Persida Rugu

În grădina ex-atelierului de pictură
al artistului plastic Mihail Nemeş
(fotografie realizată de fiica poetei)

Fotografie de grup cu Genţiana Groza şi Basarab Nicolescu

De la stânga la dreapta: Genţiana Groza, Basarab Nicolescu, Persida Rugu
U.S.R., Filiala Cluj

Festivalul-concurs de poezie, Râmnicu Sărat

De la stînga la dreapta:Maria Racolţa, Ion P.Iacob, Olimpia Brendea Deşliu, Radu Cârneci, Persida Rugu, Vladimir Cinezan

PERSIDA RUGU:

“Viaţa după Azelman”, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007; ediţia a II-a, 2008; ediţia a III-a, 2010.

Formula şi profilul liric deosebit al poetei Persida Rugu reprezintă unul dintre acele cazuri în care orice trăsătură caracterizantă trebuie să ia semnul unei investigaţii analitice orientate spre lăuntrul impulsului poematic, încercând să pornească de acolo, chiar dacă traseul scriiturii îl depăşeşte uneori ori îl învăluie, cel mai adesea, într-o manieră poetică deliberată, cea a dulcelui stil clasic, în cartea de faţă. În acest volum de poeme, Viaţa după Azelman, persistă coordonata unei simţiri ardente, augmentată prin interiorizare, dar şi o exteriorizare intenţionată, un fel de încifrare abia dezvăluită, concentrată în imaginea emblematică a unui pod înălţat între lumi, pe care eul liric îl resimte uneori amarnic de trist, alteori îl înfruntă cu o revoltă crud însângerată, dar îl şi transcende, totodată, prin metamorfozele proteice ale amintirilor, ca şi prin însăşi transfigurarea orfică a sentimentelor eului empiric. Prin evanescenţă şi sublimare trece uneori şi singurătatea sau durerea atroce a acestei foarte personale şi depline poete, iar expresia concretă a acestor stări este numai o suprafaţă a foii cu două laturi, o mască lirică (lexemul mască a fost atribuit aparenţelor acestei lumi, în discursul ei poetic, cel de profunzime semantică, şi în precedentul volum de poeme Scrisori din singurătate, cultivat uneori şi în actualul volum, de pildă în poemul cu titlul Măşti) şi, până la urmă, poemele acestea se axează pe o stare privilegiată, în care durerea, plânsul, aleanul sau dorul după cineva sunt reale şi devin credibile cu atât mai mult cu cât sunt reprezentate pe ambele feţe ale monedei. Pe de altă parte, tonul subiacent al poemelor din volumul Viaţa după Azelman, ca punere în adâncime, îmi aminteşte blagianul Catren: „Trăim sub greul văzduhului / ca pe-un fund adânc de mare. / Nici o suferinţă nu i aşa de mare / să nu se preschimbe în cântare” (s. n.). Există în aceste versuri o mărturisire de credinţă care nu trebuie obnubilată ca fond ideatic din alte interpretări ale durerilor lui Lucian Blaga, chiar perspectiva ori dorinţa evadării din orice destin tragic fiind aici prefigurate ca posibilitate, însă posibilitatea este existenţă chiar, după cum spune Mihai Eminescu, într-un text manuscris adesea citat¹.

Totuşi, universul poetic al Persidei Rugu, la o atentă analiză pe text, nu degajă decât aparent o tristeţe devorantă, neavând deloc semnificaţia obişnuită, funciară a însinguratului nefericit, deşi suferinţa eului poetic este adesea devastatoare şi sentimentul irecuperabilei pierderi este în multe poeme „ascuţit”, prădalnic (Tăceri ascuţite). Aşadar, nu este vorba de o structurală aplecare spre plângere, ci de comuniunea cu somnul celui hăituit de moarte care, spune poeta, a găsit adăpost / între pleoapele mele. Comuniunea aceasta devine duioasă împărtăşire cu destinul celui mort, un fel de păşire împreună dincolo ori aducerea acelui dincolo în existenţă: Îţi duc moartea în braţe ca pe-un vampir pe care trebuie / să-l hrăneşti cu sângele neliniştii (Rădăcinile vântului). Astfel presupusa stare de profundă tristeţe se transfigurează într-un cataclism universal: cerul geme de păsări / torţe / lotuşi negri // pe ţărm / inima tăiată în bucăţi / picură sunete (Lotus negru) sau în Ierburi de lavă, ca o cosmică zguduire şi reaşezare (Hieroglife): Pe cealaltă parte a luminii / murmură pietrele // arbore de furtună / tăcerea. În toate acestea se relevă dominanta unui patetism asumat, într-o factură de fond, ca şi o ardoare „înfocată” a sentimentului pur, aproape necircumstanţial, dedicat trăirii întru fascinaţia cuvântului, evident a celui poetic. Se impune să remarc o minunată definiţie a purităţii poetice: cuvântul rămâne podul uitat pe care n-a păşit / încă / nici o umbră (La marginea Podului Roşu). Dacă este exaltare şi expansiune a încorporării trăirii sub semnul integralităţii ei, toate acestea nu stau sub cupola feminităţii, ci a înseşi stării poetice, stare de graţie a sufletului dar şi a spiritului, numită ea însăşi printr-un substantiv de gen feminin. Aspiraţia spre cheagul liricii – cu totul dematerializată –, spre tăcerile ce prevestesc parcă un dincolo, paradoxal, desprinderea de învelişurile accidentale ale destinului pământesc definesc mai profund, şi prin acest volum, simţirea poetică specială şi de mare deschidere a Persidei Rugu, o autoare lirică de viguroasă autenticitate. Arealul ei de simţire este, vizibil, un avânt al esenţelor spre faţa lor sensibilă, un impuls al lăuntrului spre palpabilul armonic al versului.

Interiorizarea poetică a durerii, a suferinţei lăsate de fratele dispărut tragic – adesea metaforizată în figurile emblematice evocate, fie în imaginea unei alte lumi, văzută cel mai adesea ca trecere şi esenţializată prin lexemele-cheie: pod şi punte, fie în cea a morţii, precum, de pildă durerea din piatră, fie în imaginile copilăriei, de o delicateţe tulburătoare („vizuina sufletului” din dulapul cu mătăsuri dantele catifea / sau corabia mâinii tale de pe ţărmul năpădit / de îngeri), cuprinse toate în fluxul ideatic al comuniunii spirituale cu cel plecat şi viu în amintire – se desfăşoară într-un inter mundi ca spaţiu de graţie poetică.

Persida Rugu excelează prin expresia metaforică insolită, prag al marii treceri, cu virtuţi trimiţând la ceva fantastic dar totodată teribil de real, Podul Roşu, ca titlu de poem, de ciclu de poeme, reluat apoi şi în alte texte poetice ca imagine emblematică. Se cuvine observată, dintru început, o structurare organică, făcută cu acurateţe, chiar pedantă, a bogatului flux poetic din volum, organizat pe cicluri, cu titluri şi mereu ample motto-uri expresive: ciclul I: Podul Roşu (cu subtitlul: „Somnul este asemeni unui pod / care uneşte ziua de azi / cu ziua de mâine. / Pe dedesubt, ca un vis, / trec apele”, de Juan Ramón Jiménez; şi motto: “...precum ierbii de sub piatră / fără tine, / iată îmi este frig”, din poemul “Precum ierbii”, de Andrei Fischof, şi: “Se face frig se face frig / din răsuflări cresc steaguri albe / copilăria cum ne arde / păşind pe-o muchie de dig // sunt seri şi nopţi sunt când se pierd / trecute sănii în poveste...”, din poemul “Copilăria cum ne arde”, de Andrei Fischof); ciclul II: Coborârea în arenă (cu subtitlul: “a la distancia justa del grito y de la lágrima, / se averiguaba un mundo”², de Antonio Porpetta; şi motto: “am încercat să mă agăţ de ceva / dar orice lucru pe care-l atingeam / se afla prăbuşit în tăcere şi suferinţă // am încercat să mă agăţ de cineva / dar orice om pe care-l atingeam / se afla prăbuşit în tăcere şi suferinţă”, din poemul “Coşmar”, din “Jurnal I”, de Luiza Carol; şi motto: “Un invierno de pajarós sedientos / nos llueve en la mirada”³, din poemul “Meditación de los asombros”, de Antonio Porpetta); ciclul III: Al treilea ceas (cu subtitlul: “C’est tenter d’être, être là, et en même temps / être ailleurs, être partout, dans tout...”, de Bettine Amir; şi motto: “Ce soir, je mets en exergue la puissance du souvenir pour écouter à nouveau le murmure fauve de l’enfance”, din “Toutes les étoiles sauront”, de Bluma Finkelstein; şi: “dans un unique reflet liquide / sur le revers du pont”, de Marlena Braester); ciclul IV: Pe muchia cerului, Posada (cu subtitlul: “e doar momentul acela, / care izbucneşte în mine ca o cruce”, Karol Wojtyła; şi motto: “... Şi dacă n-ar fi fost decât piatra”, de Luiza Kohn; şi: “un fluviu visez aici în umbră, / trestii de sânge verde – acum născându-se, / visez de tine rezemat căldură – ori viaţă”, de Vicente Aleixandre). Pe alocuri, există versuri date ca motto diferitelor poeme din volum, sintagme lirice selecţionate după proiecţia sinelui expresiv, din creaţii literare semnate de Lucian Blaga, Eugeniu Speranţia, Hugo Claus, Nicole Gdalia Durocher, Rafael Alberti, Vasko Popa, John Fowles, Henri Cornélus, Duşan Petrovici.

Aşa se face că sub cupola globală a titlului polisemantic şi inedit, Viaţa după Azelman, se ordonează o suită de stări predominante, grupate pe cicluri. În primul ciclu se reprezintă friguroasa, cutremurătoarea uluire în faţa momentului când descoperi că ai rămas cu totul singur, starea de perplexitate a omului care caută, om căruia îi rămâne, cum zice Lev Şestov, filosofia tragediei. Urmează ciclul încercărilor de a se salva în altceva, de a porni spre libertate şi spre altcineva, spre acaparatoarea lume, apoi starea în care poţi descoperi unitatea sufletului cu totul şi puţinul lumii, în fine, abandonul cucerit în acele revelate clipe rare, când după ce totul este pierdut, omul se simte înălţat dincolo de orice angoasă, recuperând prin reverie şi credinţă, gustul vieţii. Poemele însele orânduite în această alcătuire pe cicluri cuprind însă, uneori, toate stările şi trăirile desfăşurate în evantaiul ori gama cuprinsului.

Persida Rugu îşi dezvăluie, pe şi prin fundalul unei meditaţii grave şi triste, o altă şi unitară disponibilitate, ca dimensiune lirică, în actualul volum Viaţa după Azelman, incitând şi deconcertând chiar prin titlul cărţii. Dinamica actului poetic este dezvăluită, în parte, intenţional prin dedicaţia fratelui meu, Petre, pelerinilor din noi, înscrisă pe pagina de după titlul general şi, cum am văzut, prin alegerea motto-urilor celorlalte cicluri; poesis-ul Persidei Rugu pare să se desfăşoare sinusoidal şi încapsulat atât în interiorizarea cât şi în exteriorizarea lirică a durerii, îndrituindu-mă ori măcar tentându-mă să-i conexez o explicaţie teoretică de tipul unui „mister deschis”, într-o perspectivă semantică a principiului „poetic” sau „revelatoriu”, aşa cum este acesta conturat în fundamentele unei poetici a culturii, pe care Mircea Borcilă⁴ o întemeiază pe crucialele contribuţii ale unor două mari spirite, filosoful Lucian Blaga şi lingvistul Eugeniu Coşeriu. Astfel, orizontul de semnificaţie al textelor poetice din acest volum nu va avea finalitatea de a plasticiza o mâhnire adâncă a eului poetic (empiric), ci vor institui alte înţelesuri, proclamând o nouă viziune de sens care are calitatea de a spori însăşi semnificaţia faptelor la care metaforele revelatorii se referă; ţin să subliniez că acest proces conduce „spre transgresarea într-un orizont de semnificaţie posibil dincolo de semnificaţia obişnuită a faptelor” (s. n. ).

Multipla semnificaţie ficţională a titlului Viaţa după Azelman sugerează deja un univers imaginar apropiat de fantastic, dar şi profund creator de lumi, în sensul metaforei revelatoare, „poetice”, definită teoretic (deşi intuitiv) de filosoful Blaga, ca o funcţie total diferită de metafora plasticizantă; spun aceasta pentru că „revelaţia” e abordată ca esenţă a creaţiei de cultură, cum bine a dezvoltat Mircea Borcilă într-un crucial demers de poetică, situând semantica metaforică de tip revelatoriu în ceea ce marele lingvist Eugen Coşeriu concepea ca domeniu al creaţiei de sens textual. Mai mult, această metaforă esenţială care adună, globalizează, ca nucleu al operei înseşi (respectiv titlul ca o emblemă a volumului), rămânând totuşi în orizontul misterului, instituie şi revelează în acelaşi timp o taină, un semnificat care-şi creează sensul difuz şi plurivoc în sugestii, chiar dincolo de intenţionalitatea eului liric. În acelaşi timp, titlul volumului actual al Persidei Rugu, Viaţa după Azelman, trimite expres la o căutare oarecum misterioasă a unei fiinţe himerice, fiindcă numele propriu Azelman este fără îndoială o invenţie, fără înţeles precis pentru vreun receptor, fiind în funcţionalitatea sa de nume propriu, adică în statutul său lingvistic, o etichetă vidă de înţeles ori de sugestie semantică. Dar, tocmai această nebuloasă semantică devine în schimb, prin statutul poetic al numelui în textul liric, un simbol enigmatic, încărcat prin şi pe parcursul contextului poetic de un întreg halou de posibile semnificaţii. Chiar mai mult, pentru Persida Rugu, acest nume cumulează întreg drumul existenţial al unui destin, după cum se „reprezintă” acesta în volumul de faţă, conturând un adevărat traseu ontologic de urmat pentru fiinţa deplină a creatoarei. Astfel, Azelman este pentru poeta Persida Rugu un adevărat cumul de idealuri şi de aspiraţii, o emblematică paletă de înţelesuri, o foarte bogată şi concentrată esenţă a viselor, ca şi a amintirilor din mirifica şi neuitata copilărie. În acelaşi timp, viaţa după trimite fie la existenţa de după posibila plecare a unei fiinţe generice, cu numele Azelman, fie la înţelesul probabil al unui fel anume în care vede viaţa teandricitatea Fiinţei cu numele Azelman (de la A la Z Dumnezeul-Om sau, prin îndumnezeire, Omul-dumnezeu de la A la Z, după cum subliniază autoarea, prin Azelman, model hristic). Ambiguitatea aceasta, statuată de unele poetici ca proprietatea fundamentală a textului liric, fiind şi garanţia densităţii caracterului poetic, domină volumul prin sugestia titlului, pentru ca apoi să încununeze cele patru cicluri, cu un poem final intitulat, la fel de semnificativ, însă mai transparent: Intrarea în mit.

Dacă acceptăm că adevărata natură a artei se circumscrie într-un univers imaginar închis în sine şi pentru sine, între această natură şi intenţia implicită a unei cărţi cu dedicaţie, în care acel tu poetic - nu întotdeauna pur covenţional – şi care în cazul actualului volum al Persidei Rugu este omiprezent în text, s-ar putea genera o contradicţie nereală, inautentică. Este vorba de acele teorii ale creaţiei artistice care îi refuză poeziei funcţia de comunicare (printre moderni: G. Călinescu şi A. Tate), ceea ce se poate asocia cu problema imaginii poetice în accepţiune estetică, domeniu în perspectiva căruia specificul poeziei se revendică din nereducerea ei la cunoaştere ori comunicare. Această poziţie interpretativă se opune unei largi orientări contrare, în tradiţia stilisticii limbii ori a expresivităţii, ca şi a celei ce include arta printre domeniile care se pretează la aplicarea teoriei informaţiei. Încă din anii ‘70 din secolul trecut, s-a observat că poeziei nu i se poate fructuos aplica analiza structural semantică, întrucât nu se pot pertinent despărţi elementele informaţionale de cele neinformaţionale, iar caracterul inepuizabil al esteticului face imposibilă reducerea întregului la suma elementelor sale. Această proprietate specifică fundamentală deosebeşte poezia de sistemele semantice, fiind definită de mulţi analişti ca ambiguitate (I. A. Richard, Emerson, E. Sanders) ori ca sistem conotativ (J. Mill, R. Barthes, I. Coteanu). În imaginea estetică, structura are o coincidenţă de semnificare a conţinutului general cu cel concret, aşa încât arta transformă conţinutul exterior în propriul ei conţinut specific, inseparabil, imutabil în altă formă; altfel spus, există o dependenţă reciprocă a conţinutului de expresia lui necesară (punct de vedere susţinut de stilistica germană şi engleză, mai ales Vossler, la noi George Călinescu şi mai ales Tudor Vianu cu teoria ilimitării simbolice a semnului estetic).

Seduşi încă de teoria artei ca fiind inclusă în cea a marelui flux al teoriilor comunicării, am putea crede că poeta, ca oricare alt eu liric, îşi exprimă durerea ei strict personală, numai că subiectul creator de poezie / artă nu mai este subiectul din limbaj, ci este un subiect absolut, căruia „îi lipseşte tocmai această alteritate” prezentă în limbaj, prin care subiectul vorbitor se deschide spre celelalte subiecte. Subiectul creator de poezie / artă este absolut, deoarece finalitatea artei nu constă în faptul înţelegerii ei de către ceilalţi vorbitori, „arta nu se face pentru a comunica, ci numai ca să fie”. Această poziţie de gândire a unui mare filosof şi lingvist, regretatul Eugen Coşeriu, trebuie luată în seamă, fiind de cea mai strictă şi simptomatică actualitate şi având, desigur, predecesori parţiali în vremurile străvechi ori mai noi. Împărtăşind această autonomie estetică, în forma ei coşeriană, este necesar s-o explicitez puţin, pentru a reveni apoi la o posibilă întretăiere ori conjugare a ei cu polifonia enunţării şi cu postulatul unicităţii subiectului vorbitor pe de o parte şi a subiectului absolut, pe de altă parte.

Marele lingvist Eugen Coşeriu spune foarte frumos că „subiectul care creează arta şi care creează arta numai ca să fie, care deci se obiectivează în artă tot aşa cum omul se obiectivează în limbaj, nu este subiectul vorbitor sau creator de limbaj, ci este subiectul universal, un subiect care şi-a asumat responsabilitatea tuturor subiectelor, aşa cum face pictorul adevărat, care spune că aşa se pictează şi orice alt pictor ar trebui să picteze aşa. El e singurul subiect, deşi nu e singur ca subiect empiric, însă... este un subiect absolut”. Acestui subiect absolut îi lipseşte dimensiunea alterităţii, prin excelenţă proprie limbajului, ceea ce înseamnă că limbajul este comunicare cu cineva, dimensiune „ce nu poate lipsi niciodată din limbaj, pe când în artă lipseşte în mod necesar. Arta nu se face pentru a comunica, ci numai ca să fie, în sensul în care este artă, se înţelege” (s. n.)⁵. Aceasta înseamnă că subiectul absolut al unei dureri este durerea însăşi, văzută într-un fel ce nu admite compararea ei cu altă durere, cu adăugirea, pe care îndrăznesc s-o aproximez, că expresia artistică a durerii are totuşi nevoie de o alteritate, în sensul de un alt subiect absolut de referinţă, un tu = alt eu interiorizat, ca şi cel din creaţia de limbaj, cu care subiectul absolut comunică, de fapt îşi alternează dialogic confesiunile. Din perspectiva analizei textului literar, dimensiunea dialogismului propusă de M. Bakhtine⁶ se manifestă stilistic şi, la fel ca teoria polifonică a enunţării, a lui O. Ducrot, ea pune sub semnul întrebării unicitatea subiectului vorbitor. Acesta este sensul propriu al dialogismului, extrapolarea lui în teritoriul estetic al subiectului absolut îmi pare oarecum legitimă, în perimetrul conceptului de alteritate pe care l-am propus, respectiv „o alteritate interioară, în care alterul este coexistent eu-lui” şi „o altă alteritate, tot neconflictuală, în care eul îşi regăseşte alterul într-o dimensiune a profunzimilor sufletului”⁷. În actul creaţiei ca resort prioritar de contemplaţie şi nu de intenţie de transmitere a unei informaţii, acest alt eu interiorizat poate fi cel al unui subiect absolut abstras dintr-o comunitate de membri ai unei culturi istorice, subiect adecvat subiectivităţii creatoare de poezie, în sens larg. Un fel de conştiinţă determinată cultural şi de epocă a condiţiei poetice, care ar fi acel tu interiorizat şi faţă de care creativitatea subiectivă se manifestă dialogic. Subiectivitatea creatoare absolută ar putea fi deci condiţionată şi de acea relaţie prin excelenţă, care este relaţia duală, după filosofia lui Martin Buber, în care se vorbeşte despre un tu înnăscut al fiecărui eu.

În cazul volumului poetei Persida Rugu, Viaţa după Azelman, dacă ne raportăm la volumul de versuri sub imperiul dedicaţiei exprese şi a exprimării în textele poetice a acestei trimiteri precise la un eveniment tragic din viaţa autoarei, respectiv dramatica moarte a fratelui, acest alt eu interiorizat este chiar figura poetică a fratelui evocat, figura poetică a copilăriei înseşi, a tuturor semnelor vieţii de pe pământ şi a celei de dincolo de simbolicul pod roşu, care este un sinonim poetic intern universului poetic pentru plecarea fratelui, ca şi pentru întoarcerea la fratele din vis, pentru ceea ce în universul blagian era marea trecere.

Pe de altă parte, această teorie a artei suficientă sieşi se poate conexa, chiar dacă premizele esenţiale nu concordă, cu teoriile semantice ale lumilor posibile construite în literatură, ori cu autoreferenţialitatea literaturii, ca şi cu teoria stilisticii funcţionale care postulează teoria numită a lumilor închipuite, care sunt „lumi” diferite de „lumile” referenţiale reale. Paul Valéry, în reflecţiile sale, s-a dovedit un precursor al redisocierii mesajului literar de un mod particular de exploatare a resurselor şi virtualităţilor limbii, subliniind că în discursul poetic mijloacele ce concură la sugerarea gândurilor zămislesc în noi o lume, un mod de existenţă armonic.

Cercetările de fenomenologie a imaginarului datorate lui Gaston Bachelard şi de arhetipologie ale lui Gilbert Durand, unele studii ale lui Mircea Eliade, ca şi estetica modernă în care poeticul nu se cantonează în teoria comunicării, în speţă nu coincide cu structurile informaţionale (la noi Tudor Vianu vorbea acum câteva bune decenii de ilimitarea simbolică a semnului estetic), pot conlucra ideatic în conturarea unui discurs analitic îndreptat spre lectura sensurilor unui fel de geografie simbolică sau a unui spaţiu de rezonanţă mitică, în care elemente precum focul şi apa, lutul şi păsările, tăcerea şi lumina etc. se intersectează şi se confruntă într-un joc pe care l-aş numi cel al alterităţilor interioare. Înţelegând prin alteritate un alt eu şi nu un celălalt străin, aceste simbolice elemente sunt substitute ale subiectului absolut într-un fel de comunicare din interior cu un alter ego reprezentativ. Începutul şi sfârşitul volumului, prin chiar titlurile poemelor (Podul Roşu şi Intrarea în mit) concură la un fel de explozie a durerii, care se revelă apoi ca o învingere a strigătului ei, prefigurat în penultimul poem, Drumul spre Ithaca: În seara asta dorul blând de frate / mă seceră în golful dinspre zori / ... // în seara asta freamătă-nvierea / pe carnea crucii dintre albe zări... Astfel, spaţiile de graţie ale lirismului devin la Persida Rugu nişte inter mundi ale durerii, făcând ca dispariţia într-un dincolo de lumea reală şi pământeană să se transfigureze într-o cale ce conduce la o soteriologică înălţare = despărţire = cale misterioasă de unire între lumi: Podul Roşu se înalţă / ca o stavilă de sânge / peste flacăra de gheaţă / pe sub ramura ce plânge...

Din punct de vedere semantic, în poemul care deschide volumul, cel intitulat Podul Roşu, înţelesul textual-poetic al sintagmei Podul Roşu – scris astfel şi subliniat în text – trimite sugestiv la un sfârşit brutal, trecere peste un prag, care prin sugestia roşu dezvoltă un dramatism fulgerător, presupunând, prin dezvoltare textuală, o durere extinsă peste „marea trecere”: Frate-al meu ce ştii durerea / dincolo de lutul aspru / masa tainei e tăcerea / şi ţărâna somn albastru. Totuşi, tristeţea adâncă generează o subiacentă armonizare a culorii sângelui cu conotaţia lui vitală, iar, pe de altă parte, se insinuează un spaţiu între peste şi pe sub care presupune o posibilă eliberare simbolică din ceea ce stavila de sânge înalţă, în chip de oprelişte. În acelaşi timp, culoarea roşu din perspectiva de interpretare a misticii creştine evocă chiar plinătatea veşniciei, cum se poate vedea în multe icoane. Oricum, starea poetică din acest lamento nu este cea a zbuciumului unei negre melancolii, ci o închidere privilegiată într-un leagăn al copilăriei, mitic prin amintire şi trăire, în care arborii devin cetate / păsările cern icoane. Poemul final, Intrarea în mit, cu un motto expresiv: „lucrurile pleacă din locul lor” (D. Petrovici), îndrituieşte actul poetic cu menirea de a înălţa piatra de sacrificiu, aşa cum podul roşu se înălţa în primul poem – aşadar, verbul a înălţa este din nou semnificativ pentru aspiraţia celestă a eului liric, în pofida semanticii de suprafaţă a textului: … rădăcinile zidesc uşa // fluviul strigă dincolo de amintirile / noastre. Simbolismul poetic al fluviului, curgere de ape adunate, ca viaţa, se conexează în semantica de profunzime cu înălţarea şi este încă o dată cu tâlc că el îşi afirmă forţa vitală: fluviul strigă dincolo de amintirile noastre. O prefigurare a vieţii victorioase răzbate şi în Exerciţii de respiraţie, unde efemerul se topeşte în fluviul luminiscent al marii treceri: … sângele urcă spre miezul secundei / trupul rămâne acelaşi // fără de sfârşit lumina.

Imaginea fratelui dispărut se confundă integral cu copilăria, văzută ca un tărâm de poveste, plină cu vise şi îngeri, iar dorul se transfigurează în ger, senzaţie frustă şi răcoroasă care reînvie alunecoasa vârstă a prunciei şi cheamă „sufletul” fratern să înalţe podul din şuvoiul momentelor de grea încercare. De remarcat că în acest poem, cu un titlu inspirat: Sistru ascuns printre pini, revine emblematicul pod dintre lumi, pod care în acest text poetic are şi sinonimul de semn tăcut = cruce de lemn, semn ce nu mai e teluric, ci chiar poate rupe poetul de lut. Tărâmul miraculos al visului din vis este de asemenea un spaţiu privilegiat al îngerilor, cei care ning un pod la margine de stelă (Pod cu îngeri). Leit-motivul podului apare ca polifonică imagine poetică şi în alte poeme, precum în textul cu titlul La marginea Podului Roşu, în care înţelesul său emblematic, din acest volum al Persidei Rugu, ca punte între lumi, se conjugă fericit cu o artă poetică implicită: cuvântul rămâne podul uitat pe care n-a păşit / încă / nici o umbră. Tot astfel, lacrimile devin poduri de pelin (Peste Mureş), iar podul roşu reapare într-un text al primului ciclu, cu titlul plin de sugestii Dincolo de tăcere, în care se circumscrie din nou sensul crud şi de adâncă durere fără speranţă: cununa râului înalţă un / pod roşu // năprasnic plouă cu porumbei ucişi / peste ziua de mâine. Sinonimul textual-poetic al podului (roşu) dintre lumi este puntea, tot un lexem-cheie: Fulgerul pământului e puntea dintre două priviri (Ierburi de lavă), dar şi în poemul reprezentativ ca leit-motiv Cealaltă punte: ... / un ţipăt se ridică din ape / arde liniştea / printre gratii de sunet // în mine se zămisleşte / cealaltă / punte. Ca şi în alte poeme, destinate altor spaţii şi altor timpuri, altor amintiri, ne întâmpină aici şi unda unui erotism fragil şi intens totodată.

O dedicaţie specială la poemul cu titlul Coborârea în arenă, este şi ea plină de înţeles: colecţionarilor de poduri, iar în textul cu titlul Meditaţie la marginea unui pod reapare nostalgic dorul de plângere prin cuvânt, ca un pod de sprijin al creaţiei de totdeauna: … prea rar se-arată astăzi cântul / acelaşi pod acelaşi dor / în carne arde iar cuvântul / prin care veacuri se cobor. Orfismul de profunzime apare undeva limpede, la suprafaţa textului poetic: Tu eşti de dincolo de flaut / izvor de stei altar de vânt / cum aş trăi să nu te caut / cum aş putea să nu te cânt...

Cele două accente principale, ţinând de interiorizarea şi exteriorizarea durerii, se îmbină în „timpul” podului roşu, punte a plecării în altă lume şi a întoarcerii de acolo în alte forme: Creşte lumina pasului tău / în pădurea / din silabele serii // clipele sunt cuţite / aruncate peste umbra trupului (Tăceri albe). Dramatica aşteptare persistă şi în posibila, intuita înviere, apăsată de sfâşiere: ... Cu albe păsări mă aduni / din tine însuţi m-ai ivit // pe un stelar ogor de mac / alunecăm de soartă vii / ... // Eu tac tu ştii / că pentru noi e vraci amar / bătrânul veac (Înviere sfâşiată). Sentimentul pierderii este permanent, întotdeauna, în veşnicie... În alte poeme regretul se transformă într-un cataclism universal, reflectat în registrul sensibil al amintirilor sfinte ameninţate: Ierburi de lavă frâng abisul / cresc până dincolo de amintire / sanctuarul se macină / făină pentru sângele memoriei. Prin mirajul somnului, dincolo de pod apa Lethei devine o curgere fără orizont: Pleoapă / în somnul cu edecari / o ploaie de păsări cenuşii / alunecă. Totodată, în acest Doliu cosmic se infiltrează senzaţii acute, dar amintind şi de mirosurile vieţii: ... E neagră oarba ardere din noi / e neagră-n vânt şi smulsă din hotare / lunara zbatere de-nmiresmate ploi. Imaginaţia lunecă fantastic între tărâmuri, cu inflexiuni salvadoriene, cu senzitivităţi când fruste, când delicate, de-un estetism erotic: Curg arborii prin seară... Mi-e teamă anotimpul că-l sfâşii ca pe-un trup... Crud galbena lumină ca pe un fruct o rup. O cu totul altă stare în arealul durerii este mioritica împăcare cu moartea, generând seninătate şi sentimentul comuniunii cu veşnicia: E blândă ziua-n fapt de seară / e blândă moartea nu-i amară / e-n toate-o pace nesfârşită / o linişte din vămi ivită // şi-un zbor de pasăre-aurie / la ceas ce nimenea nu-l ştie (Mioritică).

Nivelul reflexiv al poemelor din acest volum este mai adânc decât dezghiocarea iţelor încâlcite ale destinului şi ale morţii, legătura spirituală profundă cu cel de dincolo dă vieţii un misterios sens, sentimentul deşertăciunii nu bântuie forţa compensatoare a acceptării unei concentrări dureroase, pentru că nefericirea nu poartă numele „artei de a suferi” (cum zice filozoful Mircea Florian) a „omului singur”, ci a celui trăind în generozitatea credinţei, a speranţei şi a iubirii, iar forţele oarbe ale existenţei (cele care implică trăirea în deplină demnitate eroică a zădărniciei, după D. D. Roşca, „Existenţa tragică”) nu împiedică comuniunea cu existenţa de dincolo, chiar dacă deplinul eternităţii are culoarea sângelui, care – sublimată - devine culoarea luminii: Pe ape străine ochiul răsădeşte spini / mâinile adună seminţe de nori / sângele înfrunzeşte păpădiile vântului // tăcerea e oglinda prin care te zăresc / dincolo / căutându-mă (Viaţa după Azelman).

RODICA MARIAN

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Mihai Eminescu, Despre nemurirea sufletului şi a formei individuale, în Eminescu, Opera esenţială, Editura Oltenia şi Editura Dionysos, Craiova, 1992, p. 176.

2. …“la calea potrivită de strigăt şi de plânset, / se-ntrezărea o lume…”, din poemul “Niños sin azul” (“Copii fără albastru”), vol. “La huella en la ceniza” (“Urma pe cenuşă”), 1980; după Antonio Porpetta, “Antología poética / Antologie poetică”, trad. Dana Diaconu şi Dragoş Cojocaru, Ed. Helicon, Timişoara, 1997, pp. 6-7.

3. …“O iarnă ca de păsări însetate / ne plouă în privire…”, din vol. “Meditación de los asombros” (“Meditaţie asupra uimirilor”), 1981; după Antonio Porpetta, ibidem, pp. 40-41.

4. Dintre numeroasele studii ale lui Mircea Borcilă, amintesc aici: Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, în „Revista de filosofie”, an XLIV (1997), nr. 1–2, pp. 147–163.

5. Eugen Coşeriu, Limbajul poetic, în idem, Prelegeri şi conferinţe, Institutul de Filologie Română „Al. Philippide”, Iaşi, 1994, pp. 161-162.

6. M. Bakhtine, Esthétique de la création verbale, Gallimard, Paris, 1984.

7. Rodica Marian, Identitate şi alteritate. Eminescu şi Blaga, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005, p. 5.

PELERINII DIN OASIS

„Nu departe de vechea Porta Capena,se înalţă astăzi
o capelă modestă cu o inscripţie aproape ştearsă:Quo vadis, Domine?”

Henryk Sienkiewicz, „Quo vadis”

PREGENEZĂ

„Ta panta rhei...”

Heraclit din Efes

deşertul e sunetul rămas între priviri

când fântâna podul s-au ascuns într-o singură aripă

noaptea a intrat victorioasă în cetate

acoperind ecoul trâmbiţelor

aşteptarea s-a dovedit a fi acelaşi prag flămând

semn de întrebare

chinuit de setea ghilotinei

atunci respiraţia zorilor a lunii a vântoaselor

se întoarce împotriva propriei respiraţii

secătuindu-o de zbor şi tăcere

dăruindu-i cupa de cucută

ca pe-o medalie de bronz

din care iubirea soarbe focul adânc pierdut

între laurii zeilor

LUNI

Sălbăticiuni ascunse pândesc răscrucea tăinuită

gheare colţi priviri ucigaşe

tălpile goale sângerează între pietre şi spini

e alb sângele smuls din aripa îmbrăţişării

alb şi tăcut

nu-şi recunoaşte întoarcerea

de parcă solzii albaştri ai pădurii

i-ar fi aruncat o umbră peste trecut

umbră de-omăt sfâşiată de hienele scorpiilor

umbră de jar chinuită de neiubire

umbră de moarte

sălbăticiuni ascunse pândesc răscrucea tăinuită

respiraţia mea taie cărare până la îngerii

care păzesc bacul

MARŢI

Marţi cerşetori bat la uşă stau la colţurile străzilor

păsări rătăcite pe balta neliniştii

lângă mlaştina zgomotelor de zgură

zvonuri de vânt

răpăit de ploi căzute ca o tobă

flaşnete în urechea trecătorilor

ard lumânări lucarne deschise

ochiul dinlăuntru tresare înspăimântat o clipă

durerea strigă se lipeşte de noi

vâscoase atingeri de melc

ne împiedică paşii

lipiţi deodată de trotuare

fulger săpat în inima fără de merinde

în fiecare dintre noi sufletul e un cocostârc

cerşetor la porţile fără lacăte

de la cotitura cerului

MIERCURI

În mine zace liniştea mării frământate de vânt

furtuna cu spuma-i amară mi-a intrat în sânge

pe flăcări am dansat toată noaptea

inima mea a păstrat miros de jăratec

din vifor de nisip te-am plăsmuit

săgeţi de mac au frânt

negre

abisuri

în plămada oaselor te port

şi taină mi-e ţărmul

ascunsă uimirea

năvalnic şuvoiul de lavă

cuţitul din lacrimi

un strigăt

„Ephrata”

JOI

Absenţa e spirala în care am fost învelită înainte de naştere

linţoliul pe care l-am cumpărat

la vama intrării în lume

rug

neatins de frontiera visului adâncită în fapte

ierburi zăpezi

absenţa e văzduhul în care te simt

culegându-mi silabele strigătului din

care se clădeşte numele tău

e sângele clocotind la atingerea-ţi

viscere sfâşiate foşnetul pielii

seve arome năvodul în care te-adun

absenţa

eşafodul nostru de fiecare zi

piatră a lunii din şarpe de foc

solstiţiu pierdut

când liziera încă necoaptă a frunzei

îmi răstălmăceşte carnea printre semnele trecerii

VINERI

Singurătatea

e masa la care aştept în fiecare zi

vis de lut împrejmuindu-mi gleznele

sosire niciodată plecată

plecare niciodată sosită

singurătatea e fereastra din care privesc

piaţa acoperită de păsări

tăcerea statuilor

peste care se aşează uitarea

singurătatea e îngerul cel nou

pe care vipere acvile tritoni l-au adunat

mireasmă de ambră

în trupul meu

de parcă l-ar fi aşternut peste cruce

SÂMBĂTĂ

Lumina din lumina sângelui tău mă ţese

mă-nvăluie mă ucide

lumina din oasele tale mă vertebrează din nou

de parcă ochii mei abia

acum

ar învăţa culoarea esenţei

mângâierea ta salamandră albastră

de coacăze şi muguri de pădure

mi-e descânt şi plasmatică platoşă

prinsă dinainte şi dincolo de carne

cuvânt jăratec şi tâlcuire

bufniţei de pe umărul lunii

mareea tăcerii albastră clepsidră

mă soarbe – resoarbe

precum oceanul de la picioarele tale

clopot adânc în dangăt albastru

de rugă sfâşietoare catapeteasmă absentă

albastra mea dragoste

DUMINICĂ

Dincolo de noi s-au ţesut toate ploile

grote s-au destrămat

ceasurile şi-au oprit pulsul

păşim

peste cioburi de timp

scântei ale ferestrei din rotondă

mâinile noastre

liane împletite cu săbii

cu faguri

se-adună tot mai strâns

peste trup

până la completa dăltuire

a unei singure umbre

ZIUA A OPTA

„... şi praful din praf şi viaţa din

viaţă şi somnul

din somn...”

(„Scrisori necunoscute”, 37)

cuvinte săgeţi rădăcini pentru vulturi

fiinţe din geneza trecută se mişcă fără de vedere

în grădinile insulei

sirenele încă mai adastă umbra lui

Ulisse

adâncirea în sine

arma secretă a celui mal-aimé/ trop-aimé

ţărmul plin de paşi care îşi caută norul

semnul cocorului rănit

aceleaşi trepte

pământul se frânge în aşchii de foc

privirea nu îl mai poate cuprinde

constelaţiile iscate din haos

zămislesc găuri negre ale timpului

scara se pierde printre oglinzile sângelui şi tace

fiara din vis

în lumină înfrunzesc pe neaşteptate

cele şapte braţe ale inimii

PERSIDA RUGU

“UT PICTURA POESIS !”

MIHAIL NEMEŞ - Autoportret

motto:

... “mulţumit sufleteşte de realizări şi împliniri, am căutat

tot timpul să-mi fac datoria faţă de instituţia în care am crescut,

am muncit, am trăit şi am iubit-o, Opera Română – Cluj.

Urez din inimă acestei instituţii în prezent şi viitor, mari

realizări şi succese în slujba iubitorilor de artă şi frumos –

pentru o viaţă cât mai fericită a celor care ştiu să o aprecieze la

justa ei valoare...”

MIHAIL NEMEŞ, Cluj-Napoca, 29 iulie 2002.

Suflul cald, luminos, echilibrat în adâncul său mister, cu tentă neo-impresionistă, te întâmpină covârşindu-ţi sensibilitatea, învăluindu-te până la asimilare, magnetizându-ţi privirea cu marca talentului său plastic… Aceasta rămâne atmosfera fastuos trăită în faţa tablourilor pictorului şi scenografului clujean Mihail Nemeş (1 mai 1922, Boteni, Cluj – 15 iulie 2006, Cluj-Napoca).

Lumea pe care o prezintă autorul tablourilor expuse în atâtea şi atâtea expoziţii, în ţară şi în străinătate, lume iscată parcă dintr-o inimă caldă ca miezul de aur al soarelui, ne învăluie într-o notă mereu proaspătă, de rotunjime firească, zămislită într-un iezer de prea-plin sufletesc, precum o flacără de veşnicie împlinită real-miraculos în lacrima noastră. Cromatica vine din adâncurile vii ale unei viziuni artistice generoase, însetate de lumină, de cer, de infinit.

Natura, ca şi omul, sunt permanent într-o facere şi re-facere unitară, într-un dincolo adus hic et nunc, aproape de noi, în mod paradisiac. Până şi văzduhul e prins în clipa sa eternă de tăcut echilibru. În toate există un suspense al respiraţiei, produs nu de angoasa existenţială, ci de împlinirea întregului cel hărăzit cu sens, de credinţa devenită vizibilă, de convingerea stră-luminoasă că totul este împlinit, că viziunea e adusă la forma sa de puzzle re-întregit, de univers în forma sa conştient edenică.

Lumina izvorăşte din interior, un interior care se mută parcă în ochiul celui care priveşte, transfigurând pământul prin certitudinea mântuirii. Anxietatea dispare, risipită fără de urmă într-o linişte transparentă care inundă viaţa ce pulsează adânc între ramele tablourilor. Anotimpurile se perindă într-o curgere senină, precumpănind cele plenare vital, cele fără echivoc (verile, iernile).

O vară rotunjită în sine, împovărată uşor de culorile de început ale toamnei, legănată de vântul aducător de nori, se spulberă într-o lumină indicibilă...

Griul, cenuşiul ori maroniul peisajului sunt nuanţe (a se citi stări) perisabile, cotropite intrinsec de o ceţoasă lumină care se deschide privirilor tot mai mult, tot mai adânc, tot mai covârşitor.

Starea de forţă pe care o emană pânzele este indestructibilă. Ele te primesc prudent, cu o expectanţă stranie, care te determină să te laşi cuprins de jur-împrejurul lor în care, odată intrat, descoperi încet, încet, ca pe o tăinuită comoară, lumina de dincolo de forme. Ea este acolo şi ţi se relevă doar după ce te-ai strecurat printre celelalte culori, pe lângă toate tuşele de nuanţe, pentru a o găsi şi a o descătuşa din sine însăşi. Rareori îţi este dat să vizualizezi, să te „înfrupţi” ideatic şi afectiv dintr-o pictură care ţi se descoperă în trepte de adâncime spaţio-temporală, provocându-ţi stări emoţionale diferite, crescând în intensitate până la o contopire interioară cu tabloul. Acest fapt denotă o pictură vie, pe care o poţi cunoaşte aşa precum ai cunoaşte sufletul unui om, care ţi se dezvăluie în timpi diferiţi, în moduri diferite...

Anotimpurile sale se cheamă unul pe celălalt, într-o horă pământean-nepământeană. Totul se petrece ca într-o nouă geneză, în care puterea creatorului se face simţită din plin. Forţa sa ceresc-telurică, zămislitoare de neaşteptate lumi, de ţinuturi ferme, de pământuri pline de sevă, de înfrunzite văi şi înmiresmate dealuri, de orizonturi împlinite, dătătoare de rod, răzbate din fiecare pânză, a fiecărui anotimp.

“Iernile” mihailnemeşiene au puritatea primelor zăpezi… Senzaţia de prospeţime depăşeşte cadrul plastic, cuprinzându-te cu gingăşie în frăgezimea scârţâitoare şi pufoasă a unui omăt de început de lume. Îţi vine să atingi neaua, cu trăirea şi înfiorarea realului în epidermă. Ochiul, cucerit de răcoarea palpabilă, sesizează taina alunecării zăpezilor din tablou. Ninsorile sale au inefabilul şi, totodată, bogăţia şi densitatea purităţii de parcă din prea-plinul lor, mocnind imploziv, ar izbucni în noi, empatic, mugurii sevei de mâine.

Prospeţimea respiraţiei zăpezilor, “drumul spre iazuri”, mărginit de ape calme, de pante umbroase, de calde umbre cromatice, de un orizont sidefat în lumina cernută parcă printr-o sită de mătase, a amiezii, cărăruia şerpuită printre arbori înverziţi, ducând spre o zarişte albăstruie a orizontului vălurit de linia cerului cel îngemănat cu pământul, toate acestea devin teme picturale care îţi atrag magnetic privirea până la o completă absorbire în peisaj.

Alteori, o amiază caldă, de toamnă precoce, revarsă mestecenii într-un crâng…

Marea, cu bărcile trase pe nisip, deschide orizontul, dezmărginindu-ne…

Debordând vegetal, te atrag şi naturile statice, tablourile cu felurite flori (“Floarea-soarelui”, “Irişi”, “Buzdugani”, “Gura-leului”, “Trandafiri”, “Flori de câmp” ş.a.), îngemănate în felurite vase de lut, desprinse parcă din natura vie chiar în secunda anterioară privirii; îmbinate uneori cu planturoase fructe, ele exultă de vivacitate şi de o bucurie calmă, adâncită în sine asemenea unei dăruiri complete, impregnate de o aură a unei forţe tăcute, misterioase, venind din profunzimi neştiute, o forţă care, în pofida oricărei vitregii, nu piere nicicând. Este un mesaj intrinsec artei plastice a pictorului Mihail Nemeş, mesaj demn de a fi reţinut în această lume dominată de entropie. Florile, prin abundenţa lor de nesfârşită sevă generatoare şi susţinătoare de viaţă, emană mai multă certitudine, speranţă şi dăinuire decât atâtea şi atâtea umbre de amiază ori de seară gonite pe străzi de cavalcada sonoră a instabilităţii şi a vremelniciei.

Privirea sobră, uşor detaşată, dar atotcuprinzătoare şi înţelegător-lucidă din “Autoportret”, te urmăreşte de-a lungul drumeagului sufletesc al periplului plastic...

“Autoportretul în oglindă” redă o atitudine calmă, concentrată în sine, a autorului, cu penelul ţinut transversal pe linia pieptului, cu paleta de culori sprijinită odihnitor de cealaltă mână, cu privirea directă, învăluitor-adâncă, străpungându-ţi carcasa indiferenţei, până la a te atrage, convingător, într-un dialog mut, însă viu, fiinţial, cu atât mai bogat în semnificaţii, de dincolo de cuvinte…

Celelalte portrete, create de-a lungul anilor (“Portret de copil”, “Portret în tuş” etc.), completează galeria umană a spaţiului de graţie iscat din eterul artei, de către pictorul Mihail Nemeş.

Alte tablouri, printre care şi “În atelier”, induc privitorului atmosfera de lucru în care s-au ivit, discret şi parcimonios, dar atât de solar, aceste linii de forţă interioară şi de echilibru plastic. Tuşele imprimă veridicitate compoziţiilor, alcătuind realităţi suprapuse realităţii, înnobilate cu măreţie şi calm, prin puterea verbului demiurgic, profund creator, concretizat sui-generis în imagine.

Echilibrul constant, lumina perpetuă, fermitatea încrederii optimizante în viaţă, propensiunea continuă spre “excelsior”, sunt caracteristici de bază ale creaţiei plastice a pictorului Mihail Nemeş.

O tensiune inerentă marilor creaţii şi intrinsecă oricărei lumi terestre răzbate din adâncuri, domolită însă armonios şi înălţată aristocratic spre partea benefică şi luminoasă, aurorală, a existenţei umane.

Mihail Nemeş, pictor scenograf, absolvent al Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu”, din Cluj, promoţia 1948-1952, i-a avut ca profesori pe C. Bogdan, A. Ciupe, Romul Ladea, W. Wiedmann (“care a fost îndrumătorul său de bază, care l-a învăţat multe din tainele artei scenografiei”, după spusele autorului) ş.a. Fiind concomitent şi pictor şi scenograf, de-a lungul a 40 de ani de activitate artistică, alături de alţi colegi scenografi, cum erau Silviu Bogdan, Gh. Codrea, Valer Vasilescu ş.a., a cunoscut realizări de prestigiu, atât în Opera clujeană, cât şi în Teatrul clujean.

A realizat scenografia, decorul, viziunea costumelor, ale unui impresionant număr de spectacole, printre care s-au numărat şi următoarele montări de operă şi balet: 1954, “Rusalka”, A. S. Dargomâjski; 1955, “Mireasa vândută”, B. Smetana; 1962, “Răpirea din Serai”, W. A. Mozart; 1963, “Văduva veselă”, F. Lehár; 1964, “Pădurea vulturilor”, Tudor Jarda; 1964, “Pană Lesnea Rusalim”, Paul Constantinescu; 1967, “Manon Lescaut”, G. Puccini; 1967, “Giselle”, Petit Pas, A. Ch. Adam; 1967, “Pescuitorii de perle”, G. Bizet; 1973, “Horia”, Nicolae Bretan ş.a.

Ca montări de teatru, în perioada anilor 1956-1962, pot fi amintite, selectiv: “Doctor în filosofie”, B. Nuşici; “Oaspeţi nepoftiţi”, M. Stehlik; “Omul cu mârţoaga”, Gh. Ciprian; “Slugă la doi stăpâni”, Carlo Goldoni; “George Dandin (Soţul păcălit)”, J. B. P. Molière; “Dragostea Anei Berezko”, V. Postelnico; “Misterul de la Hotel Poiana”, Ion Atanasiu, S. Rudeanu; “Conştiinţa furată”, T. Buşecan; “Filumena Marturano”, Eduardo De Filippo; “Domnişoara Nastasia”, G. M. Zamfirescu; “Suflete de hârtie”, Donovici; “O scrisoare pierdută”, I. L. Caragiale; “Hotel Astoria”, Stein; “Mireasa desculţă”, Sütö Andras; “Vulpea şi strugurii”, G. Figueiredo; “Nunta lui Figaro”, Pierre Beaumarchais; “Partea leului”, Constantin Teodoru; “Titanic Vals”, Tudor Muşatescu; “Dragoste târzie”, A. N. Ostrovski; “Surorile Boga”, H. Lovinescu; “Fiul rătăcitor”, Z. Ranet; “Omul care aduce ploaia”, Richard Nash; “Nevestele vesele din Windsor”, W. Shakespeare; “Moartea lui Tarelkin”, A. V. Suhovo-Kobîlin; “O nuntă mare”, N. Simon; “Mizerabilii”, V. Hugo; “Chef boieresc”, M. Zsigmond; “Un musafir picat din cer”, S. Karoly; “Tache, Ianke şi Cadâr”, V. I. Popa; “Ecoul îndepărtat”, Sava Golovanski; “Umiliţi şi obidiţi”, A. N. Ostrovski; “Celebrul 702”, Alexandru Mirodan; “Neamurile”, Teofil Buşecan; “Vicleniile lui Scapin”, J. B. P. Molière; “Maria”, V. Iosif; “Băieţii veseli”, H. Nicolaide; “Corb la corb nu scoate ochii”, A. N. Ostrovski, “Mi se pare romantic”, Radu Cosaşu ş.a.

A perfectat scenografia pentru zece spectacole la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca (1974-1982), precum şi pentru 32 piese clasice şi contemporane la Teatrul de Stat din Turda (1956-1962), judeţul Cluj.

Comentarii critice elogioase i-au fost aduse, în presa de specialitate a vremii, de către Emiliu Dragea (1964), Enea Borza (1968), Mircea Ţoca (1986), Negoiţă Lăptoiu (1999) şi mulţi alţi critici şi istorici de artă plastică, din ţară şi din străinătate.

Pictorul şi scenograful Mihail Nemeş a participat la numeroase expoziţii de grup şi personale: Cluj (1947, 1975), Bistriţa-Năsăud (1973), Dej (1980), la expoziţiile judeţene de artă plastică ale Filialei U.A.P. Cluj (1955-1965; 1982-1989), fiind membru al U.A.P din România, Filiala Cluj. De asemenea, a fost prezent, repurtând un succes deosebit, la expoziţiile de scenografie, atât la cele cu caracter local, Cluj (1969, 1975, 1976), cât şi la cele cu caracter republican, Bucureşti (1970-1980). Din anul 1982, este prezent la expoziţiile anuale ale grupului de la Calica, deschise la Casa Universitarilor, din Cluj-Napoca.

În anul 1990, a pictat, în Paris, Capela Misiunii Greco-Catolice, la sfinţirea căreia au participat mari personalităţi oficiale, ale vremii, din Franţa şi România.

Numeroase lucrări de pictură ale lui Mihail Nemeş sunt păstrate în colecţii muzeale şi de stat din Cluj-Napoca, Bucureşti, Turda, Bistriţa-Năsăud, Dej, Tulcea etc., precum şi în colecţii particulare din România, Franţa, Italia, Spania, Elveţia, S.U.A., Germania, Ungaria, Canada, Chile ş.a.

Distins, de-a lungul vieţii, cu numeroase premii, diplome, ordine, decoraţii şi medalii, scenograful şi pictorul Mihail Nemeş s-a bucurat şi de primirea Trofeului “Lya Hubic”. Oameni de aur ai operei, în anul 2003. Tot în acelaşi an, a fost distins cu Ordinul Naţional “Pentru Merit” în Grad de Cavaler, 2003.

În semn de recunoaştere a contribuţiei excepţionale în profilarea culturii artistice a generaţiilor de studenţi clujeni, pentru prestigioasa carieră artistică şi didactică, în ţară şi peste hotare, prin care s-a contribuit la creşterea prestigiului şcolii româneşti, Senatul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, sub conducerea Preşedintelui Andrei Marga şi a Rectorului Nicolae Bocşan, în şedinţa desfăşurată în data de 1 martie 2005, i-a conferit lui Mihail Nemeş titlul de “Profesor Honoris Causa” al Universităţii clujene.

Universul plastic al lui Mihail Nemeş se constituie într-un întreg palpitând de viaţă, de putere demiurgică şi căldură umană, de rafinată expresivitate artistică. Drumurile care se deschid în tablourile sale sunt cărări proteguite de un Duh sacru şi sacralizant… “şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor…” (Geneza I, 2).

O armonie adâncă, întru sine, se desprinde din marele Har, reflectându-se în tot, în toţi şi în toate, o armonie între sine şi lume, între sine şi ceilalţi, o căutare şi o regăsire a echilibrului existenţial primordial.

PERSIDA RUGU

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Lexiconul artiştilor români contemporani, Editura Genesis-Tipo, Cluj-Napoca, 1998, p.186.

Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. III, Editura ARC 2000, Bucureşti, 2000, p. 135.

Opera Naţională Cluj-Napoca. Cluj-Napoca National Opera, Prezentare/ Presentation, Editura şi tipografia Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002.

Cataloage de expoziţii, interviuri etc.