Scriam, la debutul delicatei poete Persida Rugu, despre natura imnică şi pregnant impresionistă a poeziei sale, despre afinitatea ei cu acea măiastră artă a haiku-ului, care ne prinde în plasa-i emoţională, în vraja reverberaţiilor dimprejurului în care se validează liric momentele de graţie ale existenţei.
Poeţii
adevăraţi rămân mereu egali cu ei înşişi. Aşa încât,
maturitatea poetică a doamnei Persida Rugu ne întâmpină cu
acelaşi discurs liric de elegantă discreţie, cu acelaşi cântec
şoptit, un murmur care lasă spaţii generoase tăcerii şi aduce
eul poetic în proximitatea cititorului, sensibilizând receptarea. O
poezie de notaţie dar plină de sens, în care se armonizează
fulgurant omenescul şi cosmicul în care acesta se oglindeşte.
O undă de
transcendenţă străbate peisajul umanizat şi-i imprimă reflexele
luminoase răsfrânte de oglinda alchimică a acestei poezii
eliptice, în care metaforele îşi suspendă respiraţia pentru a
face loc nespusului pe care îl locuiesc. În chip firesc deci,
poemul e deseori o succesiune de haiku-uri care-şi însumează
halourile, pentru a contura şi mai pregnant aura lirică a acestuia,
spaţiu misterios în care suntem atraşi afectiv.
Să ne bucurăm de plăcerea
acestei răpiri în poem!
HORIA
BĂDESCU, Oglinzile
poemului
