din miezul cuvintelor sau a
nichitianului „spaţiu dintre sunete”, altfel spus, a ceea ce
rămâne mister, duh întâmpinat cu o boare de optimism al
începuturilor, în poemul „Cântec”:
„Înalt subţiri ne sprijinim de frunze/ când lin intrăm în
cerul răcoros/ şi arcul lunii din fântâni se/ smulge/ argint de
măr foşnind melodios// prin aerul de păsări la amieze/ aripile ne
curg spre norii clari/ de parcă-n vis/ pleoapele ţin treze/
trunchiuri de ape între nenufari”... sau
în poemul „Aprilie”, timp
mântuitor al primăverii, cu acumulări de seve de înviere: „Lumină
varsă-mi pe trup/ tăceri şi miresme// dincolo voi păşi/ fără
de umbră// ţesută din privirile tale”...
Periplul
e marcat uneori de semnele unor dureroase nostalgii, a căror
provocare umbreşte entuziasmul primelor visări, în tonalităţi de
melancolie, precum în sugestivul poem „Elegie
subţire”: „Sunt drumuri ce ne-au ocolit/ când ţărmuri/ în
urmă-am lăsat/ iubiri sunt ce nu le-am trăit/ şi ape/ ce doar
le-am visat// O! spaţiile/ spre care n-am zburat// Sunt stele ce nu
s-au ivit/ şi munţi/ ce nu i-am urcat/ nisipuri ce nu le-am
strivit/ şi lacrimi/ ce nu le-am vărsat// O! spaţiile/ spre care
n-am zburat// Sunt rune ce nu le-am citit/ şi locuri/ ce nu ne-au
chemat/ flori sunt ce nu le-am zărit/ cântări/ ce nu le-am
cântat// O! spaţiile/ spre care n-am zburat// Sunt doruri ce nu
le-am oprit/ podoabe/ ce nu le-am purtat/ În iarba ce nu s-a robit/
e-un cântec de greier/ uitat// O! spaţiile/ spre care n-am
zburat”...
Tensiunea
creşte pe măsura încercărilor şi un „Strigăt”
(„Arşiţă e absenţa/ clepsidră –/ tăcerea// adoarme vremea
în/ arborele/ de foc”) sfredeleşte
angoasa, fulgerând-o cu lumina blândă a unui curcubeu iscat după
furtună.
O
îndârjire prometeică face vocabula să ţâşnească neaşteptat,
într-un nemaipomenit efort de a surprinde şi de a cuprinde
„denecuprinsul”, înstăpânit prin unica victorie aparţinând
omului: „cuvântul”.
În
acest sens, redăm un fragment din cuvintele notate pe coperta a
patra a volumului de versuri „Deşertul
dintre două respiraţii”, de către
scriitorul şi criticul literar Ion Vădan: „
(...) Volumul acesta este mărturia unei confesiuni ce îşi adună
empatiile în nuclee de forţă metaforică excepţionale. Inventarul
lexical al poetei Persida Rugu sugerează capacitatea acesteia de
esenţializare tematică, dar şi rafinamentul desăvârşit la care
a ajuns.”
Zămislit
în incandescenţa inimii, cuvântul sublimează, naşte şi
trasează, închide spaţiul şi timpul în clipa prezentă (hic et
nunc), deschizându-l apoi spre infinit, până la
„a-toate-stăpânitorul” „ochi magic”, geometrie a
cosmicităţii, dăltuit pentru totdeauna în Poezie.
ANTONIA
BODEA
