„Izgonirea din iad”,
matrice ontologică și tărâm de motive literare perene
în opera poetică a lui Andrei Fischof
matrice ontologică și tărâm de motive literare perene
în opera poetică a lui Andrei Fischof
motto:
Autorul „Izgonirii din iad” este omul care își locuiește inima.În ea, odată cu sângele, mustește poezia...
Curgând ca un fluviu, în continuarea celorlalte volume ale poetului Andrei Fischof (în limba română: „Dialog imaginar”, 1978; „Uitarea de sine”, 1983; „Atingerea umbrei”, 2000; „Prefăcuta liniște”, 2003; „Umbletul îndoielilor”, 2005... în limba ebraică: „Keev lavan. Durere albă”, 1991; „Rikud hamilim. Dansul cuvintelor”, 1993; Horef zarok. Iarna verde”, antologie de poeme traduse din limba română în limba ebraică, 1995; „Seyvat hazman. Încărunțirea timpului”, 1997; „Kim’at. Aproape că”, 2002; „Avak susey habar. Praful cailor sălbatici”, 2006), răsfrânt ca-ntr-o balanță de aur alchimic în lacrima universului, volumul de poeme intitulat sugestiv „Izgonirea din iad”, ne pune în fața unor chintesențe de gândire și simțire poetică, înalt-măiestrit exprimate, cu neașteptate volute de conținut ideatic-afectiv si imprevizibile asocieri de motive literare perene. Această carte s-a bucurat de o apariție editorială de excepție, sub egida unor editori experimentați, Aura Christi și Andrei Potlog, precum și a lectorului de carte Gena Rusu (director economic: Mihaela David, tehnoredactor: Alexandra-Alina Preda, departament difuzare: Adrian Preda și Claudiu Moloci), apariția editorială a volumului integrându-se colecției „Poesis”, a Editurii EuroPress, Bucuresti, 2008. Deschizându-se, pe coperta întâi, cu o reproducere după o frescă de Fra Angelico din chiliile de la San Marco, în paginile de început beneficiind de un succint dar edificator curriculum vitae al autorului, cartea este învăluită, pe coperta a patra, de cuvintele pline de aplomb veridic, cu iz de confesiune, ale Aurei Christi, care își mărturisește propriile impresii proiective după lecturarea manuscrisului. Așadar, accentuează cu har Aura Christi: „Poemele dense, pline de miez ale lui Andrei Fischof curg unul după altul. Fără ostentație. Firesc, așa cum ploaia se scurge din orbitele zeilor fără nume, așa cum iarba poate fi numită iarbă numai dacă este păscută, din timp în timp, de pegașii morților tineri. Înfăsurat în toga marelui frig, poetul refuză zgomotul, învălmășeala, furtunile agitațiilor zadarnice, optând mereu pentru ipostaza martorului tăcut, marcat de o sensibilitate atentă, ochiul său, da, cel triunghiular, din frunte, înregistrând totul, aproape totul. Poemele-peisaje conturează o lume a sfârșitului întunecat, a degenerescenței, a decadenței și pierderii reperelor. E o lume de coșmar, o lume înșurubată în albia apocalipsei care se inventează, clipă de clipă, provocând martorul – adunat, strâns în el însuși, atent la forurile-i lăuntrice și la vocea căreia i se supune necondiționat – să imagineze discret, evaziv, surpat în uimirea de a fi el însuși: o șansă de salvare. Și martorul răspunde provocării, așa cum un copil, fiind, pe malul mării, harponat spre orizonturile mirabile ale dorinței de a fi, desenează, cu un bețișor, pe nisip, o uriașă corabie fantastică...”
De-a lungul anilor, creația poetică a lui Andrei Fischof, de fiecare dată, cu fiece volum, parcă într-un continuu debut exploziv sub marca uimirii, a stării de „mirare filosofică” în fața lumii, a vieții, a cosmosului, apare în fața minții și a inimii lectorilor transfigurați de receptarea și procesarea cuvintelor, ca o stare de grație verbală, izvorâtă din asimilarea și procesarea revelatorie a marelui Cuvânt. Setea de cunoaștere și de lumină care clocotește în fibrele silabelor și în umbra tăcerilor șoptite pe jumătate îl determină pe autor să nu se poată opri în loc... In crescendo, conflictul său lăuntric, precum la un nou Faust, se adâncește în noul volum de poeme, după cum se creionase la medievalul alchimist prin sintagmele transpuse de Goethe în versurile: „Ah! Două suflete-s în mine! Cum se zbat/ În piept, să nu mai locuiască împreună!” („Faust”, J. W. Goethe, traducere: Lucian Blaga). În desprinderea de sine, ca-ntr-o fugă de un indicibil alter-ego, ancorat în propriul gând al autorului precum umbra lui Mephistopheles în Faust, luând forma atâtor chipuri umane, amețitor de multiple și diversificate, verbul poetic fischofian mărturisește: „Presimt miezul din lucruri/ cum rupe petalele uriașe/ ale calendarului/ într-un joc de-a/ măiubeștenumăiubește// fiecare lună smulsă mă scufundă/ cu încă un gând/ cât latul palmei/ în negura covârșind țărâna/ până nu mai aud clopotele aplauzelor/ imaginate// astfel aștept întâlnirea cu cel care/ am murit de atâtea ori” („Astfel aștept întâlnirea”).
Într-unul dintre volumele de poeme anterioare, „Umbletul îndoielilor” (München, Ed. Galateea, 2005), Andrei Fischof scrisese: „Ședeam așa, față-n față cu mine însumi,/ de-o parte și de alta a mesei din bucătărie,/ în jurul căreia mi s-a întâmplat copilăria –/ ca două vise:/ unul de-acum, unul de ieri,/ mai sărac cu experiența unei zile întregi./ Și tăceam într-o jalnică adulmecare./ Dar jocul acesta fără legi scrise/ cât poate să țină –/ gâlgâitul minții îneacă al treilea vis,/ cel de mâine,/ dinainte neștiutul,/ cu-atâtea chipuri și nume și-arome și-atingeri/ întretăindu-se în carnea-i./ Și nu mai știu: care din cei doi sunt eu,/ și care eu” („Față în față”). Hotărându-se să-și urmeze propensiunea spre căutare și cognoscibilitate (sau re-cognoscibilitate), rătăcind la propriu și la figurat prin „lumea cea mare”, după ce cunoscuse obiectivizarea naturii și a societății, după ce întâlnise atât inocența, puritatea (Margareta), frumusețea armonios desăvârșită (Elena), cât și incandescența lavei exprimate prin cuprinderea și intensitatea pasiunilor sale, în special pasiunea cunoașterii, urmașul faustian exclamă, transfigurând ideea nucleului faustic: „La început voi pune Cuvântul!” Tinzând ascensional valoric „spre o supremă existență”, năzuința faustică își găsește terenul cel mai propice de desfășurare între oameni, prin cucerirea și proteguirea unei armonii visate, răsfrânte în vitraliile artei. Această atitudine a eroului goethean ilustrează lupta neîncetată a omului pentru descătușarea sa din drama însingurării. Revelatorie rămâne tragedia conflictului perpetuu dintre realitatea avântului năvalnic spre absolutul cognitiv și situația relativității cunoașterii umane, dintre aspirațiile personale și cele gregare, dintre individualitate și comunitate, firul Ariadnei pe calea depășirii limitelor sale de ființă muritoare, mereu aflându-se sub comandamentul preceptului de solidaritate umană.
Prin notele unui registru liric transmodernist, de actualitate, poetul Andrei Fischof urmează cu intermitențe, subteran, caracteristicile drumului de „individuație” (C. G. Jung), sub ogivele puterii de geneză ale spiritului epistemic uman: „Prizonierii războaielor noastre suntem./ Încă n-am ieșit din ele./ Războaiele ne hăituiesc/ precum lassourile./ Brațele-mi se sufocă de cătușele eliberării/ neîmplinite,/ căci cineva totdeauna se grăbește/ să închidă grajdurile/ pe când caii fugiseră demult”(„Continua eliberare neîmplinită”). Încercând să reprezinte viața în infinita ei diversitate, scriitorul Andrei Fischof, al cărui penel literar învăluie cu aceeasi tușă de marcă și versul și proza și eseistica, își exteriorizează de cele mai multe ori paradoxal, într-un mod absolut sui-generis, ideile, trăirile, convingerile; aproape întotdeauna dorința sa de a cunoaște și dorința de a arde ca o flamă, sub cenzura implacabilă a lucidității, fiind la fel de intense, de tulburătoare, de permanente, adună în sine, ca-ntr-un receptacul de har, tot zbuciumul și toată neliniștea, întreaga anxietate și toate nostalgiile condiției umane, așa cum transpar acestea din poemul care, prin extrapolare, dă și titlul recentului volum de versuri, „Izgonirea din iad”: „Dar șarpele a rămas în rai./ Și-a schimbat doar numele/ în Înțelepciune,/ aruncându-ne câte un solz/ imposibil de prins din zbor/ la vreme.// Din când în când/ pielea lui fâlfâie deasupra drumului nostru/ și ne acoperă ca un sfat dat în fugă:/ știm că e vremea năpârlirii./ A dezbrăcării promisiunilor deșarte/ și a nimicirii urmelor periculoase,/ când șarpele nostru cel de toate zilele/ ne destăinuie, în trecere, adevărul,/ cu prețul izgonirii tuturor,/ căci el, șarpele, a rămas în rai.”
Motivul faustic simbolizează duplicitatea naturii, cele două laturi diametral opuse, generate de însăși ființa umană: materia și spiritul, simțurile și gândirea, răul și binele, demonul și divinitatea, întruchiparea elanului creator și întruchiparea spiritului negației, altfel spus, „pulsiunea Eros” și „pulsiunea Thanatos” (S. Freud). Duhul pământului („archeus terrae”, după Paracelsus; „anima terrae”, după Giordano Bruno) stăpânește, atrage, înfruntă... Circuitul se închide între sine și ceilalți, constituind o împletitură de năvod prin care trece ecoul „unui corp ceresc rătăcit”, virtual izvoditor de o armonie „în veci nepetrecută”, după cum se exprimă în creația sa poetică, Andrei Fischof: „Respirăm aerul/ abia scăpat din plămânii altora/ un fel de osmoză între noi și împrejurimi// pentru a o îndrepta/ colorăm starea de fapt întinsă pe garduri/ ca și cum am fi colorat o fotografie/ din vremea celor cafenii// nimic nu se întâmplă/ în afara pierderii sensului cuvântului rostit/ și scornirea unor direcții nefirești// din timp în timp/ ziarele anunță apropierea unui meteor uriaș/ care va soluționa toate problemele/ dar noi continuăm/ să adunăm poluarea în grămezi/ și să ridicăm cu ea o statuie/ în memoria vizitei de o singură dată/ în veci nepetrecută/ a unui corp ceresc rătăcit” („Osmoză”). De aceea, continuă autorul, „se pare că viața aici/ a fost un simplu accident”... „Bucuria geambașilor mistuie/ somnul hergheliilor furate./ Copilul își asmuțește părintele./ Următoarea eclipsă totală de soare/ va avea loc aici în 2180,/ dar popoarele se perindă deja/ în fața regilor orbi,/ pentru decapitare.// Se pare că viața aici/ a fost un simplu accident” („Accident”). Deplina fericire este exclusă temporar, precum la Faust, întrucât oprirea clipei („Rămâi, ești atâta de frumoasă!”) ar însemna de fapt, prin abordarea ego-centripetă a lumii, concretizarea pactului cu Mephistophel. În pofida avatarurilor sale, Faust este salvat și scăpat din iad, întrucât prin războiul nevăzut dintre tendințele contradictorii din om, el a făcut să se întrupeze zborul acestuia spre vârfurile de stei noratec, atât de puțin tangibile, ale generozității și deschiderii spirituale spre universalitate, altfel spus, a realizat salvarea acelui microcosm ardent transfigurat prin lumina lucarnei orientate spre macrocosm.
„Izgonirea din iad” implică asumarea suferinței interioare, privită ca o altă posibilă „scară spre cer”, cu trepte zămislitoare de punți între universuri (Iacob zărise prin intermediul unei viziuni calea care unește văile țărânei cu munții eterului), transformarea trecerii în tămăduitoare lumină, prin lupta acerbă cu sinele, ajungându-se prin prototip la arhetipalul Sine (îmbrățișare încrâncenat-vizionară, ca-ntr-o iubire de duh arzător, în urma căreia numele i se va schimba, Iacob devenind Israel, „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”, un alt nume acoperind de fiecare dată o altă structură metafizică), prin transcenderea elementului „timp”, fulgurantă metanoia, spre a obține, în răsfrângerea-i oglindită prin cuvânt, o întreagă lume de alegorii și simboluri capabile să încline fruntea cea mai gânditoare. În acest sens, Andrei Fischof se întreabă, rostindu-se: „Despre ce vorbim când/ umărul pe care-am plâns/ doare precum zborul migratoarelor/ spre o țară interzisă/ neîmblânzind visele/ nevisate/ ale corului tăcerilor/ orbite./ Cazanul cu privirile mele/ scurse/ fierbe/ la un capăt de iad/ pe care poate nu-l voi mai simți” („Neîmblânzirea”). Dincolo de motivul faustic, ne cutremură abisal măreția dramei lui Yiov, mult mai chinuitor adâncită în sine, prin trăire, și extrapolată psiho-social, prin semnificații... „Ce naște războiul dacă nu/ un alt popor,/ mulțimi de Yiovi/ amuțiți/ uimiți/ cerând cerului să oprească/ uciderea fiilor./ Am trecut odată prin asta/ și nici atunci nu ați căzut,/ ceruri nemernice,/ și nu mai avem putere,/ strigă furia neamului/ înmulțindu-se prin sine/ precum lacul umplându-se de ploi,/ iar când ele încetează, vara,/ din apele subterane,// neamul acesta de mulțimi/ și-a pierdut odată fiii și părinții acestora/ și-și pierde fiii și părinții acestora,/ căci toți sunt fii,/ urmași ai lui Yiov,/ robul unui dumnezeu supus satanei” („Fii de Yiovi”). Dialogul om – divinitate se derulează pe un fond de angoasă existențială, de temeri, de neîncredere și căutări. Ființa umană e pusă în fața greutăților lumii, care acționează gravitațional, manifestându-se mai cu seamă prin ispititoare și persistente îndoieli, adunându-se ulterior în spirale de șerpi înghețați în adâncurile inimilor noastre... „Nu mă învinui de necredință, Adonai,/ când tu ești cel care nu crezi în mine,/ plăsmuitul după chipul și asemănarea/ ta.// Nu te preface că ești în bolboroseala lavei/ din crater/ izbucnind la ceasul neașteptării/ când povara/ e cel mai greu de purtat/ pentru cei de la poalele vulcanului/ nestins la vreme.// Uită-te, în sfârșit, în ochii mei/ și-și vei coborî privirea a neputință/ neiertătoare.// Nu te ascunde,/ căci nu te voi căuta./ Nici măcar în mine” („Neiertătoarea neputință”). Revolta cunoaște însă oaze de liniște, cuvintele, pânze de tăceri, furia se transformă uneori într-o tenace încercare de re-stabilire a unei comunicări... „Dumnezeu al sarcasmului/ ascultă plângerea robului tău/ îndurerat de ceea ce faci/ deloc deopotrivă cu ceea ce spuneai// oprește avântul celor năpăstuiți de/ înțelegere strâmbă/ amenințând în goana lor oarbă/ propriile tale promisiuni// oprește năvalnica împotrivire/ a gândurilor putrede/ și toarnă ploile tale întru/ spălarea lor// fă ca albiile să ducă râul spre mare/ ocrotite de cărări aidoma unor străjeri/ care au cunoscut pustia/ și urletul hienelor// dumnezeu al sarcasmului/ fă ceva” („Șoptind, răfuiala”). În urma încercărilor rămâne omul pur, plânsul, râsul, partea noastră dinspre inimă, rămâne lacrima scăldătoare de cer, spălând zgura din gânduri și veninul, amarul din surâs și otrava de pe floare... „Plouă peste ape,/ Dar picăturile nu ajung/ Până la fundul mării înecat/ În nisipuri veșnice –/ Un soi de deșert ascuns/ Vremurilor, toate./ Ca și cum/ Viața, boală incurabilă,/ Ni s-ar oferi fără nici un gaj.// Lucrurile, făptuindu-se,/ Nu se pot atârna pe o sfoară/ La uscat, precum cearceaful/ Pătat de seceta nopților din trup./ Nici bucuriile, nici tristețile/ Nu pot fi aliniate după mărime./ Ne rămân doar plânsetele,/ Cele dinlăuntru,/ Cele la vedere./ De bucurii, de doruri,/ Așijderea” („Lucrurile, făptuindu-se”). Marele Creator ne locuiește ascuns, risipit în imanent și tăinuit în transcendența sa, concomitent aproape și departe de cel care-l caută, uluitor atât prin prezență cât și prin absență, adunând magnetic contrariile într-o unitate de nedescris, în același timp aprig strălucitoare și adânc întunecată, apropiindu-se de noi în mod apofatic și catafatic, totdeodată adumbrindu-ne și adumbrindu-se sub privirile noastre interioare într-un ținut real-ireal, într-un vis-nevis, covârșitor, întru ființă-neființă-ființă, spre realizarea esenței spirituale a modelului eminamente matricial, atât primordial, cât și infinit, al Ființei, de nezdruncinat și de neatins... „Dumnezeirea se ascunde de noi/ ca fața nevăzută a soarelui,/ glob de foc trăindu-ne-n neștire,/ în nedeslușitul mare infinit.// Rămânem doar cu ideea,/ ca în atâtea alte închipuiri/ ne-ncumetându-se să se arate/ aștrilor din noi.// Rămânem doar cu ideea –/ catarg al infinitului mijlociu/ în care ne trăim ființa/ fără putința evadării din sine./ Ca astronautul conștient/ că nu se va mai întoarce” („Infinitul mijlociu”).
Scrierile poetului Andrei Fischof înaintează firesc: încet, spontan, sigur, puternic. Destinul terestru al omului este sublimat prin cuvânt. Trăirile, simțirea și gândurile autorului își găsesc sălaș în silabele-i teandric adunate, prin neașteptate spirale de foc purtând pecetea lui Hermes. O excepțională putere de impact a versurilor fischofiene asupra cititorului se manifestă prin polisemie, prin multidimensionalitatea sensurilor, a semnificațiilor, a semnelor. Așa după cum arată și André Scrima, „polisemia, pluralitatea deschisă a sensurilor, suscită trei niveluri de reflecție imediată: primul nivel se referă la univocitate; ea caracterizează un cuvânt al cărui sens se epuizează în ceea ce spune. (...) Al doilea nivel, cel al metaforei, deschide limbajul, cuvântul de la sensul său concret spre sensul figurat. (...) Al treilea nivel, la care vom reveni mereu, este cel al simbolului. Dacă metafora ține de un fel de operație locală, punctuală, de natură afectivă, poetică, simbolul, în schimb, este obiectiv. Funcția lui esențială este să unească și să permită trecerea obiectivă, comunicarea – cea care nu depinde de mine sau de dumneavoastră, ci de structura, de destinul proprii simbolului – între diferite niveluri ale ființei, între mai multe grade de realitate, iar la limită, între toate treptele ființei.”
„Izgonirea din iad”, sintagmă considerată ca titlu de volum, fluidificată în chintesența semantică a unui adevăr ireductibil, determină mai multe asocieri de gând. Aspectele simbolice sunt, în acest sens, bogate, vaste și coerente, iar accentul cade pe speranță, ca atitudine-antidot față de închiderea acestor porți ale infernului.
„Porțile cerului ca și porțile infernului se deschid pentru omul care și-a atins centrul – inima –, având astfel capacitatea de a se deschide către ansamblul dimensiunilor ființei” (André Scrima), atingând însăși Ființa. Ca o contrapondere, putem vorbi despre „porțile inimii”, simbolism decisiv în tradiția spirituală universală. Atunci când omul își atinge centrul ființei, își elimină și situarea pe circumferință (unde s-ar fi rotit într-un amețitor vârtej, la nesfârșit, prins în devenirea cosmică), scapă finitudinii temporale și spațiale, determinismului și morții, depășindu-se pe sine, devenind o universalitate. Omul care și-a atins inima și sălășluieste în ea, mereu, ca într-un omphalos proteguitor al aceluiași axis mundi, se poate izgoni pe sine însuși din infern, întrucât are puterea să-i sfărâme porțile și să comunice cu toate celelalte lumi, celeste, telurice, demonice, având în același timp experiența consubstanțialității lor, prin creație, chiar dacă acestea sunt diferite unele de altele, prin devenire... Așadar, iată un alt poem dintr-un volum anterior: „Nu mă rosti, Doamne,/ în rugăciunile tale către diavol./ Oricum, el știe că exist:/ prea des își schimbă-nfățișarea,/ ca într-o joacă stupidă,/ după chipul și asemănarea mea,/ ca un frate geamăn pe care nu-l pot deosebi/ de propriu-mi chip./ Atunci, mă reped la vraci, să caute/ dacă sunt puse la loc, în mine,/ toate șuruburile, răsuflările și celelalte./ De aceea, Doamne, ruga ta către diavol,/ născut și el după chipul și asemănarea ta,/ doar pentru iertarea ta să fie.” („Nu mă rosti”, poem din volumul „Umbletul îndoielilor”, 2005). De dincoace, din nevăzut, din inaparent, din „labirintul inimii”, din „căile ei subterane”, cu alte cuvinte din subconștient se declanșează întâlnirea cu eul propriu, cu toate fantasmele lui... „Am căzut ca în vise, muțește,/ trezindu-mă-n beciurile suflării./ Iarăși ai avut dreptate./ Am găsit doar obiecte părăsite/ de care uitasem,/ nefolosindu-mă la vremea lor de ele,/ ci scornindu-mi mereu altele,/ făcute din aventuri al căror sfârsit/ îl știam dinainte./ Până la urmă acestea s-au rupt de mine./ Răzbunarea umbrei scheletelor.// Dar ce fac cu toate acestea,/ dacă nu să le las/ arheologilor peșterilor răsuflării,/ surprinși/ descoperind cât de copilăros era omul preistoric/ din veacul al douăzeci și unulea” („Obiectele din beciuri”).
O existență plenară nu se poate realiza fără asumarea întregii lumi, în totalitatea sa, prin acceptarea și asimilarea bipolarității, a ambivalenței naturii umane și a transmutării, a transformării, a sublimării acesteia, altfel spus a integrării sau mai bine-zis a re-integrării ei, prin inițiere. Volumul „Izgonirea din iad”, semnat de poetul Andrei Fischof, generează astfel o nesfârșită călătorie a ființei printre inepuizabilele meandre ale făgașelor „respirației” cotidiene, fie pe plan teluric-existențial, fie pe plan ontologic, fie pe plan social-istoric, fie pe plan spiritual. Poesis, această „scientia scientiarum” și „ars artium”, această „ars magna” (sau „magnum opus”, „arta regală”, după Serge Hutin), situată la fruntariile literaturii și ale muzicii (de ex., poemele: „La vremea înserării. Sonet”, „Erată”, „Mahler”, „Și iată cum, scriind. Sonet”, „Tulnicele”, „Sunetul nevăzut al tăcerii”, „Requiem” ș.a.), ale literaturii și ale artelor plastice (de ex., poemele: „Autumnală”, „Gând fugar”, „Iarnă la Haifa”, „De cealaltă parte, marea. Peisaj din tren – schiță”, „Izgonirea din iad. Inscripții la o pictură”, „Mica apocalipsă. Versiune”, „Albe depărtări”, „Stare de fapt la amiază”, „Viziune” ș.a.), poezia adevărată, așadar, „este țara clarobscurului, regiunea supremă în care se întâlnesc toate artele...”, după cum spunea și Pompiliu Eliade. Ea, poezia, se folosește de toate capacitățile de gândire, de imaginare, de simțire și de expresivitate umană, asistându-se astfel, prin intermediul ei, de mii de ani la straniul spectacol de constituire, dezvoltare și modificare continuă a spiritului omenesc, timp în care un singur lucru a rămas constant: inima omenească, această inimă care e și astăzi ceea ce a fost și odinioară, neclintită, infinită în aspirațiile ei și impenetrabilă în tainele conținutului ei.
Volumul „Izgonirea din iad”, cu propensiuni efervescent cartesiene, rotund împlinit prin bogăția de comparații, metafore și simboluri, este încadrat între două poeme-emblemă. Primul poem al cărții, numit într-un mod atât de inspirat, „Insula cuvintelor”, iscă o lume aparte, completând parcă planeta Pământ cu o geografie proprie... „Se făcea că am dat de o insulă netrecută în hărți,/ bântuită de cuvinte rostite o singură dată în viață, ori/ izgonite sau chiar evadate. Ele m-au înconjurat/ precum canibalii omul-pradă. Dacă nu erai în mine/ de atâta vreme, n-aș fi îndrăznit, dar cercul,/ adulmecându-mă, se opri singur, la un braț de/ sângele meu în care te-am ascuns. Astfel am devenit/ sclavul-domnitor peste propriile-mi tăceri.// Mai târziu, se povestea că insula s-a transformat în/ continent, apoi în crater de vulcan, până a dispărut/ sub clarul de lună fără nume.// Cuvintele acelea au născut o limbă, alta. O nouă religie./ Fără psalmi. Neostoita sărbătoare a întoarcerii la sine.” Învăluind cartea cu o strălucitoare mantie profetică, poemul care încheie volumul, totodată deschizându-l parcă spre următoarea apariție editorială, este intitulat semnificativ, „Cartea naște carte”... „Poemele mele așteaptă/ Precum caii de cursă dincolo de poarta/ Deschizându-se într-o singură direcție./ O clipă înainte,/ Poemele, încordate până la/ A nu se recunoaște unul alături de celălalt,/ Își înfloresc buzele cu spuma/ Sprijinului reciproc, dorit./ Precum caii de cursă așteaptă poemele mele/ Semnul spargerii aerului./ Cartea naște carte,/ Cum sufletul naște alt suflet.”
Ardent prin structura afectivă, măreț și dubitativ prin rațiune, reținut prin noblețea comportamentului liric, autorul se exprimă printr-un verb poetic ales în consecință, încadrabil în oricare dintre curentele literare și în niciunul, întruchipând libertatea supremă de creație, reunind simbolic toate sensurile vieții, ale existenței omului pe Terra... „Despre starea de margine/ se scriu doar tăceri: pagini albe/ netăiate,/ prinse între coperți fără/ titlu./ Ea taie gândul/ și-l împinge-n hăul memoriilor/ împietrite./ Durează doar/ cât o rostim./ Apoi ne-nfulecă – plantă carnivoră/ din sera ideilor de carpe diem./ Fiecare, o margine de sine” („Starea de margine). Iată așadar cum oricare dintre poemele cărții ar necesita, categoric, o cronică aparte, fiecare fiind generată de densitatea intrinsecă, de multiplicitatea semantică, de savoarea epistemică a labirintului de oglinzi în care parcă se joacă, răsfrântă la nesfârșit, lumina înțelegerii umane și a implicării lirice a autorului. Volumul „Izgonirea din iad” e un ținut nesfârșit de multiple denotații și stranii conotații poetice, în așa fel încât abordarea sa critică ar putea cuprinde o multitudine de fațete, nețărmurite în sensuri ca însuși oceanul umanității plenare.
Versurile lui Andrei Fischof redau contextele experiențelor pe care i le oferă realitatea și pe care le reflectă printr-un subtil joc al minții, cu precădere al gândirii, al imaginației, al limbajului, frizând îngemănarea exprimării absconse, nocturn-labirintice cu asociațiile de idei recognoscibile diurn. Această realitate este transpusă, prin versuri cu un conținut specific, de o profunzime s-ar zice mai dureros și mai amplu nuanțată decât a volumelor anterioare, cu o expresivitate artistică inconfundabilă prin dinamica sa perpetuă de măiestrie literară manifestată ascensional, cu o neasemuită forță creatoare, în opera ce se naște parcă, deodată, prin toate coordonatele valențelor sale simbolice, sub ochii uimiți și fascinați ai cititorilor, în miezul actului lecturii.
PERSIDA RUGU
