Fratele meu

LACRIMA DE JOI

Întorc capul spre stânga – Nimeni

Întorc privirea spre dreapta – Nimeni

Şi totuşi cineva în spatele meu

acolo

face semne disperate

mute

cufundate în umbra-sclavă a trupului purtat prin lumină

cineva face semne disperate

pe care nu le pot auzi

aşa cum nu aud nici picăturile de rouă

căzute pe zimţii miresmelor

dintre snopii de ţărână

semne pe care nu le pot vedea

aşa cum nu pot vedea pasul cocostârcului

pe făgaşul săpat de alunecarea

unei veri pe lângă aroma altei veri

uitate

ca trecerea trenurilor prin acelaşi tunel

pe linii paralele

desenate cu pana unui ecou

Întorc privirea spre stânga – Nimeni

Întorc capul spre dreapta – Nimeni

Cineva în spatele meu

face în continuare semne disperate

care-mi săgetează carnea

sângele

semne pe care nu le-nţeleg

semne-sunete dintr-o limbă străveche

încercuite cu aer

ca nişte cearcăne de lună

Cineva face semne disperate şi

nu mă pot întoarce

să-l ajut

Dacă-l vedeţi spuneţi-mi numele lui

noul nume cu care a fost

înveşmântat mai zilele trecute

- o să-i răsădesc

vocalele consoanele

tăcerile

în ogorul de maci

ori

în ţarina de lângă mormintele strămoşilor

la margini de râu

printre sălciile toamnei

crângul care va creşte acolo îi va nemuri

strigătul mut

şi-l va dezlega de blestem

Dacă-l vedeţi

spuneţi-mi

Încă nu e târziu -

şi eu aştept în fiecare seară

pe aceeaşi dungă de orizont

până la mijirea vântului iernatec

Aştept spuneţi-mi

vă rog

Persida RUGU 

PROF. UNIV. DR.
IOAN RADU,
O PERSONALITATE ŞTIINŢIFICĂ
MARCANTĂ
ÎN PSIHOLOGIA CLUJEANĂ

motto:

“Scopul suprem al psihologiei îl constituie cunoaşterea omului şi sprijinul oferit acestuia în diferite situaţii de viaţă, de-a lungul ontogenezei. Atracţia psihologiei a fost şi va rămâne OMUL.”

Prof. univ. dr. IOAN RADU

Născut la 15 August 1925, în localitatea Petea de Câmpie, judeţul Mureş, profesorul universitar doctor Ioan Radu, licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, şi-a petrecut ucenicia în preajma unor mari dascăli ai Universităţii clujene, avându-i ca profesori pe Lucian Blaga, D. D. Roşca, Eugeniu Speranţia, Florian Ştefănescu-Goangă ş.a. O experienţă deosebită, în acest sens, a constituit-o succesul repurtat de activitatea desfăşurată, ca student, la cursurile şi seminariile lui Lucian Blaga. Marele filosof preda, de-a lungul anilor, cursurile de „Geneza metaforei şi sensul culturii” („Trilogia culturii”), „Despre conştiinţa filosofică” („Trilogia cunoaşterii”), „Aspecte antropologice” („Trilogia cosmologică). Fapt important, conform mărturisirii colegilor, lucrarea „Momentul Galileo Galilei şi ştiinţa modernă”, avându-l ca autor pe Ioan Radu, a atras încă de la început atenţia şi preţuirea lui Lucian Blaga, prin pregătirea ştiinţifică şi filosofică a tânărului student, autor al lucrării, prin maturitatea şi limpezimea de cristal a gândirii, prin înţelegerea profundă a problemelor, prin formulările clare şi juste ale acestora, într-un cuvânt prin descoperirea unei puternice forţe de exprimare în domeniile respective de specialitate.

De la aceşti minunaţi îndrumători spirituali, pe care i-a avut ca mentori în anii de studenţie, profesorul universitar doctor Ioan Radu a reţinut „spiritul de geometrie” (tehnicile metodologice, prelucrarea datelor) şi „spiritul de fineţe” (capacitatea de empatie, stabilirea unei comunicări interumane armonioase, înalta vibraţie umană), spiritul de fineţe fiind consecutiv celui de geometrie, trăsături definitorii prezente în întreaga sa carieră didactică şi manifestate atât în lucrările de specialitate, în experimentele psihologice, în profesoratul cotidian la Catedra de Psihologie a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, din cadrul Universităţii clujene „Babeş-Bolyai”, cât şi în cărţile de profil publicate de-a lungul anilor, în volumele proprii şi în volumele colective de referinţă: „Probleme psihologice ale predării matematicii şi fizicii” (1958); „Pedagogia” (1960); „Psihologie generală” (1960); „Pedagogia” (ed. II, 1962); „Psihologia pedagogică” (1963); „Pedagogia” (ed. III, 1964); „Introducere în psihologia experimentală şi statistică” (1967); „Psihologia pedagogică” (ed. II, 1967); „Creativitate, modele, programare” (1967); „Psihologia învăţării” (1969); „Conţinutul şi procedeele programării pedagogice” (1972); „Psihologia şcolară” (1974); „Psihologie generală” (ed. II, 1976); „Examenul psihologic la intrarea în clasa I” (1976); „Pedagogia” (ed. IV, 1979); „Studii de psihologie şcolară” (1979); „Psihologie socială” (1981); „Comunicare şi limbaj.Psihologia educaţiei şi dezvoltării” (1983); „Experienţă didactică şi creativitate”, în colaborare cu Miron Ionescu (1987); „Introducere în didactică” (1988); „Introducere în psihologia contemporană”, în colaborare cu Mircea Miclea (1991); „Metodologie psihologică şi analiza datelor”, în colaborare cu Mircea Miclea (1993); „Psihologie socială”, în colaborare cu Petru Iluţ (1994); „Didactica modernă”, în colaborare cu Miron Ionescu (1995); „Dezbateri de didactică modernă” (1997); „Studii de didactică aplicată” (2001) ş.a.

De-a lungul vremii, numeroase şi importante au fost articolele, studiile, cercetările experimentale şi sintezele de specialitate, publicate în revistele de profil din ţară, aşa cum se pot enumera o parte dintre acestea: „Despre unele greşeli tipice în asimilarea algebrei elementare” (1953); „În legătură cu formarea priceperilor şi deprinderilor matematice la elevi”(1958); „Problemele determinării tipurilor de activitate nervoasă superioară la elevi” (1958); „Formarea deprinderilor de autocontrol în procesul instruirii practice a elevilor” (1962); „Legătura dintre cunoştinţele teoretice şi activităţile practice ale elevilor” (1962); „Unele aspecte psihologice ale instruirii programate” (1963); „Impactul informaticii asupra procesului de învăţământ: de la instruire programată la instruire bazată pe calculator” (1987), precum şi multe, multe altele.

Pe parcursul carierei didactice, a colaborat cu prestigioase personalităţi de marcă în specialitate, printre care amintim pe Florian Ştefănescu-Goangă, pe Alexandru Roşca (timp de cinci decenii), pe Nicolae Mărgineanu (în cercetarea elementelor de psihometrie, în analiza factorilor psihici etc.), pe Vasile Pavelcu (Universitatea din Iaşi), pe Dumitru Salade (în probleme de psihologie şi pedagogie şcolară şi educaţională) ş.a., parcurgând, în peisajul şcolii clujene de psihologie, întreg eşafodajul ierarhiei universitare contemporane: asistent (1949-1956), lector (1956-1966), conferenţiar (1966-1977), profesor universitar şi conducător de doctorate (1977-1995), profesor consultant (din 1995), prezentându-se în permanenţă la cotele maxime ale ţinutei intelectuale şi morale, ale exigenţei valorice, bucurându-se de o înaltă prestanţă profesională şi o autoritate didactică de nezdruncinat.

Ca discipline de specializare, profesorul doctor Ioan Radu a abordat şi a cercetat aspecte diverse şi moderne ale psihologiei, filosofiei culturii, psiho-sociologiei; astfel, un filon caracteristic îl reprezintă etnopsihologia, ca parte integrantă a psihologiei sociale, studiul detaliat al profilului spiritual al unei comunităţi, specificul psihologic al unui popor, ca grup compact, ca macrogrup social, spre deosebire de psihologia de laborator, în care grupul de subiecţi constituie un microgrup social. Metoda de cercetare a macrogrupului social rămâne, mai ales, grila de comparaţie. Amintind de aria cognitivă a scrierilor lui Mircea Eliade, etnopsihologia îşi are un punct de obârşie şi în cercetările sui-generis ale creaţiei blagiene, întrucât, după spusele proprii, Lucian Blaga i-a fost şi i-a rămas mereu un maestru sufletesc.

Printre colegii pe care i-a avut, de-a lungul anilor de şcoală, profesorul Ioan Radu îşi aduce aminte, cu multă emoţie, lumină şi cădură sufletească, de – ulterior – filosoful şi teologul Andrei Scrima, de dialogurile interesante şi deosebite pe care le purtau, de admiraţia reciprocă în ceea ce priveşte achiziţiile obţinute în domeniul cunoaşterii general-umane, precum şi a bucuriei afirmării acestei puteri de cunoaştere în viaţă, a traducerii ei în idei, în fapte, în realizări, în comportamente izvorâte din conştiinţa unei apartenenţe universale, ca om teandric, înduhovnicit (această „trestie gânditoare...”, după cunoscuta sintagmă a lui Blaise Pascal), a creatorului de valori.

Promotor fervent al psihologiei clujene şi, în sens larg, al psihologiei româneşti, cunoscut şi apreciat şi peste hotare, profesorul universitar Ioan Radu a colaborat cu psihologi din Franţa, Polonia, Belgia (avându-l ca mentor ştiinţific de peste hotare pe profesorul Faverge, matematician şi psiholog, specialist în ergonomie, din Bruxelles), fiind în acelaşi timp membru activ al Academiei din New York (din anul 1994), precum şi membru al International Association of Applied Psychology.

Şef al Catedrei de Psihologie, între anii 1975-1977, reluând această funcţie după anul de graţie 1990, când a reînfiinţat catedra şi secţia de Psihologie a Facultăţii clujene, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, profesorul doctor Ioan Radu a fost şi redactor-şef al Revistei de Psihologie, editată de Academia Română şi al versiunii acesteia în limbi străine („Revue Roumaine des Sciences Sociales, Série de Psychologie”, 1981-1991). Totodată, a fost şi redactor principal al Revistei „Studia Universitatis Babeş-Bolyai” (1990-1995), „Seria Psychologia-Paedagogia”, precum şi expert UNESCO, activând cu numeroase participări la congrese internaţionale, conferinţe, simpozioane, forumuri, seminarii de profil, care i-au amplificat aria de relaţionare profesională, realizând astfel colaborări de prestigiu în domeniul psihologiei teoretice şi aplicate. Astfel, a avut o amplă colaborare de specialitate cu psihologi şi matematicieni de la Catedra de Psihologie a Universităţii din Bruxelles etc.

Activitatea profesorului universitar doctor Ioan Radu reprezintă o punte de legătură între vechea generaţie de psihologi şi psihologii tineri, sfărâmând şi anihilând astfel consecinţele nefaste pe care le avusese de suferit ştiinţa psihologiei, în anii vechiului regim, prin traversarea conului de umbră al perioadei 1978-1989.

Mentor de şcoală, după Revoluţia din decembrie 1989, profesorul Ioan Radu a înălţat, ca un autentic Prometeu, flacăra reînvierii ca ştiinţă a psihologiei în Universitatea clujeană; a format noi cadre de înaltă ţinută ştiinţifică, a deschis porţile unor noi specializări în domeniu, pe bazele aceleiaşi seriozităţi în cercetare care l-a caracterizat întotdeauna.

Profesorul Ioan Radu afirmă: „... fiecare generaţie, fiind centrată pe sine, este mereu tentată să creadă că ştiinţa, istoria, începe odată cu ea, că ea singură este deţinătoarea adevărului, în timp ce generaţiile precedente au trăit în eroare... În timp, se constată însă faptul că adevărul, care părea iniţial un paradox, devine o banalitate şi apoi, uneori, o prejudecată... Fiecare generaţie reprezintă, întotdeauna, un moment important în istoria ştiinţei, în continuitatea cunoaşterii umane...”

Neobosit întemeietor şi organizator de şcoală psihologică actuală, având o personalitate plină de înţelepciune, de perseverenţă, de generozitate şi căldură umană, dar şi de rigurozitate şi fermitate didactică, profesorul universitar doctor Ioan Radu a repus pe culmile cogniţiei şi meta-cogniţiei jaloanele construcţiei psihologiei, ca ştiinţă în continuă afirmare şi dezvoltare, pe tărâm clujean contemporan.

PERSIDA RUGU

"Deşertul dintre două respiraţii",Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011

Ilustratia copertei:Mihail Nemes

Viaţa după Azelman”, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007; ediţia II, 2008; ediţia III, 2010.

Ilustratia copertei:Gabriela Stefanescu

„Scrisori din singurătate”,editia II, Ed. Eurograph, Cluj-Napoca, 2005.

Ilustratia copertei:Maria-Mirela Sima

„Scrisori din singurătate”, Ed. Etnograph, Cluj-Napoca, 2oo4

 ilustraţia copertei: Dorel Dobocan (Germania)

„Luntrea de ghindă”, Ed. Napoca-Star, Cluj, 2oo1.

ilustraţia copertei I: Alina Cioară

ilustraţia copertei IV: Gabriela Ştefănescu

„Cartea cu arbori”, Ed. Napoca-Star, Cluj, 2ooo.

Ilustratia copertei:Stelian Acea

„Faraonul albastru”, Ed. Cronica, Iaşi, 1993.

Ilustratia copertei;Traian Mocanu

„Desculţă în iubire”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 199o.

Ilustratia copertei:Ioan Horvat Bugnariu

REVERII CARTEZIENE – UNIVERSURI PARALELE

Poezia, acţiune teandrică, este o luptă permanentă cu Timpul. Frenezie ascunsă de ape, zbucium de rădăcini, umbra poetului caută veşnicia. Printre versuri, ca printr-o respiraţie rănită de cer, se aud ecourile Edenului de negăsit. Raţiunea este stăpână peste cuvintele care curg, boabe de adevăr paroxistic pe firul nevăzut al secundelor căzute parcă dintr-un orologiu de sânge şi strigăt, de flamă ascetică şi dor bine-cuvântat. În volumul de versuri semnat de poetul Andrei Fischof, „Umbletul îndoielilor” (Editura Galateea, Germania, München, 2005), scepticismul cartezian se împleteşte mereu cu o sensibilitate proaspătă, exacerbată, nicicând obosită de prea-plinul interior, poate doar angoasată uneori de zgura alunecării prin marasmul cotidian al gesturilor şi acţiunilor de rutină. Acum şi aici însă, intervine forţa regeneratoare a imaginaţiei care adăposteşte misterul de necuprins al seismului dintr-o amintire cosmică, precum al tăcerilor din cuvânt. „Cum dor, / precum cuvântul spus pe jumătate, / ciuntit de lama gândului / ascuns prin preajmă, / pitit în hăituitele avânturi / trântind ferestrele deschise. / Veşmântul, / ca toga cioclilor dreptăţii, / prea strâmt pe umbra / adevărului minţit, / se rupe în fâşii - / muţenii înaripate. / Rămâne trupul / visând trecute-atingeri. / Înfricoşat. / Precum cuvântul spus pe jumătate.” („Cum dor”) Poemele, aceste „păşuni pentru imaginaţie” (v. Mircea Martin), porţi necunoscute, nebănuite măcar, sunt pragul de vioară Stradivarius al universurilor paralele din noi... Ancorate într-o lumină izvorând din sursele cele mai adânci ale sinelui, acolo unde sinele individual se suprapune din ce în ce mai mult cu adevăratul Sine, prin transcedentalitate supra-conştientă spre o Transcendenţă de cele mai multe ori voit refuzată, cuvintele se adună într-un singular proces de adâncire, de reformulare obsesională şi cern, demiurgic, energiile universale ale micro-cosmosului din noi, în macro-cosmos. Astfel, tăcerea dintre cuvinte sau din miezul cuvântului constituie sâmburele de esenţă trans-mundană izvodită din / ori izvoditoare de duh poetic. Poeme fruste, mustind de sevă şi de forţă a cuvintelor, impregnate de o arzătoare densitate semantică, aducând uneori o uşoară briză boreală a poeziei borgesiene, versurile sintetizează viziunea poetică şi existenţială a autorului. Sunetele adunate în sintagme se răzvrătesc, învăpăiate felii de Logos, împotriva aşezării lor în pagină, ca într-o matrice de gheaţă. Există, în universurile poetice ale creaţiei scriitoriceşti a lui Andrei Fischof, o tentă de fragilitate umană, împletită concomitent cu o putere abscons-vulcanică, implozivă. Taină, rostire şi tăcere, sunt cheile poematice / pneumatice, ontologic vorbind, ale poetului. Volumul iscător de nelinişti ancestrale, „Umbletul îndoielilor”, revelează o trans-substanţiere subterană, petrecută sui-generis în conştiinţa autorului. „Ceva se-ntâmplă în mine. Am început să renunţ, / La cuvinte din poemele scrise demult, / La ocrotirea fricii din aşteptarea coşmarurilor dinainte ştiute, / La cei care nu au revenit când nevoia de ei îmi era totul. / La atingerea unei respiraţii surprinse, / La distingerea unui da de un nu absolut, / La distanţa dintre tihnă, curaj şi-nţelepciune, / La mândria de a ajunge, / Chiar şi prea târziu, / La uşa potrivită / Şi a ghici / Cine stă în beznă / În faţa mea / Şi nu mă lasă s-o mai încui, / Făcându-mă să mă topesc ca metalul, / În atât de multa mea / Neştiinţă.” („Ceva se-ntâmplă”) Tot ceea ce părea a fi încredere, împlinire, linişte (chiar aparentă sau prefăcută), de până atunci, se clatină, se frânge sub greutatea neliniştitoare a căutărilor, a întrebărilor fără de răspuns, a cercetării mai-adevăratului şi prea-îndoielnicului status fiinţial de „trestie gânditoare” pascaliană ori de problematică şi problematizantă „rezolvare” carteziană. „Şedeam aşa, faţă-n faţă cu mine însumi, / de-o parte şi de alta a mesei din bucătărie, / în jurul căreia mi s-a întâmplat copilăria - / ca două vise: / unul de-acum, unul de ieri, / mai sărac cu experienţa unei zile întregi. / Şi tăceam într-o jalnică adulmecare. / Dar jocul acesta fără legi scrise / cât poate să ţină - / gâlgâitul minţii îneacă al treilea vis, / cel de mâine, / dinainte neştiutul, / cu-atâtea chipuri şi nume şi-arome şi-atingeri / întretăindu-se în carnea-i. / Şi nu mai ştiu: care din cei doi sunt eu, / şi care eu.” („Faţă în faţă”) Neaşteptat, comprehensibilitatea atotstăpânitoare se transformă în intransigenţă şi inflexibilitate valorică, iar veghea afectivităţii într-un translucid stei rectiliniu, al voinţei călăuzite de o înţelepciune impregnată de tradiţie, de empatie, de dreaptă şi radicală cumpănire a lumii. „Desprins de sine şi de timp”, aşa cum îl prezintă Alexandru Lungu în prefaţa volumului de poeme „Umbletul îndoielilor”, Andrei Fischof rămâne un poet al universurilor dense, consistente. „Eu, plugar al cuvintelor, / în miezul lanurilor vieţii mele şed, / în vântul îmbrăcând sperietorile de ciori / cu înţelepciunea-i, / şi spun: / aici vreau să fiu îngropat, / între brazdele care mi-au înghiţit, / amestecându-le, / amprentele / şi care, / se spune, / au fost cândva fundul unei mări. // Astfel am şi trăit: / versurile mi-au întărit glia / iar marea a dispărut / cu flora şi fauna tinereţii mele. / Am rămas trup pentru umbra-mi / care va dispare apoi, / la apusul vântului.” („Plugar al cuvintelor”) Ambiguitatea dintre propensiunea spre credinţă, neacceptată uneori raţional, şi vehiculata contestare a divinităţii („Nu mă rosti”, „Sfânta Treime”, „Muzeul de ceară”), face din profilul autorului un „spirit faustian” complex, după expresia consacrată a criticilor Eugen Lovinescu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, vis-a-vis de poetica argheziană, faţă de care poetica fischofiană prezintă anumite similitudini, ancorate în forţa plină, scrâşnitoare, a verbului literar, în tensiunea spiritului şi a limbajului, în saturaţia fascinată de concret a imaginilor, în „senzaţia de materialitate grea pe care o lasă poemele străbătute de dezolare şi singurătate” (Eugen Simion). Expresia poetică iese, de cele mai multe ori însă, la Andrei Fischof, din magma tiparelor tradiţionale, din „dulcele stil clasic”, impregnându-se cu meandrele robuste ale versului alb, cu încărcătura aromitor metafizică de sorginte cvasi-blagiană, cu agresarea limitelor conotative şi denotative ale cuvântului, însumând o hartă poetică de neconfundat, o absolută revanşă a imaginarului, o lirică fundamentală acoperind semnificaţiile unor universuri paralele, înrădăcinate fie în „metafizica poetului”, fie în „metafizica filosofului” (Marcel Raymond), fie, de cele mai multe ori, în contopirea amândurora într-un spaţiu al incandescenţei creatoare, unificatoare a reverberaţiilor de macrocosm în microcosm. „E în mine o nostalgie pentru locuri / Care niciodată n-au existat în viaţa mea / Şi nici nu vor exista. / Asemenea aceleia pentru chipuri care-mi sunt străine / Dar îmi par mai cunoscute decât oricând. / Rătăcirile mele pe drumurile spre mine însumi / Mă micşorează, ros cum sunt de pierderea sensurilor, / Până când voi rămâne un punct, un simplu / Punct la sfârşitul unui vers rămas nescris. / În acest punct, gaură neagră ca ascuţimea, / Se va sparge lumea pe care mi se pare doar că am trăit-o.” („Rătăciri”) Atmosfera poetică se transformă într-o mitologie a îndoielii, a căutării mitice a unui punct de sprijin, a unei oaze de sevă şi certitudini, ca o statornicire a nedesluşitelor lumini dinaintea începuturilor („Identificare”), într-o inimă de univers. „Parcă nici n-ar fi a mea / această piele: / ambalaj elastic oaselor din suflet, / sângelui vuind, să nu se reverse / peste digurile minţii. / Urme se lasă şterse, precum / amprentele pe hârtia boţită. / Câte-o tăietură veche - / grimasă-ncremenită - / se subţiază-n vreme, înghiţind-o: / semn de recunoaştere / în umbletul zănatec al îndoielilor.” („Umbletul îndoielilor”) Relieful uman este abordat în toată cazuistica lui patologizantă, de la angoasa istoriei („Gânduri”, „Când fiii”) la anxietăţi extrapolate existenţial („În goana noastră”, „Cântecul lebedei negre”, „Echilibru fragil”, „Minute ascuţite”, „De închiriat”, „În pădurile tăcerii”, „Spovedanie”), de la creativa şi nepotolita curgere ontogenetică a entuziasmului de început la canoanele vârstei mature, de la cosmicul Eros ( „Ca apele lumii”, „Iubind târziu”, „Fără titlu”, „Cireşele”, „Venin”, „Nici somnul, nici trezirile”) la fatidicul Thanatos... Dimensiunea tragică este prezentă în viziunea sa, ca un fel de îndrumar de „locuire poetică” a lumii, ceea ce determină „un plus de fiinţă” adus existenţei. Şi totuşi, aşa după cum arată şi Gaston Bachelard, „oricare ar fi afectivitatea ce colorează un spaţiu, fie ea tristă sau grea, de îndată ce este exprimată, poetic exprimată, tristeţea se temperează, greutatea devine uşoară...” Aşadar, autorul îmblânzeşte aceste trăiri şi le ţine piept într-o manieră proprie, specifică, sub forma înălţării cuvântului, ca un alt şarpe de aramă în deşert, din piatră, din metal, din ape, din ierburi, din tină, din foc. La o citire de început, te întâmpină un relativ disconfort ideatic–afectiv, în faţa pluralităţii rugos–semantice a textului, urmat – la o cercetare pe paliere – de o fascinantă şi inepuizabilă receptare a complexităţii sensurilor şi o rară densitate a logosului, de o forţă deconcertantă, sugestivă până dincolo de proiecţiile imaginative obişnuite. Versurile cuprind stări de limită, frisonante întrebări, afecte stranii, tristeţi ca nişte furtuni lunatec spărgătoare ale „ferestrelor rotondei” aşezate în oscilantul echilibru dintre un spaţiu virtual şi un cotidian pragmatic, transcenderi spre acel dincolo, ca un mereu alt posibil univers, pe o punte clădită din semne de topos clocotitor, de o nedefinită expectanţă. Tihna bănuită undeva, ca o existenţă vag-ispititoare bântuie prin preajmă, niciodată atinsă, niciodată palpabilă, niciodată asimilată în întregime. Ea, liniştea jinduită, rămâne o fata morgana, chinuitor vizualizată şi, mereu, ardent absentă, elemente ce aduc într-un fel cu prezenţa de fantasmă a idealului eminescian din „Miron şi frumoasa fără corp”... „Mările subterane se-ntind uneori / sub deşerturi, / îndărătnice, nevoindu-se parcă descoperite şi / atinse de otrava din aer mişunând peticită / cu făţarnica noastră muţenie. / Ele citesc din palma adâncurilor, / dar tainele nu le dezvăluie / nici după ce acestea le-au gustat limpezimea. / Când deasupra-le se-aude / răguşeala burghiului apropiindu-se, / mările dispar – fata morgana a închipuirii. / Atunci, deşertul le respiră, / născând fata morgana a oazelor / din drumurile noastre prin / neştiuturi.” („Mările subterane”) Întrebările revin, chinul neliniştilor spasmodic obsedante înfrunzeşte „proteguitor”, totul se condensează într-un fir de flamă, nevăzut pentru ochii lipsiţi de har şi iniţiere în solul indicibil al metafizicului. Poesis-ul se manifestă, din nou, ca o realitate coordonată de visul cu ochii deschişi, într-o lume de himere... „Ca picătura surprinsă, / lăsându-se în voia nestăpânitei puteri / a pământului care, ca un scamator, / o desprinde de pe ram / fără s-o atingă - / astfel e sfera perfectă / a adevărului uitării de sine / alunecând în aer, sorbit de bulgări, / mai uşor decât el însuşi. // Numai ploile năvalnice / încalcă această vrajă a legilor firii. / Golite, dezgolite, / ele nasc curcubeul – brăţara de neatins / a împăcării.” („Sfera perfectă”) În ansamblu, aria poematicii fischofiene implică o tensiune lirică neobişnuită, un spirit sfâşiat lăuntric într-o încleştare dinamică a propriilor sale energii, totul suportat cu un stoicism raţionalizat de sinele însuşi. Zodiacalii „fraţi-duşmani”, tăcerea şi cuvântul, care sălăşluiesc în fiinţa poetului, rămân prin vers în planul unei conştiinţe lucide, constituind însuşi miezul, însăşi esenţa ei antinomică. Între vorbire şi non-vorbire, între cuvântul semnificant şi tăcerea indecidabilă, universul poetic creat de Andrei Fischof defineşte tensiunea unei revelaţii a universului propriu, care capătă elocvenţă prin mesajele latente, ca o maree, susţinute de magnetismul fluenţei lirice din fiecare poem, din fiecare carte, ca dintr-o „boală învinsă” (Lucian Blaga). Obsedat de timp, discursul literar construit de scriitor deţine o uriaşă forţă integratoare. Vocea la persoana întâi, eul permanent vizibil al poetului se transformă deodată într-un inedit receptacol şi emiţător de fenomene trăite, percepute, imaginate. În enunţuri lirice cu undă de şoc, cu nuanţe neo-expresioniste, comportamentul existenţial din poezia cultivată de autor se face simţit ca un strigăt interior „asurzit de linişte”, o confesiune-strigăt a cuvântului-tăcere metamorfozat într-un cuvânt-vorbit ori a cuvântului-vorbit metamorfozat într-un cuvânt-tăcere. Aşa după cum spunea şi Vasile Voiculescu, „scrisul e o nuntă”, la fel cum e şi extazul dăruirii („Închinată-mi eşti”) ori uluirea tainelor eu-lui din iscarea semnificaţiilor sensului erotic, relevat ca un perpetuu act iniţiatic în ordinea gnoseologică a existenţei umane („Şi-atunci, pragul”). Prin cuvântul biruitor, Poezia primeşte girul izbânzii asupra efemerului, cotidianului, nesemnificativului. Încărcate ontologic, versurile se transformă uneori într-o reală „ars poetica”, în care autorul îşi proiectează căutările, zbuciumul, rolul orfic al alchimiei poetice în indefinibilul rezumat al marelui Cosmos... „Iubito, cum să ştiu dinainte / cum va arăta poemul nescris încă / dar zbătându-se în mine / ca febra fără leac / când veşmântul simţirilor / este îndoiala / iar podoabele îi sunt / florile de metal ale încrâncenării // pereţii poemului cum vor închide / între ei / ne-mbelşugatele iubiri / cum să ştiu eu dinainte / dacă fereastra întredeschisă / fi-va refugiu / sau îmbrăţişare // încotro va curge lava / la fiecare nouă izbucnire, / arse, poalele vulcanului / nu ştiu” („La o întrebare”)... sau: „Raţiunea e pasărea / făcând coroana copacului să tremure / sub greutatea ei cât o clipire. / Copacul însuşi, / proptit locului până va cădea mort / de trăznet, de secure, de aşteptări în van, / este simţirea. / Poetul e / dorul de acestea toate” („Postfaţă”). Tăcerea poetului rezultă şi dintr-o anumită „tabuizare a lucrurilor”, aşa după cum accentua Romul Munteanu, îndeosebi a unor sensuri pre-existenţiale. Relaţiile stabilite între aceste atitudini şi propensiuni poetice şi evenimentele realităţii se clădesc prin cuvântul generator de lumi multiple, superpozabile, în parte interşanjabile ori intersectabile. Un imens univers de semne devine matricea fiecărui poem („Dintre crengile insomniei”, „Mirosul cărţilor”, „Precum nevăzătorul”, „Memoria”, „Ca şi cum”, „Rondel”, „Nimic”, „Singura mea carte”), ca o continuă jubilaţie a cuvintelor prin carnea poetului. Piese de puzzle, silabele înlănţuite în poeme rotunde – aceste „nuci greu de spart pentru dinţii de lapte ai criticii”, după expresia lui Victor Ivanovici – devin exerciţii spirituale supreme, surprinse în momente de maximă intensitate. Edictul blagian se manifestă peren: „Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”. Prin cuvântul care este cogito-ul constantelor umbre, „lucrurile încep să semnifice”, spune Jean-Pierre Richard, „redobândindu-şi astfel fiinţa poetică, poeticitatea intrinsecă...” Şi universurile paralele, reveriile carteziene rămân esenţa intangibilă („Noli me tangere...”), indestructibilă, a magiei din plasma cuvântului, din spiralele arborelui sefirotic, în amprentele verbale ale poetului de neoglindit între oglinzi, de necuprins ca însuşi infinitul, cunoscut sub numele teluric de Andrei Fischof.

 PERSIDA RUGU

ANDREI FISCHOF, POETUL ÎNTRE VULCAN ŞI CER

Uneori, când magma cuvintelor devine atât de densă, încât lucrurile sunt doar umbre ale acestora şi evenimentele, posibile jocuri de puzzle pe care cuvintele le zămislesc şi le certifică, te afli pe tărâmul în care verbul poetic este stăpân, un stăpân intransigent al cărui supus, lumea, nu-şi poate găsi sensul fără el. Este un cosmos al logos-ului şi al raţiunii imaginative, organizatoare de arhitecturi neaşteptate. Cuvântul, cu forţa lui creatoare de seisme şi galaxii, uneori molcom şi ascuns în adâncurile insondabile ale peşterilor sinelui, alteori izbucnind cu flăcări telurice spre cerul impasibil, cuvântul torţă şi candelă, învelit de toate mantiile realităţii şi învelindu-o, la rândul lui, în aura de fulger demiurgic, cuvântul aşadar, cu întreg arsenalul său de faţete necunoscute în pofida atâtor cunoaşteri, cuvântul inepuizabil în sensuri şi interpretări domneşte covârşitor într-o „vulnerabilă” pax messianica, în poemele volumului „Prefăcuta linişte” (Editura Hasefer, Bucureşti, 2003), al scriitorului Andrei Fischof, văzut ca un „poet al trăirilor delicate, transpuse într-o caligrafie discretă şi rafinată a versului, mizând mai mult pe sugestie decât pe descripţie şi evocare directă... nu lucruri descrie poetul, ci rezonanţa interioară a acestora, amprente lăsate pe efigia translucidă a realului...” (Cornel Moraru) Registrul complementar este susţinut de Liat Marom, care spune că „imaginile lui Andrei Fischof îşi au puterea şi inteligenţa în însăşi simplitatea lor directă, poetul utilizând toate uneltele pe care poezia i le oferă, dând, în acelaşi timp, semnificaţii neaşteptate cuvintelor”. Între aceste coordonate se desfăşoară complexitatea de nedefinit, niciodată epuizată pe deplin ca pătrundere de semnificaţii latente, dispuse în nesfârşite straturi superpozabile, cu halucinaţia tangibilităţii unor cercuri concentrice de micro- sau macro-cosm, a poeziei lui Andrei Fischof. Autor al mai multor volume de versuri în limba română („Dialog imaginar”, 1978; „Uitarea de sine”, 1983; „Atingerea umbrei”, 2000) şi în limba ebraică („Durere albă”, 1991; „Dansul cuvintelor”, 1993; „Iarna verde”, 1995; „Încărunţirea timpului”, 1997; „Aproape că”, 2002), posesor de prestigioase premii şi distincţii literare, după cum a arătat şi regretatul academician Nicolae Cajal, în prefaţa antologiei de poeme alese, Andrei Fischof este şi autor al unor proze scurte („Anotimpurile unui călător”, „Viorile”, „Somn”, „Sigiliul”, „Formular pentru eternitate”, „Tinichelele”, „Decenii întârziate” ş.a.), publicate în reviste literare din ţară şi bine receptate de criticii literari şi de cititori. Postfaţa antologiei de poeme alese, postfaţă realizată de Al. Cistelecan, trece prin „lama revelării”, la modul excelent, traseul interior al poeticii autorului, insistând asupra reflexivităţii şi registrului meditativ al imponderabilelor şi al melancoliilor delicate, al dramatismului şi scepticismului realului fischofian. „Andrei Fischof e un sceptic al nostalgiei şi un entuziast al stărilor de tranzienţă. Cumulate în secvenţe jurnaliere, în care marginile decupajului cotidian se diluează, sau se pierd în melancolia interioară (...), în care aventura cuvântului e văzută ca o arhitectură spirituală. Sobrietatea rămâne marca definitivă a poetului, oricât de temerar sau încrezător s-ar arăta uneori conceptul poetic. (...) Pe acest fond de austeritate – şi discursivă şi atitudinală – cuvintele sunt percepute totuşi, senzual, ca materialitate spirituală; e modul lui Andrei Fischof de a sugera, deopotrivă, portanţa lor ontologică şi responsabilitatea; el nu lucrează cu un limbaj nevinovat, ludic şi euforizant, ci cu unul încărcat de fiinţă şi mereu în angoasa sensului depoziţional”, precizează, cu deplină intuiţie şi luciditate, Alexandru Cistelecan. Volumul „Prefăcuta linişte” cuprinde poeme alese, scrise din „anii ’ 70” până la „început de mileniu”, conform exprimării autorului însuşi. Adevărat „fir al Ariadnei” prin creaţia poetică a scriitorului Andrei Fischof, volumul de faţă constituie o implozie-avalanşă, o spirală de universuri fecunde şi desmărginite. Hic et nunc, timpul se împleteşte cu spaţiul într-o cuvântătoare alianţă sui-generis („Fotografii”, „Sic transit...”, „Statuie de nisip”, „Ecoul”), vorbind „trecutului” şi „departelui”, rostind silabe catharsis. Cuvintele devin materie cu densitate specifică, de neegalat. Atmosfera poemelor se clădeşte treptat, alunecătoare „casă de hârtie” (Fr. Mallet – Joris), inefabilă şi, totodată, plină de o putere benignă, care tulbură şi linişteşte, care arde şi limpezeşte orizontul interior („Starea de urgenţă a cuvintelor”, „Tresărind ca piatra”, „Răzbunarea metaforelor”, „Prefăcuta linişte”, „Fugare, cuvintele”). „... În pauza dintre cuvinte, / parşiva-mbrăţişare a poemului / născându-se din caracatiţa – gând. / Acolo-s adâncurile mele treze, / în firele de praf ale tăcerii / dintre o rostire şi alta. / Puterea poemului întreg, / nescrisul” („Cuvintele”). Viaţa se înalţă, rodire a ne-rostirii cuprinsă în rostire: „Scriu cuvântul / ca şi cum aş construi o casă. / Coridoarele, labirint al sensurilor, / luminate-s doar de odăile crescând din ele, / ca dintr-un ram. / Ziduri se-nalţă din palma-mi / legând pivniţa de podul casei. / Pământul de cer. / Gândul de rostire. / Ca nişte clădiri, cuvintele” („Cuvintele, ca nişte clădiri”). Stările afectiv-incandescente, adânc clocotitoare, virtual făuritoare de destin, în drumul lor spre faptă, trec mereu printre furcile caudine ale imaginaţiei atinse de aripa traumatizant-melancolică a unui „ta panta rhei” (Heraclit) şi ale raţiunii intansigente, aşteptând pe marginea ringului jocul de zaruri, adeseori imprevizibil, al destinului („Poem”, „Apusul violet”, „Începuturile, câte au fost”, „Frânturi”, „Străvezie, lectica”, „Sonet”). Personalitate cu o complexă tentă activă şi, în acelaşi timp, profund contemplativă, analitică, autorul trece, în desfăşurarea poeticii proprii, prin mai multe registre empatice, de la exprimarea unor evenimente fruste, dramatic ancorate în plan istoric-social („Zadarnic cântecele ghitarelor”, „Echilibru”, „Depoziţie”, „Speranţe sunt”, „Veniţi oameni buni”, „Plângând tăcut”), până la experienţele personale, cu ecou de seism ontologic, recognoscibile în paloarea tărâmului din oglindă („Pădurile”, „Cântec”, „Albe linişti”, „Naufragiu”, „Precum ierbii”, „În fiecare zi plec”, „Atât”, „Durere albă”, „Cât am vrut”). Iubirea, un ultra-sensibil instrument al cunoaşterii, este în sinele de plumb impregnată de ceţoasa expectativă a anxietăţii decizionale („Adânca lume paralelă”, „Inevitabilul târziu”, „Atingerea umbrei”, „Dacă nu tihna”, „Gând-azil”, „Să scriu”, „Timp prezent”, „Cartea sângelui”). Sceptic şi rafinat, cutezător şi retractil, această indefinibilă alternanţă de flux şi reflux mareic reprezintă un veritabil axis mundi pentru nucleul liric al scriitorului Andrei Fischof. Angoasa existenţială pândeşte din beznele trecerii... Ea reliefează şi sensibilizează augmentativ adâncimile cuvântului, ca materie poetică („Noapte de iulie”, „Cât de ciudat”, „Cădere liberă”, ”Dureri”, „Noaptea, drumurile”, „Ca o eclipsă”, „Izvor în cerc”), până la transfigurarea energetică a transcendentului în imanent. Cedarea dreptului de veto al stăpânirii de sine în faţa unei posibile „explozii” ideatic-afective durează doar atât cât permite, pe terenul cartezian de ansamblu, formarea unor breşe de natură expresionistă ale discursului poetic („Lucrurile cu două feţe”, „Uneori, mintea”, „Inima cealaltă”). Căutarea, găsirea şi redarea cuvântului adecvat stării interioare pseudo-sacralizate a fiinţei umane, induce un proces de de-construcţie şi re-construcţie a coordonatelor existenţiale... „Până când voi şti să scriu / Până ne vezi până ne vezi / Răspund cuvintele nescrise încă // Până când striga-voi în coşmaruri / Nevăzute lanţuri mă vor strânge / În somnul ocolindu-mă de-o vreme / Până când le suportăm pe toate // Până la moarte până la moarte / Răspunde corbul şi iar se prefăcu-n poem” („Corbul din poem”). Versurile sunt de o persuasiune aparte, cu nuanţe şi sonuri care conturează o expresivitate literară obţinută, paradoxal, printr-o economie de mijloace poetice, cumpănite însă într-o pondere armonioasă a „greutăţii” de sensuri şi comunicare verbală. Este o poetică a intelectului şi a sensibilităţii lucide şi intuitive, în egală măsură; tocmai această armonie de balanţă hermeneutică a elementelor complementare, a conotaţiei şi denotaţiei, convinge estetic. Poemele, mocnind de sevă şi relief, stau mereu în „startul” unor stări de tensiune acerbă („Uneori îmi propun”, „Peretele de sticlă”), controlată de ochiul teandric al autorului. „Prefăcuta linişte” este tăcerea din preajma unui vulcan, care nu erupe niciodată; dar care poate oricând să susţină cerul cu umărul.

 PERSIDA RUGU

FÂNTÂNA DIN MIEZUL CUVÂNTULUI

Întâlnirea cu versurile scriitorului Andrei Fischof („Atingerea umbrei”, Editura Arhipelag, Târgu-Mureş, 2ooo) constituie unul dintre miracolele posibile, însă rar concretizabile în viaţa unui poet. Am citit multă poezie, panoplia de cuvinte se pierde în sângele memoriei, dar n-am avut decât arareori străfulgerarea de bisturiu de lumină a convingerii ferme că mă aflu, după un lung şi mult prea ostenitor drum prin deşert, în proximitatea unei oaze neaşteptate, pline de sevă şi transparenţă, în prezenţa poeziei adevărate. Este o certitudine care nu mă părăseşte nici acum, după reluarea de nesfârşite ori a lecturii acestor poeme, în care cumulul de sinestezii perceptive şi aria semantică se descoperă şi re-descoperă într-o continuă uimire neabătută. Trecerea de la receptarea vieţii, ca „patria tuturor lucrurilor”, la receptarea stării poetice specifice autorului, precum, uneori „aşchiile dorului” din „strugurii timpului, storşi”, „umeda oglindă a firii” din „cercul orb”, „inevitabilul târziu” din „puterea depărtării”, alteori „seva tihnei” din „străvezia moştenire”, „ierbarul cuvintelor” din „foile cu versuri”, reprezintă un impalpabil fir al Parcelor din labirintul mundan, care induce un nou peisaj afectiv-imagistic, ideatic-verbal în orizontul spiritului nostru. Este o stare estetică similară trecerii de la asimilarea chinuitor-empatică a atmosferei unor tablouri cu Sisif acoperit de amintirea unui bolovan sau cu Atlas îngenuncheat pe ţărâna din propriul „sine” (S.Freud), la asimilarea atmosferei creaţiei plastice a lui Marc Chagall, cu levitaţiile care transformă materia în energie teocentrică, într-un spirit perpetuu orientat spre adâncimea din înalturi („excelsior!”, „per aspera ad astra...”). Poezia vine dintr-un dincolo şi merge într-un dincolo nedeterminat... Spaţiul rămâne deschis şi bântuit de o realitate metafizică. Armonii subterane transpar într-un cer de deasupra cuvintelor, răsfrânte – ca umbra păsării în apă – , de miezul diamantin al ecoului. Poezia comunică şi se comunică. Odată, Paul Valery afirmase: „poetul caută să provoace în noi o stare şi să ducă această stare excepţională până în punctul unei împliniri perfecte (...)”. Ca poetică a trans-modernismului, Andrei Fischof descoperă în flacăra cuvântului, tăcerea, marcă de aur a sensibilităţii şi a profunzimii umane; tăcerea care curge meandric printre fonemele şi grafemele cu foşnet de frunze şi inimi, printre silabele încărcate ontologic. Versurile, înveşmântate într-un ritm alb, alunecă pe un clocot de arteră care hrăneşte universul văzut şi pe cel nevăzut, ca floarea uşor albastră a soarelui lagunele visului nostru. Cuvintele îşi cern mugurii, se desghioacă în sunete atât de translucide, încât pot împodobi aripa unui templu. Te inundă cu nostalgii aceste poeme, te copleşesc emoţional parcă fără să ştii, nu numai pentru că freamătă inefabilul în construcţia lor, ci pentru că începi să iubeşti spaţiul dintre cuvinte... Şi surpriza îţi taie respiraţia: iată Poezia! („Ecce Poesis!”), poezia formată din arşiţa tăinuită în fântâna din miezul cuvântului. Există acolo, în acel mister, o „tăcere” cuvântătoare, fără de nume, fără de rostire, fără de atingeri; şi semnificaţia, una dintre posibilele semnificaţii ale denumirii acestui volum de poeme, îţi devine din ce în ce mai clară: poezia este doar „atingerea umbrei” cuvintelor! Atingere realizată de zborul fabulos al unui Pegas liturgic. „Poezia, o chemare din interior, o apăsare confuză, spunea Wordsworth, o căldură sfântă, spunea Keats, o apăsare de nemurire deasupra inimii; şi această apăsare unde oare vrea să ne arunce dacă nu spre acele sălaşuri către care ne cheamă o prezenţă mai mult decât umană? Dacă e să-l credem pe Walter Pater, toate artele aspiră să se unească cu muzica. Da, toate aspiră, fiecare prin intermediarii magici ce-i sunt proprii: cuvintele, notele, culorile, liniile – toate aspiră să se unească, însă cu... rugăciunea”, arăta Henri Bremond. „Gustul pământurilor”, „Scriind, simt”, „Gratiile de aur”, „Nisipurile”, „Doar poetul”, „Cât de ciudat”, „Fluierat în beznă”, „La nerostitele izvoare”, „Semne”, „Vis”, „Elegie” sunt numai câteva dintre poeziile care clădesc devenirea întru fiinţă (Const. Noica) a verbului poetic, pe drumul individuaţiei jung-iene a scriitorului. „Dincolo de fiecare poem / Se află cel nescris încă, / Precum batistele înnodate curgând / Din pumnul iluzionistului - / Strânsoarea de clepsidră / A împunsăturii din piept. / La urmă – foc şi păsări / Şi palma goală a scamatorului. / Ceea ce a rămas din poeme: umbra din sânge” („Umbra din sânge”). Spirala sunetelor, această realitate iscată printre faliile celeilalte realităţi, din „adânca lume paralelă”, se rotunjeşte în văzduh, ca o altă scară a cerului de dincolo de cer, de ape, de ierburi şi cratere, ca o rană fecundă lăsând să treacă prin ea spiritul abia întrezărit al viitoarelor poeme: „Ocrotitor, muntele; / brad lângă brad: pene în imensa aripă / a firii. / În tăcerea din palma-mi / simt aroma orhideelor din poemele / încă nescrise” („Fotografie din mers”). Există scriitori privilegiaţi care pot stăpâni cuvintele. Poetul Andrei Fischof este mult mai puternic – stăpâneşte îngerii cuvintelor...

 PERSIDA RUGU

Mihail Nemes

Mihail Nemes

Publish at Calameo or read more publications.

SPITALUL FILANTROPIA,versuri de Ion P. Iacob, Editura Panteon, Piatra-Neamţ

Publish at Calameo or read more publications.

MAURICE COUQUIAUD

Publish at Calameo or read more publications.

REMEMBER

fratelui meu, Petre,

in aeternum

ECOUL PANDOREI

Frunzele anotimpurilor cern tăcerea

râul cenuşiu

durerea din piatră umbra lacrimei

ultima pasăre

speranţa

arde în inima smulsă din piept

IERBURI DE LAVĂ

Fulgerul pământului e puntea dintre două priviri

ierburi de lavă frâng abisul

cresc până dincolo de amintire

sanctuarul se macină

făină pentru sângele memoriei

ascuţit seism

clocotul

ca o despicare de ghilotină

TĂCERI ASCUŢITE

Tăceri ascuţite inundă pustiul dintre frunze

dintre inimi

arderi în arca din sânge

păsări ciugulesc liniştea mormântului

pasul tău

înfrunzită zbatere de clopot

îmi treieră carnea

SOMNUL CELUI HĂITUIT

Somnul celui hăituit

alunecă frânt

pe celălalt mal

printre calendare de cactuşi semne de foc

trepte de şerpi

arborii gem în furtună

somnul celui hăituit de moarte

a găsit adăpost

între pleoapele mele

BISERICA DINTRE APE

Stau la marginea râului

şi te aştept

frunzele au ruginit printre icoanele

bisericii

glasul tău mă priveşte

din rame

PERSIDA RUGU

RĂSTIGNIRE

Râul curge domol ca o alunecare

spre adâncuri

Jetul de lumină ţâşneşte din lut

aşchii de sunet îmi împânzesc ochii

ţărmul e aproape

valurile strigă

tălpile mele urmăresc ecoul

scrâşnind

printr-o apăsare de fum

tăcerea

Aerul mă poartă

mai uşor ca pe-un fulg păstrat din iernile

copilăriei

sub tâmpla fierbinte

- ah! iernile copilăriei -

peste podul cel roşu

adânc

neauzit

clopotul unui tren

mă agaţă de cer

POEM ŞOPTIT

Păşesc în urma bucuriei mele

pe care nu o cunosc

păşesc alături de liniştea mea

în care nu sunt

păşesc în faţa luminii pe care nu am văzut-o

păşesc prin văzduhul din mine

şi toate, bucuria

liniştea

lumina

mă cunosc mai bine

decât m-aş cunoaşte

eu

într-o mie de vieţi

ele nu sunt în mine

dar mă cunosc

învăluindu-mă

eu nu sunt în ele

neatingându-le

şi aşa mergem

alături

pe aceeaşi cărare spinoasă

şi eu şi bucuria mea

şi liniştea şi lumina

făcând schimb

de paşi

precum la jocul de şah

din câmpia nesfârşită

pătată cu umbre

lângă arborele înserărilor

....................................................................................................

dincolo de colţul de la tâmpla orizontului

sensul e interzis

acolo mă voi opri

risipindu-mă în ceea ce nu cunosc

şi vor merge mai departe

doar ele –

bucuria

liniştea

şi lumina mea

cu paşii mei

mai străini decât mine

înfrunzind tăceri

peste însângeratele ape

ARS ALCHIMICA

Învăluit în mantaua-i de ceaţă

poetul se pleacă lucrurilor

adulmecându-le esenţa

fiorul de flacără

de dincolo de nume

poetul se înclină urnei

stelelor şi ierbii

zămislindu-le întru sine

sculptează cu zimţii strigătului

ploi şi otrăvite săgeţi

neştiute culcuşuri de şerpi

în carnea-i sfâşiată de vântoase

şi-n cele din urmă

când toate durerile

măruntele

măreţele

zilnicele tăceri rodind nesecate ecouri

l-au treierat

poetul devine un abur

între lavă şi nor

între oglinzi şi umbre

ca foşnetul mătăsos

al primei ninsori

căzute pe un proaspăt mormânt

din care doar el

poetul

Persida RUGU

TRANSLATIONS, TRADUZIONI, FORDÍTÁSI, TRADUCTION, TRADUZZJONI

 THE EIGHTH DAY

“… and dust from dust and

life from life and sleep…”

words arrows roots for eagles

beings of the last genesis move blindly

in the gardens of the isle

mermaids still wait for Ullyses’s

shadow

deepening in one’s self

secret weapon of the mal-aimé/ trop-aimé

the coast full of steps looking for their cloud

a sign of the wounded crane

earth splits into fire splinters

his sight can no longer grasp it

constellations begun from chaos

conceive black holes of the time

the stairs get lost amidst the mirror of blood

and is silent the dream’s beast

all of a sudden in the light leaf out

the seven arms of the heart

PERSIDA RUGU

English version by Dan Brudaşcu

ALBERO RECISO LA MIA OMBRA

“Fa tardi

Arrivo dopo aver suonato

la campana della Luna“

S. Hishiyama

Piano i passi di brace del mio sangue

si sono dispersi

perché disperso è il mio sangue!

La voce cresciuta nella mia ombra

è albero reciso

perché un albero reciso

è questa mia ombra!

Ma soltanto un bianco uccello

può toccarmi

con l’ala del tuo nome

ACROBATICA

La solitudine calpesta piano sul filo teso

fra lisci tronchi

ricoperti di fiamme licheni e foglie morte

La solitudine calpesta premurosamente sul filo teso

fra terre ed acque

fra nevi calcina bacini di carenaggio e

campanili

La solitudine calpesta piano sul filo teso

nell’oro dei solstizi

fra i cardi del tramonto

e lo zinco della sega meccanica

della Luna

Sotto cespugli di pini l’ombra dei funghi velenosi

La solitudine ha

orecchie che finiscono nell’eco

della tua voce

ORGANON

Ad un tratto

tutte le cose

cominciamo

a cantare

COME UN GRIDO

Sui sentieri dell’autunno

ascolto

l’orma del tuo passo

intangibile

come un grido

nelle mattinate

d’amore

ALLE PORTE DEL SEGRETO

Di suoni è l’ombra della campana

gemono le ossa dell’erba

facendo tremare la terra

il tuo cuore

come un segno

alle porte del segreto

Affamati di colori

i miei occhi bevono

le coppe del buio

UN AGGALLATO AZZURRO LA NEVE

La neve è un aggallato azzurro

di notte la tua anima

crea angeli

che vivono al pranzo sull’orlo

della campana

la sera fioriranno

tra le pieghe dell’aria

ed ecco

fuggo scalza

tra l’erba transparente

dell’amore

PERSIDA RUGU

poeme traduse în limba italiană: Ştefan Damian

traduzione dal romeno di Stefan Damian

Őrködő szem

Bizonytalan csillagsorsodból

szállj alá halandó fehér vándor

szegezd tekinteted a vihar lázadására

bogozd szét a szelek nyüstjét

szárítsd fel a hajnal könnyeit

amelyekben egy viola

mérgezett bóditó

illata terem

Zománcozott képmás

Ezüst penge

vagy te

a füvek tisztaságában

s a vér

emlékezetének mélyén

Ceruzarajz

A birsekből előtódulnak

a termeszek

seregei

dércsípte gyümölcsök

késői rügyei

Napforduló

Egy gyerek

próbálja megfogni

a nyár egyik tükrében

egy madár

tekintetét

Dobrudzsa

Lemegyek a tengerhez –

folyékony ezüst a meredek falakon

az emlékezet napfordulók s fehér

illatok után

kóborol

A szél lázas sópernyéjében

látomások emelkednek

a szilfa sátra alatt

s az ősz szagában kéken megcsillanó

fűszálak élén

Egy homokóra – kvarcszemek kopogása –

a burjánzó ragyogásban

álmos mormogással

szitál

s egyre fogy miként az alkony

keskenyedő

hússzelete

Homokmadarak hullanak

a szürke mezőre

akár egy hatalmas tepsi

a gyökerek virágfelhője

a napra tekint

bronzszínben tündöklő bögölypikkelyek

füvek

varázsige

Láthatár

“a pálmafa ott áll a gondolat végén”

W. Stevens

A vörös malachit-zöldjéről beszélünk

de főképp a kék agyagból

kinővő fehér pálmafákról

és nem értjük meg hogy végre

nekünk virágoznak

ha lemegy a nap

vagy inkább mégis

egy elmúlt életből

itt maradt

időszínezte hamvak csupán

és most jótéteménynek

álmodják ujjaink

simogatását

szétszállón

az esti szélben

mint a por

lankadatlan éneke

PERSIDA RUGU

traducere în limba maghiară: Gáll Attila

NOTĂ:

- aceste poeme ( “Ochiul din somn” – “Őrködő szem”; “Efigie de smalţ” – “Zománcozott képmás”; “Creion” – “Ceruzarajz”; “Solstiţiu” – “Napforduló”; “Pământ dobrogean” – “Dobrudzsa”; “Zare” – “Láthatár” ) sunt culese din volumul:

“Un pahar cu lumină. Poeţi contemporani clujeni. Antologie” – “Pohárnyi fény. Kolozsvári kortárs költők. Antologiája”, Cluj – Napoca, Kolozsvár, Editura Tinivár Könyvkiadó, 2005, pp. 346 – 351.

POÈME EN BEAU-BLEU

Au Grand Anonime – le Poète

Lumière

de la lumière de ton sang m’enveloppe

metisse me tue

la lumière rémanente de tes os

autrement me vertèbre princièrement

on dirait que mes yeux dès maintenant

aprendraient la couleur de l’essence

ta caresse – bleue salamandre

de groseiller rouge et de bourgeons sauvages

m’est sortilège et cuirasse de plasma

attachée au-devant de la chair et au-délà d’elle

parole-braise en paraboles

pour le hibou gravi sur l’epaule de la lune

la marée du silence clepsydre en bleu

de bas en haut de haut en bas

m’absorbe me déborde

comme l’océan de ton noyau en pulsion

cloche qui sonne le tocsin bleu

de la dechirante prière retable absent

mon amour en beau-bleu

PERSIDA RUGU

Version française de VIRGIL BULAT

MEDDA KAHLA S-SILG

Is-silg ghandu lewn ikhal

bil-lejl qalbek

tohloq l-angli

li jibqghu jghixu sa hin l-ikel

x’hin iddoqq il-qanpiena

Filghaxija jifthu

qalb il-mewg ta’ l-arja

u ara

nahrab hafi

minn nofs il-haxix leqqieni

ta’ l-imhabba

BHAL TNEHIDA

Fil-moghdijiet maghluqa tal-harifa

nisma’

il-hoss ta’ passik

li ma nistax immissu

bhal tnehida

f’dawk l-ghodwiet

ta’ mhabba

SIGRA MQACCTA D-DELL TIEGHI

„Issa dalam

Nigi wara li tkun daqqet

il-qanpiena tal-qamar”

S. Hishiyama

Qajl qajl il-passi bil-gamar ta’ demmi

issa xterdu

ghaliex demmi skoll imxerred

Il-lehen li kiber fid-dell tieghi

huwa sigra mqaccta

ghaliex sigra mqaccta

hu dan id-dell tieghi

izda ghasfur abjad biss

jista’ jmissni

bil-gewnah ta’ ismek

ORGANON

F’daqqa wahda

il-hwejjeg kollha

jibdew

ighannu

AKROBATIKA

Is-solitudni tirfes sewwa fuq din il-firxa

ta’ zkuk hoxnin mitluqa

mghottija bi hgejjeg u weraq mejjet

Is-solitudni tirfes bil-hegga fuq il-qiegha

bejn ilmijiet u artijiet

f’din il-medda ta’ silg niezel u lilhinn

kampnari

Is-solitudni tirfes sewwa fuq din il-firxa

fis-siegha mdiehba ta’ l-itwal jum

tax-xitwa

qalb il-hemda ta’ nzul ix-xemx

u l-hoss taz-zingu tas-sega

ta’ dan il-qamar

taht iz-znuber id-dell tal-fungi velenuzi

is-solitudni

ghandha widnejn li jaslu

sad-diwi ta’ lehnek

Persida RUGU

Traducere în limba malteză: OLIVER FRIGGIERI