Personalitate proeminentă în peisajul poeziei actuale clujene, precum şi în respiraţia lirică din ţară şi de peste hotare, Persida Rugu îşi afirmă unicitatea prin felul inconfundabil în care verbul domniei sale intuieşte infinitatea în abisul adâncimii şi înălţimii trăirii umane. Spirit înalt dublat de o sensibilitate exacerbată, poeta nu încetează să scormonească în misterul existenţial intuind semne pe care le doreşte certitudini în complexul drum al fiinţării.
Structurat în trei capitole: „Arborele fără umbră”, „Cântările domniţei din vechea cetate”, respectiv „Pribeagul în pauză de in”, volumul apare ca o amplă parabolă a unui anume mod al ființei umane de a-şi însuşi măreţia şi misterul existenţial. Sub zodia Săgetătorului, poeta trăieşte intens fiecare pas în parcursul destinal al făpturii şi făptuirii în absolut ca o dramatică încleştare între teluric şi astral, încercând să descifreze semnele luminii din cenuşa suferinţei.
Titlul volumului, „Îngerul muntelui roşu”, se constituie într-o metaforă ce defineşte preţul existenţei în imaginea sângelui – jertfă şi viaţă pe calea Cunoaşterii și a Iubirii cu tentă divină („Pribeagul în pânză de in”, „Plângerile Mariei din Magdala”, „Seară mistică sau despre sărăcia celui mai bogat”, „Metanoia”, „Identitate sacră”, „Bună vestire”, „Paisie”, „Calea pelerinului”, „Esență”, „Seară la Caraiman”, „Tânguirea lui Iuda”). În acest sens, semnificativă este dedicația cărții, închinată „Inocenților de la capătul nopții...”
Precum în mitul biblic, muntele, ca spaţiu simbolic al revelaţiei divine în clipa jertfei lui Avraam, a lui Moise, a lui Iisus, titlul volumului e un omagiu adus jertfelor ce marchează istoria omenirii pentru împlinirea sa în absolut. Imaginea aminteşte de parabola trilogiei dramatice a teatrului lui Marin Sorescu „Setea muntelui de sare” – muntele simbolizând efortul urcuşului, iar sarea, substanţa care dă gust, înţeles, contur evidenţelor – muntele și sarea, semnele cunoaşterii.
Pentru Persida Rugu poezia este un ţipăt prelung cu un ecou nesfârşit, ce reverberează prin permanenţa genezei, salvat în substanţa Cuvântului atoatefăcător și atotcunoscător. Poemele din ciclul „Arborele fără umbră”, aşezate sub semnul sugestiv al motto-ului, taie din magma suferinţei conturul fiinţei în linii tuşate adânc, prezenţa sfidând singurătatea, în căutarea umbrei risipite între cer şi pământ, între aspiraţie şi patimă: „(...) tu exişti în mine inel din piatră de ivoriu/ pasăre sunt pentru câmpia uitată între vulcani/ cerul mă cerne, pământul mă vrea// umbra mi-e împărţită de tine/ în două jumătăţi simetrice ale ninsorii/ de echinox (...)” (fragment din poemul „Ninsoare de echinox”).
Existenţa, un autentic „labirint medieval”, se înverşunează să-şi ascundă sensurile, şochează prin cruzimea cu care smulge fiinţei ţipătul neputinţei din zborul visului zădărnicit: „Dincolo de râu/ nicio cărare nu curge spre tine/ între noi e un zid nevăzut/ mă izbesc de el cu lacrima/ cu strigătul/ cu tăcerea cu flacăra din/ ochiul stâng// peste arbori coboară cerul în cetate/ curcubeul s-a mutat în nisip/ foșnesc aducerile-aminte/ ca frunzele/ sub pașii care ți-au păstrat neatinsă/ umbra/ într-o găoace de somn” („Labirint medieval”).
Identificat în destinul arborelui, omul îşi caută esenţa în imaginea umbrei regăsită doar cu preţul suferinţei cunoaşterii ascunsă în „somnul” aşteptării, prin „sâmburi de timp”. Preţul căutării, înseamnă „paşii arşi” de vina de-a păşi printre stele, de-a se înscrie în acel joc astral, de a-şi salva visul de trădarea neîmplinirii, de-a învinge timpul ostil („Ploaia de foc”) prin „cântul-licornă” împlinit în ceruri („Peisaj lunar”), adică Poezia.
Adesea în efortul căutării se înalţă ameninţător bariere sugerând tragicul, viziunea de coşmar se conturează în „taina unui eşafod”, foşnetul ploii e „o alunecare de şerpi”, lumina chiar taie şansa oricărei aşteptări: „(...) trec agale pe trotuar/ ducându-mi dragostea în lesă/ ca pe un câine mort” (fragment din poemul „În miezul oraşului”). Zeul morţii îşi iveşte feţele teribile semănând peste tot urne („Thanatos”), încât momentul ce se vrea împlinit e doar „o urnă ce-n văzduh se frânge”. O violentă încleştare între „Aici” – timp biciuit de coşmaruri şi speranţa unui „Acolo”, refugiat în cântecul păsării, în mugurele din scoarţa copacului, în imaginea lunii răsfrântă pe luciul râului, în rădăcinile ierburilor, dă versurilor fiori şi speranţă.
Arbore viu, fiinţa îşi împlinește „certitudinea” în inelele devenirii din sâmburele ancestral, în foşnetul necontenit al frunzelor. Anotimpul este al trecerii dintre echinox şi solstiţiu, arareori o adiere de speranţă mai înmiresmează clipa ameninţată de fantasme. Perspectiva e o „lagună” tăiată în respiraţia aşteptărilor, mereu sub ameninţarea săgeţilor suferinţei: „(...) aripi arse/ răsfrânte în oglinzi de lut/ săgeţi ne străjuiesc/ mereu/ trecerea” (fragment din poemul „În preajma lagunei”). Sub puterea destinului, viaţa-flacără arzând în patima zborului speranţei ori în zarea neagră a suferinţei îşi decantează menirea în substanţă mitică pregătind prin somnul clipei lumina veşniciei într-un misterios dincolo.
Imagini adânc săpate în seva cuvântului tranşează un univers aflat sub aripa absenței, clădit în durere, arareori străfulgerat de speranţa salvării în imaginea Carului Mare, dincolo de timp, pe poteca veşniciei. Doar energia cosmică ţâşnind din „pântecele vulcanului”, din „somnul memoriei” în „ţipătul sângelui”, din „aripa iubirii” în „binecuvântarea clipei”, se încheagă în lumina „arbore al învierii”, „flacără de viaţă”, „cerneală a gândului”.
Al doilea ciclu de poeme, intitulat „Cântările domniţei din vechea cetate”, degajă un pustiitor sentiment al singurătăţii ce covârşeşte întreaga făptură, anulând orice dorinţă de viaţă, de împlinire. Poemul „Aş vrea să-ţi scriu” proiectează visul într-un tablou al stingerii cu orizontul ameninţat de forţe întunecate şi agresive încât viaţa îşi speră împlinirea doar după moarte: „(...) aş vrea să-ţi scriu/ dar unde găsesc ascunse ierburi/ semnele vieţii din mine/ şi unde licoarea de foc/ pentru slove (...)” (fragment din poem). Existenţa e strigătul neputincios, o Răstignire a cărei jertfă e condiționată de „timpul memoriei” în aşteptarea ceasului mântuirii: „(...) adânc neauzit/ clopotul unui ceas/ mă agaţă de cer (...)” (fragment din poemul „Răstignire”).
Frânturi de imagini încheagă o istorie aspră a unui Ev Mediu întunecat cu respiraţia înnăbuşită, cu visele frânte în osânda timpului de lut, în aşteptarea dureroasă a toamnei, moment al stingerii sublimate prin „zidul albastru al plângerii”. Iată cum omul-arbore: „devine heruvim/ corabie/ trupul-catarg/ braţele-vâsle”, spre ţărmul Cuvântului salvator. Prin spaţiul legendar de evi stinşi în geamătul apocaliptic al nesfârşitei suferinţe, poeta îşi regăseşte visul în „cântecul domniţei”, în aşteptarea aceluiași „tandru și înger și-mpărat” salvator, în imaginea pătimirii hristice: „(...) supuse braţe îmi întind spre tine/ şi cântecul ţi-l dau omagiu lin/ când sufletu-mi potir de Graal şi crin/ pe flăcări te aşteaptă ca pe sine (...)” (fragment din poemul „Castelul tău e-un univers întreg”). Salvată dintre „zimţii de la marginea lunii” prin forţa iubirii divine, smulsă din „flăcările eşafodului” vieţii, fiinţa se reclădeşte în bucurie, linişte, lumină, într-un orizont de veşnică taină.
Ciclul de poeme „Pribeagul în pânză de in” marchează într-o tulburătoare simbolistică adusă din ancestralitate, la lumină, destinul uman, întrupare eterică, iar şi iar sub nesfârşite măşti, în întâmpinarea patimei mântuirii. Omul hristic sau omul-dumnezeu de la A la Z este „pribeagul în pânză de in” marcat prin suferinţă perenă, cu neliniştea necesității de a-şi regăsi identitatea în nesfârşitele întâmplări traversate dinspre întuneric spre lumină: „(...) vina de nicăieri răsărită în palme/ ucide îngerul alb/ deşert năpădit de năpârci/ mă caută privirea femelei-demon/ alunec pe spiralele dintre oglinzi/ şi nu mai ştiu nici urmele în care am rămas/ nici paşii din ora de taină (...)” (fragment din poemul „Pribeagul în pânză de in”).
Atlas, purtând universul pe umeri, Icar, cu aripi de vis arse, Sisif, înverşunat cu stânca, Prometeu înlănţuit, Ana, cea de-a pururi vie înzidită, tragice însemne ale suferinţei, „cântec sfâşiat”, sunt chipuri din „Îngerul muntelui roşu”, îndreptăţind titlul volumului. Şi totuşi, fiinţă destinală, omul se identifică mereu cu tot ceea ce înseamnă univers, se dăruieşte spre „devenire”, se frânge în pâine, se revarsă în seva sângelui dătător de viaţă, se cuibăreşte în rana de pe Cruce, se înverşunează spre infinit prin verbul „A fi” (precum în poemul cu același titlu), până îşi regăseşte umbra, „stea arzândă printre sori”, prin cuvântul din marele Cuvânt.
Imaginile, inedite prin expresie, dau forţă mărturisirii gândului poetic copleşitor prin intensitatea trăirii, îndrăzneţ prin forţa cu care răscoleşte abisul din hăul întunericului spre esenţa divină a fiinţei. Viziuni de coşmar, tăcerea patimilor, tânguirea rătăcirii, extazul tainei vieţii, visul iubirii edenice, „solstiţiu de foc” spre Cerul deschis, totul primeşte consistenţă şi veridicitate în paginile acestui volum de Poezie, întrutotul unice.
ANTONIA BODEA
