Ziua Românilor de pretutindeni

Din anul 2015, „Ziua Românilor de Pretutindeni” se sărbătorește în ultima duminică a lunii mai.

În perioada 2007-2014, data evenimentului a fost 30 Noiembrie – ziua Sfântului Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României.

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înnalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră ne coboară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne ‘ndurărilor

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

MIHAI EMINESCU 

LUCIAN BLAGA - JEAN PONCET

«DOAMNA BONSAI»  și  «REGELE PRAF»,

volume de versuri de

PASSIONARIA STOICESCU

Fiorul liric a două cărți care formează un tandem sui-generis ni s-a impus urmărind lectura poemelor din volumele scriitoarei Passionaria Stoicescu, „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai” (ediție bilingvă: româno-engleză, Editura Călăuza, Deva, 2013) și „Regele Praf” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).

Un inedit dialog dintr-o dragoste imposibilă, o nouă viziune inversată a necomunicării dintre cele două „niveluri de realitate” (Basarab Nicolescu), în care Ea, personajul feminin, este “steaua”, iar El, personajul masculin, e “teluricul”, se reliefează în versurile din cele două volume amintite anterior, care se împletesc, precum într-un puzzle al replicilor, se oglindesc unele prin celelalte, ca într-un dans al lucidității amare, ca într-o horă a ielelor, după o inefabilă, după o adânc presimțită muzică a boabelor de nisip, stăpânitoare ale lumii terestre...

*

– „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai”:

Înveșmântată, ca un melc de rouă și lacrimi, în propria-i casă, autoarea schimbă monologul într-un dialog cu sine-însăși, dedicându-și poemul, ca într-un joc cu alter-ego... “Ghivecele scriu fereastra/ cu verde cerneală –/ passiflora se-agață de aerul albastru,/ violetele de Parma zâmbesc violet,/ în spatele lor/ eu plâng incolor.// Pereții sunt îmbrăcați cu tablouri,/ șifonierul e plin ca un Mall,/ biblioteca geme/ de cărți,/ sufletul meu e gol.// Pe calculator țin o bufniță,/ în chip de totem;/ imaginea e virtuală,/ curg mail-uri pe ecranul țeapăn,/ s-ar zice că nu sunt singură,/ dar pasărea e împăiată,/ eu sunt îngrozitor de vie/ și chiar îmi dedic acest poem.” („Casa”)

Există, așadar, un plin al lucrurilor și un gol în suflet. Ce s-ar întâmpla însă, dacă ar exista și un plin al ființelor umane din preajmă și, totuși, un gol imens în suflet... Starea afectivă ar fi mult mai chinuitoare, iar lacrimile ar seca precum într-un deșert de amărăciune! De aceea, revolta, în firea naturală a vieții, își spune cuvântul cu aplomb și intensitate („Femeie”, „Doamna Bonsai”, „Altceva decât semne”), încercând să echilibreze balanța invizibilă a nuanțelor de sens. Arta izbucnește din această căutare de „rost”, ca unul dintre singurele răspunsuri viabile și inalterabile în timp (“Chopiniană”, “Tabloul”).

– „Regele Praf”:

Întâlnirea regalității matriciale cu lumea se desfășoară sub semnul avidității și al posesiunii; de aici, lupta ca o sfâșiere între Cer și Pământ (“Visez că zbor”), între zbor și vertijul voluptuos-amețitor al unei căderi libere („Nevoia de aripi mă-mparte”).

O traumă reală sau imaginară a propulsat-o pe autoare spre Pământul învăluit de aer și adăpostind ocrotitor miezuri de foc, în așa fel încât a făcut-o să-l îndrăgească, prinsă în capcana iluziei forței sale salvatoare, ca lăcaș inexpugnabil de tandrețe și perenitate (“De-a nisipul de-a praful”).

Incendiar telurică până-n măduva silabelor, autoarea se leagănă în înțelepciunea ecleziastică, pe un pod atârnat de nori, ca-ntr-un hamac țesut din flăcări florale sau, de ce nu, ca-ntr-un montagne russe, fără a face însă triplul salt al ancorării absolute în duh. Viața nu poate fi trăită, decât agonic, la răspântia egală dintre carne și spirit. E nevoie de înrădăcinarea într-una din jumătățile întregului și asimilarea celeilalte, în așa fel încât armonia viețuirii cu propriul sine și cu semenii să fie restabilită edenic... „Sufletul meu are solzi/ Cu efigia de argint a lunii/ Iar gândul șuvițe de soare/ Să uit noaptea din care/ Cândva am urcat/ Și iarăși noaptea/ În care-am să cad// Norii mă povestesc/ Peste rai peste iad/ Nici sfințenie nici ispită/ Dar cu gura rănită/ De cârligul undiței ecleziastului/ Pe când murmur dulcele cânt/ Despre vânarea de praf/ Despre vânarea de vânt.”

– „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai”:

Poeta, Madam Bonsai, lumină din Lumină, sete din Sete, belșug din Belșug, reiterează drumul spre spații interioare edenice, spre recucerirea tărâmului pierdut al inocenței primordiale, al unei purități universale și al armoniei divine. Aceste coordonate sunt, pentru autoare, apanajul trăirii în Poesis, emblemă de jar nestins purtat de Prometeu spre oameni, ca pe un dar ales din vatra zeilor... “Nu-l văd și nu-l ating – dar este,/ nu urc, dar el mă ia pe creste,/ nu-i foc, dar arde nevăzut/ și cântă disperant și mut.// Mi-e mire fără legământ/ și cer imens, fără pământ,/ drag mort din patima mea vie...// El?// Eu!// Poemul – când mă scrie!” („Identitate”).

Dar, ca și Prometeu, poeta se sfâșie lăuntric, purtându-și darul ca pe un strigăt de sânge, izbucnit din ciugulirea sufletului de către devastatoare păsări de pradă: “Emoțiile –/ păsări de pradă/ îmi ciugulesc sufletul,/ altminteri/ înfruptându-se cu hoituri,/ se bucură acum de vietate...// Țipă,/ bat din aripi/ și se șterg de sângele lui cenușiu/ pe hârtia/ pe care scriu!// Sunt spectator –/ privesc înlăuntrul meu/ acest spectacol devastator/ și mă bucur...// Poate de-aceea/ sufletul se reface îndatorat/ pentru fericirea sadică/ de-a fi torturat,/ de-a fi sfâșiat de viu/ pe hârtia/ pe care scriu!” ( „Spectator”)... autoarea fiindu-și ei-însăși spectator al procesului creației, al acestui “măcel” izvoditor de verb poetic și de alb-albastru vers luminător.

Afectivitatea, măcinată în vămile văzduhului dintre Pământ și Cer, ajunge în calea oamenilor ca o sacră pulbere dureros răscolită de vântul și ploile indiferenței, orbire a celor de jur-împrejurul tainei care nu se lasă dezghiocată prea lesne, păstrându-și neatins și necunoscut miezul de mântuire („Nerecunoștință”, “Mirele de cenușă”, “Lacul și piatra”, “De-a nisipul”).

Doar cuvântul prin duh, marele Cuvânt silabisit în formele de expresivitate artistică ale creatorilor acestei lumi, poate aduce mângâiere și înveșnicire (“Sub celălalt cer”, “Eu și cărțile”).

– „Regele Praf”:

Puterea cuvântului omenesc, „fărâmă” din marele Cuvânt divin, rezidă în mirajul liric al Poeziei, ca Verb creator (“Fărâmă”). Limbajul primordial, fără de cuvinte, ci format doar din manifestări fruste, rupte din natură, din sufletul omului, se îmbină cu mai multe alter-ego-uri, precum cu fațetele necunoscute ale subconștientului multiplu, îmbătându-se de acel „alb” (“Urma de sare”), urmă nescrisă a lacrimilor vărsate sau a celor ce ard pe dinlăuntru, sculptându-o pe autoare ca pe o nouă Ana a lui Manole, cu dalta durerii înmuiată în otrava ispitei dezmărginirilor... („Venind pe totdeauna”: „El se numea Manole/ Iar plânsul meu zadarnic/ El meșteri avea nouă/ Să urce zidul harnic// Eu doar iubirea surdă/ Neauzind minciuna/ Venind pe ploi și viscol/ Venind pe totdeauna// El se numea Manole/ Să urce monastire/ Din ruga mea curată/ Din trupul de jertfire// El se numea Manole/ Nebun trufaș chiar până/ Ce-naltele cupole/ Îl pedepseau țărână”).

Neiubitoare a monstruozităților istoriei („Sub sigla lui M”), autoarea, purtătoare a comorii uimirilor de început, insomniacă (“Fără pleoape”) și lucidă, mult prea lucidă, dureros-înmiresmat de lucidă pentru lumea aceasta plină de “tină” (“Sub palidă lumină”: „De taină regăsirea mă-nfășoară/ Cu aerul necoaptelor iubiri/ Urcând spre cer albastrul de povară// Mă tem deasupra sângelui să strig/ Când băncile prelinse în pământ/ Înmuguresc lovite cast cu frig// Iar umbra iernii râde cu un ochi/ Și plânge cu un altul aburit/ Că nu-mi mai e pe rouă-ngăduit// S-alerg decât sub palidă lumină/ Să-mi spăl în urmele de-ndrăgostiți/ Pașii bolnavi de lumea ca o tină”), se regăsește („Copac în deșert”) într-o retractilă recluziune, jelind cu “bocetul de Marie”, mereu, „ChristoPoemul”.

Angoasa golului, praful deșertului, “lăuntrul tulbure” al ființei lipsite de un ascuns rost al vieții, de un orizont metafizic al inimilor “preamărind greața”, de un sens divin al existenței umane, toate se răsfrâng în cupola de praf nihilist al lumii în care ne zbatem ca într-o vale a umbrelor și a plângerii. Omul devine un “copac umblător”, “către tărâmul lui Dumnezeu”, din păcate “cu disperare chematul/ până acum neaflat” („Copacul umblător”).

Mult prea atentă la mișcările sociale („Nici vorbă de ecou”), intransigentă cu mizeria (“În semantica deșertului”), de orice fel ar fi aceasta („Din altfel de iarnă”), poeta se retrage pe tărâmul infailibil al Cuvântului vindecător („Pentru plânsul de întreținere”, “Martiriu”, “Țigănească”, “Poeziua”, “Ploaia de zeu”, “Bietul Poetul”, “Animalul sufletului și pasărea”), proteguitor, cauterizând răni cu lama bisturiului privirii exterioare („Peste toate doar văzul”) sau cu flacăra sfredelitor-orbitoare a aparatului de sudură al sufletului („Ce se petrece înăuntru”), care e transformat într-o „cameră vie de luat vederi/ .../ Acolo lucrează Dante/ Goya/ Și Hieronimus Bosch...”

– „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai”:

Suprapunerea aproape perfectă a autoarei (autoare – Madam Bonsai... memento, sintagma flaubertiană „Madame Bovary c’est moi”...) pe tiparele Poeziei, e firească și previzibilă... „Să cunoști/ prin cenușă/ tot gustul nimicniciei,// să nu-ți fie/ niciunde locul,/ ca unic simț să ai doar focul,/ combustia lui bizară/ cu limbi jucăușe,// ah, nevorbind nici o limbă/ decât a Poeziei!”(„Ca unic simț să ai doar focul”).

Temperament ardent, vulcanic, spontan și sincer, totodată, loial și dăruit Cuvântului, scriitoarea Passionaria Stoicescu are o propensiune de complementaritate în aplecarea tandră spre culorile neutre sau reci, cum este, de exemplu, culoarea albastră... întrețesută inefabil, ca suport cromatic de susținere, și în poemul „Portret în albastru”: „Port Baikalul sub pleoape/ să mă apere de imensitate,/ de cerul ca o mare întoarsă/ în care zbor acum.// Gândul fuge albastru,/ stewardesa poartă o tocă albastră,/ sângele bate tactul albastru...// Printr-o coincidență firească/ pictorul mi-a făcut într-o seară geroasă/ un portret în albastru.”

Ioan Holban (în Revista “Cronica”, nr. 11, din 1987) accentuează această stare de voluptate, prin învăluire cromatică, a sinelui afectiv al autoarei, afirmând: “Jocul cromatic din versurile Passionariei Stoicescu se îndepărtează de norme, negându-le, desfăcându-le aparența pentru a descoperi o dimensiune tragică: tratamentul albastrului și albului – culorile predilecte ale autoarei – ce marchează prezența acelui fior tragic, consubstanțial poeziei adevărate…”

– „Regele Praf”:

Sculptând silabele omenești, așa precum ai sculpta o frunză din arborele vieții, autoarea închide cercul nașterilor și al Renașterii („Sculptând frunza”), precum închide coordonatele Spațiului-Timp, ținând în poală, ca pe un glob pământesc, sui-generis, capul unui copil drag (“Mângâind continente”), prin care Pământul, acest lăcaș al oamenilor și al tăcerii, al fiarelor și al norilor, rămâne, pentru totdeauna, nemuritor, înveșnicindu-se în puritate și esență.

De un umanitarism dens, adânc, scriitoarea Passionaria Stoicescu simte, aproape visceral, tristețea valorilor autentic umane tratate cu superficială indiferență de către reprezentanții tehnicii și ai așa-zisului „progres civilizator”, lipsit de miez ontologic („Un preț de nimic”).

Obsesia plenitudinii într-un problematic „azi” lasă dâre adânci în sufletul rebel, proaspăt ca o petală de floare aburită de roua nadirului, pentru că acesta nu-și poate asuma nici resemnarea ori smerenia și nici uitarea. Învăluiți în măreție, oamenii, acești pelerini tainici, sunt supuși timpului și schimbărilor acestuia, în pofida arzătoarei lor aspirații spre neschimbare, spre statornicie și constanță în toate: sentimente, vârstă, viziuni (“Atom de praf în univers”, „Pustiul e promițător”).

*

Lumina charismatică a celor două volume de versuri, „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai” și „Regele Praf”, răsare din însuși visul zidit în ele, ca o nouă Ana a lui Manole, umbră de foc zămislind rugi de chilie nemărturisită.

Alături de întreaga amplă operă a scriitoarei Passionaria Stoicescu (poezie, proză, traduceri, literatură pentru copii), aceste volume de versuri reprezintă doi piloni de marcă ai edificiului poetic, generator de policrome universuri interioare, de seisme de lavă a inimii măcinate în morile vieții și ale lumii acesteia, spre a deveni, așa cum spune Kahlil Gibran, o făină potrivită pentru pâinea îngerilor.

Creația lirică a Passionariei Stoicescu a fost abordată de istoricii și criticii literari în mod asiduu și admirativ. Iată câteva exemple – Ion Arieșanu afirma, în Revista “Orizont”, nr. 19, din 1988: “Poetă al cărei patetism cenzurat devine uneori dramă lirică, poetă luminoasă, în ciuda unui scepticism structurat, scriind o poezie de răbufniri pasionale, dar și de notații lucide și de meditație existențială, Passionaria Stoicescu și-a definit un stil, o personalitate, la care poezia devine sentiment direct, frust, plenar și cânt patetic. (...) Între extreme, poeta se simte sincer bine și se regăsește mereu pe sine, gravă și gingașă, ironică și sentimentală, lucidă și tandră.”

Jakobson numea limbajul literar ca fiind „funcția poetică a vorbirii”. În special în poezie accentul cade pe așa-numita “orientare către expresie”. După cum mărturisea și Boris Tomașevski, în “Teoria literaturii. Poetica”, se trece astfel „printr-o involuntară percepere a expresiei, adică devenim sensibili la cuvintele care intră în componența expresiei și la amplasarea lor reciprocă”.

În același sens, literat și filosof, Alain reliefa convingător: “Poezia este cheia ordinii umane…”

Passionaria Stoicescu, poetă și prozatoare, înțelege perfect această desfășurare de trăiri și atitudini creatoare, de căutări și izvodiri de cuvinte, realizând printr-un deosebit har propriu “construcția artistică a materialului verbal”, în viziuni de o valoare complexă.

Așa după cum remarca și criticul literar Alex. Ștefănescu (în Revista „România Literară”, nr. 7, din 1990), „Passionaria Stoicescu are o mare dexteritate a scrisului – seamănă cu un pianist care se joacă plimbându-și degetele pe clape. (...)”.

Iar Florentin Popescu scria, în “Portrete în peniță“, 2009: “Lipsită de prejudecăți în ce privește formulele poetice, Passionaria Stoicescu abordează cu dezinvoltură cele mai variate registre – de la poezia clasică, având ritm și rimă, până la versul de meditație, enunțiativ-filosofic, capabil să sugereze gânduri adânci și să lase, pe de altă parte și imaginația lectorului să ducă mai departe construcția lirică. De aceea, versul său pare a fi fost scris nu după cine știe ce căutări, ci de la prima fluturare a aripii inspirației – ceea ce îi conferă inegalabilul farmec al spontaneității…”

Scriitoare de anvergură, Passionaria Stoicescu se prezintă cititorilor ca o puternică personalitate artistică, de o arzătoare forță vitală, de o umanitate izbăvitoare, de neînvins, de neîngenuncheat în lupta ființei ontologice cu efemeritatea acestei lumi.

PERSIDA RUGU

Cluj-Napoca,

15 Ianuarie 2016

PRINTRE ASTRE ȘI ZILE…

 Hieratică și ancorată într-un real de dincolo de real, poezia Luciei Sav ne întâmpină în pragul unui ținut de pulberi astrale, de imponderabilități luminiscente, de fantasme îmbietoare printre care aluneci neauzit, ca într-un vis.

În cartea atotcuprinzătoare, adunând șase volume de versuri sub titlul „Lumina Melancoliei. Antologie” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011), cuvintele curg, de nedetectat în singularitate; înșirate pe nevăzute fire, ele se îmbină aparent aleatoriu, spre a izvodi o atmosferă ispititor chemătoare, charismatică prin ecoul imaginilor create, ocult fastuoasă, cu penumbre înfiorate de catifea și mătăsuri, cu „irizări de-albastre cristale”, cu „amfore și sarcofage/ sub vaierele vântului”. Sunt aduceri-aminte din îndepărtatul „solitar Pont Euxin”, 93 (din volumul „Imagini reale/ Real images”, 2002).

Un an mai târziu, în volumul „Rosa Mystica” (2003), lumina, ca un alter-ego al autoarei, se dăruiește vegetației florale, sine întru sine, unindu-se neamestecat cu aceasta, flacără de scăpărătoare ape, izvorând răcoroasă din „salvatorul liman” al neștiutei mântuiri: „Privirea Ta/ e ca mătasea fluidă a mării:/ mistice, undele ei/ ne spală de țărâna impură.// Mângâierea Ta e zefirul:/ răcoarea râvnită/ de cel sufocat/ de incendiul supliciului.// Precum raza/ pe care-o zărește/ cel ce-și caută/ salvatorul liman/ ne este mântuirea Ta.// Mirul turnat/ peste rănile fărădelegilor noastre/ ne este iertarea Ta.// Asemeni drumului/ pe care-l găsește/ cel rătăcit/ în hățișul adânc/ ne este îndurarea Ta.// Mâna întinsă/ ființei surpate de cel rău/ în veșnic însetatul abis/ ne este miluirea Ta.// Cunună de spice/ așezată pe creștetul nostru/ ne este binecuvântarea Ta.// Rosa Mystica,/ speranță ne ești,/ credință,/ iubire!” („Rosa Mystica”).

Solare flori inundă pașii, înlănțuindu-le mișcarea cu spinii trandafirilor („Trandafirii poetului”), cu pleoape arse de ger într-o lumină alb-viorie („Adumbrire”), cu vrejuri aspre, sângerii („Macii”), cu „văluri grele de neguri” („Toamnă”), într-o copleșire edenică.

Autoarea pășește maiestuos printre cuvinte, alegându-le molcom, cu atenție și cu grijă, ca pe niște diamante de preț, căutând culorile penumbrei, nuanțele estompate, filtrate prin fumul oglinzilor de Murano, fragilitatea țesăturilor înmiresmate de timp, precum petalele pulverizate de pașii molateci ai toamnelor târzii.

Torturată de un spleen carnal, de o regalitate languroasă, poeta se înveșmântează în hlamida propriilor cuvinte, căutându-le esența. E un ținut exotic acolo, în miezul propriilor poeme, există în carnea rozalbă de sub crusta silabelor o continuă sublimare a realității înconjurătoare, ajungându-se la o punte de curcubeu, „temută punte” („Rugăciune”) a simțirii umane, la incandescența unui deșert umbrit uneori de roua zefirului dinspre ancora divinității. Distanța dintre om și dumnezeire, ca între două ființe virtual îndrăgostite una de cealaltă, devine tot mai greu de străbătut. „Dorul de Dumnezeu”, după cum se exprimă John Breck, e tot mai intens, mai covârșitor și amplu, ca o teandrică durere ce traduce o chinuitoare și neîncetată sete de Absolut: „Tot mai greu ajungem la Tine/ și sângeră-n piroane/ depărtarea dintre noi./ Și firavă suflarea/ abia dacă topește/ raza de gheță/ din cununa Muntelui/ pe care timpul/ și, hain, Anotimpul/ l-au prăvălit/ între noi.” („Muntele de gheață”).

„Descoperirea lui Dumnezeu inimii omului” (Serafim Rose) sau „vederea lui Dumnezeu” (Vladimir Lossky) implică o frățietate cu elementul cosmic și, totodată, o „împărăție lăuntrică” (Kallistos Ware) transpusă în armonia naturală, arcadiană, a mediului ambiant; autoarea se visează evadând, printr-o adâncă „înnoire a spiritului” (Paul Evdokimov), în paradisul primordial: „De-o viață trăiesc în cetăți de beton,/ în cuști de beton,/ respirând aer greu de beton,/ sub un cer de beton,/ printre semenii mei,/ ei înșiși uneori de beton.// Detest lumea mea de beton,/ mă revolt împotrivă-i/ și fug...// Nevăzute aripi/ mă poartă departe-ntr-o lume/ cu pereți transparenți de cascade/ și acoperiș de suple liane,/ căpriori din arbori de santal/ și ferestre –/ cerești orhidee.// Voi trăi împăcată,/ îmi spun,/ printre oameni tăcuți/ ce înșiși în pace trăiesc/ laolaltă cu blânde jivine.// O copilă/ cu o vidră sprințară se joacă./ Un băiețandru poartă pe creștet/ un pui drăgălaș de maimuță,/ altul mâncarea-și împarte/ cu un simpatic bursuc./ Un pui de urs rănit/ altul din pădure aduce,/ prins în capcana întinsă/ pentru altcineva./ Îl vor adopta și pe el,/ deși o gură în plus de hrănit.// În acest paradis imperfect/ există și șerpi, desigur,/ dar ce paradis nu-și are/ șarpele său!// Vulnerabilă creatură,/ căprioara nu are scăpare:/ „suavă jertfă”,/ hrană nesătulei făpturi./ Apropiindu-se cu pași tăcuți,/ vânătorul o țintuiește/ cu o sarbacană;/ dar odată cu ea/ și inima mea a căzut...// Mi-am revenit:/ zăceam zbuciumată/ în, strâmtă, cușca mea de beton.” („Cușca de beton”).

Dar iluzia se spulberă, cu viteza unei vieți de efemeridă, și trezirea este dureroasă, ca o „fugă de Dumnezeu” (Max Picard), zbuciumată luciditate retrasă „în cușca de beton”...

Între tărâmul de aici și tărâmul de dincolo, există o indestructibilă punte a suspinelor, un pod de flori, de gând și iubire, în așa fel încât dialogul poate fi inițiat, comunicarea este permanentă, asiduă în clipele de emoție și dor, consumată prin întrebări și răspunsuri, prin discuții purtate între diferite variante de alter-ego-uri sau între ego și propriul sine... „Într-un amurg de vară,/ rătăceam fără țintă/ pe străzi lăturalnice,/ atentă la ce se petrece în jur./ Mă urmărea statornic un gând:/ de-aș fi pierit ieri/ sau acum un an/ și m-aș fi întrebat/ din recele-mi mormânt/ ce de petrece-acuma pe pământ,/ printre altele,/ poate aș fi aflat că:/ o femeie udă florile,/ un bărbat își aprinde o țigară,/ un câine latră la trecători,/ un copil aleargă,/ un bătrân își plimbă câinele/ sau mai degrabă câinele îl plimbă pe el,/ doi îndrăgostiți, uitând de lume,/ merg alături, înlănțuiți,/ și-n urma lor, la câțiva pași,/ o femeie-n „luciri de amurg”/ (...)” („Semper idem”).

Această comuniune spirituală cuprinsă între cele două universuri, cel de pulbere de curcubeu și cel de trăire concret-diurnă, se continuă și se accentuează dramatic, tragic chiar, în volumul „Testimonii” (2004), volum scris „In memoriam Vasile Sav”, poet vizionar, cel care i-a fost reazem și vis, prunc și stăpân, mentor și prieten și soț. Motto-ul acestui volum de versuri este semnificativ și dezvăluitor de mistere: „Fluture plăpând,/ mistuit de gând,/ în noaptea senină,/ vino de te-alină/ în lumină lină.” (Vasile Sav, „Solilocvii”, 11).

Poeta Lucia Sav se caută pe sine, căutând pașii altui ev afectiv, ai acelui „ieri” de negrăit, de negăsit decât în meandrele memoriei și în ungherele imaginației retroactive: „S-ar zice/ că totul e la fel ca înainte:/ se-nalță toate odată cu soarele,/ toate se-aștern odată cu Luna,/ numai mie pustiul/ îmi mușcă/ inima.” („Testimonii”, 1)... sau: „În neguri,/ zilele-mi par fiorduri,/ sorbite de Lună,/ nopțile-mi sunt/ albite câmpii;/ soarele meu,/ fără lumina ta sfântă,/ îndurerată,/ în mine mă surp.” („Testimonii”, 2).

Iată, în continuare, autoarea rostește: „Gerul năprasnic/ gându-mi îngheață,/ câmpia de zgură/ mi se-așterne în față;/ cu strigătul lor,/ păsări cernite/ de suflet mi-anină/ pustiul” („Testimonii”, 7)... ori: „În chingile strâmte,/ se zbat/ tulburatele ape,/ țărmii/ ritmic răsfrâng/ valuri în falduri;/ înlănțuită/ în matca străveche,/ marea își desferecă urletul.// Sub bolta-ntunecată,/ vântul șuieră/ prin ierburi uscate și prin pelin;/ ici-colo se ivește,/ sfios, câte un spin./ Aici nu se zăresc/ săltărețe izvoare/ sau umbră de frunziș;/ aici nu te duc în ispită/ îmbujoratele mere/ sau, dulce, ciorchinul.// Sub vaierele vântului,/ ponticul țărm/ și-așterne pustiul.” („Testimonii”, 8).

Printre personajele traduse din vechi slove¹ ale vremurilor din care ne tragem și noi, în parte, seva poetică (Cynthia, Delia sau Tibullus, Propertius, Catullus), se mișcă acum, precum o regină în vechiu-i regat necunoscut, autoarea noastră, căutându-și alinarea fără de alinare în acest exil, încununat cu tristețea unor „pontice neguri”...

„Cântecele Sulpiciei” sunt împletite cosițe de gând, răsfirate printre zimții vântului, strigăte de dragoste alunecând cu bărcile amurgului peste noian de dureri, printre stâncile ascuțite și colțuroase, adânc irizate cu scântei multicolore, ale nostalgicelor aduceri aminte, peste nisipurile bântuite de umbra fantasmelor melancoliei, dincolo de orice atingere de smalț. „Nicicând n-am să uit/ tristețea adâncă/ ce-ți licărea în priviri/ chiar înaintea plecării;/ te priveam pe furiș/ cum fumai dus pe gânduri/ și te uitai pe deasupra lucrurilor./N-am îndrăznit/ să te întreb nimic,/ într-atât de adâncă/ și de nepământeană/ îți licărea tristețea/ în privirea curată.” („Cântecele Sulpiciei”, 68) „Nălucile gândului/ mi se surpă-n somn,/ și eu rătăcesc printre umbre/ asemeni sângelui/ prin labirintul inimii;/ din potirul viselor te sorb/ tămăduitoare licoare/ a nopții.” („Cântecele Sulpiciei”, 70) „În visul meu,/ dormeai cu fața în jos/ pe podea;/ te-am ridicat,/ te-am așezat încet în pat;/ într-atât de ușor îmi păreai/ precum pasărea aceea albastră,/ ce-n mâinile mele,/ rănită, s-a stins.” („Cântecele Sulpiciei”, 71) „Din lumea reală,/ mă voi muta/ cu totul în vis:/ numai acolo,/ fără cuvinte,/ îți vorbește,/ nestinsă,/ iubirea-mi.// Învârtejire de raze/ mă împresoară,/ pe aripi albe ea mă ridică,/ pe drum de lumină/ înapoi mă petrece,/ în zare,/ poarta-i deschisă,/ mă cheamă.” („Cântecele Sulpiciei”, 72) „O primăvară-n loc de toamnă/ ți-a hărăzit azi/ Trandafirul cel tainic,/ o zi într-atâta de calmă,/ o zi într-atâta de blândă,/ precum inflexiunile glasului tău,/ atunci când, trecut miezul de noapte,/ tu ai văzut Lumina.” („Cântecele Sulpiciei”, 73)

Acestor cuvinte, învăluite în zbucium tainic, le răspunde un glas adumbrit, venit parcă de dincolo... „Și timpul mut își întinde aripa în cugetul nostru cotropitor...”

Aripa albă alunecă mai departe, pe alte meandre de suflet, risipite sub necunoscute zări. De la o filă la alta, printre „acoperișuri cenușii” ori „turnuri albastre de sticlă”, „aurul templelor și stupelor” poartă, deodată, exotice nume: Bangkok, Ayutthaya, Krabi..., reunite în volumul de versuri intitulat „Suwannaphumi. Avataruri” (2006). Pe aceste misterioase tărâmuri, se arată „calea de la întuneric la lumină,/ suspendată/ între altitudini de cristal/ și talazuri împietrite”, acolo unde, iată, „icoana Ta,/ triunghi de astre-n/ transparență,/ m-a vegheat.”

Natura pătrunde prin „tumultul metropolei cosmopolite”... Ici-colo, câte o șopârlă sau o pasăre adăpostită într-un cuib atrag privirile călătorilor din teluricul „Infern”. Nemaivăzute „flori princiare”, din loc în loc „un ochi de apă clară” ori „mari boboci de lotus” înmiresmează trecerea, înluminând cu fragilitatea lor spasmele agonice ale vieții terestre.

O călătorie își împlinește menirea dacă îți restructurează sinele, aducându-l mai aproape, întotdeauna mult mai aproape de tăcutele coordonate ancestrale ale marelui Sine. Versurile cuprinse în „Suwannaphumi. Avataruri” stau mărturie a ecoului acestei transformări din sufletul autoarei. Prințul-poet Thammatibes, Dante, Eminescu își împletesc silabele graiurilor într-un dialog fără de moarte, „în cristalul dimineții”, acolo unde, „incendiind totul”, „adânc străluminează ochiul nevăzut”...

Printre „mreje de aur, rug și satin”, „am cules violetul/ unui câmp de lavandă/ și ți-am desenat umbra/ profilată pe aurul clipei” (din „Suwannaphumi. Avataruri”, 33, 34), rostește poeta Lucia Sav, cu tandrețea, cu suavitatea, cu gravitatea unui înger în luptă cu entropia, parcă „însetând după Dumnezeu” (Matthew Gallatin). „Pierdută privirea i se-ngroapă în noapte,/ voalate imagini se țes din adânc,/ contorsionate fantasme./ Pustiul hrănește constrângeri,/ gâtuite suspine, apropiate dezastre./ Sub pecetea clipei, lăuntric renasc/ zbateri, confuzii, temeri, neliniști.// Punți suspendate peste prăpastia singurătății,/ cuvinte și gesturi agonic se sting” („Suwannaphumi. Avataruri”, 42). Și toate converg spre același punct mirific, „Suwannaphumi, tărâm de aur,/ lotus celest,/ trecere și avatar” (leit-motiv din „Suwannaphumi. Avataruri”, 43, 58).

Cu iz de „1001 de nopți”, versurile se impun cu pregnanță imaginației noastre fascinate de Orientul misterios, de atmosfera acelui esoteric spațiu-timp ascuns dincolo de îndepărtatul orizont...

Un alt registru poetic este prezent în volumul „Revelație”, (2009), în care poemele în proză („Darul”, „O zi obișnuită”, „Serată literară”, „O zi de iarnă”, „Floralia”) se îmbină, prin pași de menuet, cu versurile propriu-zise („Văile înserării”, „Tăcerea”, „Metamorfoză”, „Steaua albastră”, „Nava”, „Răsfrângere”). Volumul are ca motto, un fragment din „Psalmi”: „Quare tristis es, anima mea, et quare conturbas me?/ Spera in Deum, quoniqm confitebor illi./ Haec est confessio mea. Salutare vultus mei, Deus meus” (Psal. XLI).²

Harul autoarei de a înțelege lumea aceasta, cu ecouri, lumini și umbre, nostalgii și angoase, flăcări de suferință și extaz, halucinante întrebări și agonice răspunsuri nerostite, darul acesta reiese mai ales din poemele în proză, anterior amintite. Ele sunt flash-uri răsfrânte de multicolorele cioburi ale realității înconjurătoare, printre care te miști, rănindu-ți tălpile goale până la os. Arborii inimii cresc din durerea sângelui risipit printre ierburi. Ei sunt cu atât mai înalți, cu cât sfâșierea este mai crudă. Și frunzișul umbros al lacrimilor atinge filele următorului volum cu care se încheie Antologia poetică; este vorba despre volumul „Symposionul astrelor și rozelor”, (2011). Aici, lumea spiritului își găsește salvarea în artă și în cosmosul care devorează fruntariile oricărei limitări umane. Cu ecouri florale macedonskiene, versurile ne aduc aproape dezmărginite cărări năpădite de petale înmiresmate și de umbre cosmice. Acum, poemele curg în ritm clasic („Lyra”, „Cygnus”, „Vega”, „Melancolie”, „Diadema”, „Vega și Altaïr”, „Cassiopeia”, „Andromeda și Perseus”, „Luna și Orion”, „Eridanus”, „Pasărea Soarelui”, „Feerie nocturnă”, „Selene”, „Ceață de mătase”, „Pescărușul”, „Selene”, „Roza celestă”, „Crinul”, „Triangulum”), arareori în vers alb („Arcturus II”, „Algol II”, „Antares II”, „Vis II„, „Toamnă”, „Icoană”).

Dialogul diurn (flori)/ nocturn (astre) unește în sufletul poetei Lucia Sav cele două tărâmuri (cer/ pământ) între care, precum un nou Orfeu, în ipostază feminină, autoarea își caută iubirea pierdută într-un alter-univers, de negăsit. Și cel căutat îi este mereu alături, învăluit de o necunoscută și tainică lumină, ca o auroră boreală a inimii. „În dimineața aceea,/ când roua-n priviri/ va înceta să-mi fie spulber de raze,/ sau în noaptea aceea,/ când Luna-n înalt/ se va fi stins,/ singură/ străbătând câmpia de neguri,/ Lumină vie îmi va fi:/ o stea albastră –/ trandafir.” („Lumina”)

Comentate pozitiv de confrați și de critica literară (dintre care-i amintim pe Adrian Popescu, Michaela Bocu, Ștefan Damian, Mircea Popa, Dan Damaschin, Alexandru Jurcan, Ioan Negru, Nastasia Maniu, Gavril Moldovan, Adrian Țion, A. I. Brumaru, Ștefan Manasia, Ion Faiter) și bine primite de cititori, atât antologia, cât şi volumele din care au fost alese poemele din antologie , se impun printr-o inspirată selectivitate a versurilor, unite într-o viziune care transcende sintagma „hic et nunc”, cuprinzându-o plenar, în ipostaza sa afectivă. Înscriindu-se în același areal estetic, autoarea a publicat volumele ulterioare de poeme, „Flori de migdal” (2013) și „Epistole” (2015), comentate favorabil de Andrei Moldovan, în prefața la „Epistole”, de către Vasile Vidican, în presa de actualitate ș.a.

Iată ce ne spune, de exemplu, Ion Cristofor, despre poezia Luciei Sav: „Prin nervura fină a versurilor transpare, ca printr-o prețioasă piatră translucidă, o cultură bine asimilată, fără ca poeta să fie neapărat o livrescă. Suflul vieții se simte în aceste versuri transcrise cu o peniță fină și discretă, caracterizate adeseori printr-o grație a lucrului șlefuit îndelung, cu pasiunea și precizia unui orfevru”.

Lucia Sav își scrie versurile, așa cum ar cânta la harfă, colindând melancolic și stăpânitor printre astre și zile.

PERSIDA RUGU

3 mai 2016,

Cluj-Napoca,

a treia zi a Sfintei Învieri.

1 Traduceri realizate de poetul Vasile Sav...

2 Sf. Augustin, De magistro./ Despre magistru. De beata vita./ Despre viața fericită. De immortalitate animae./ Despre nemurirea sufletului., Ediție bilingvă, Text român-latin, Traducere, note introductive, note și comentarii de Vasile Sav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 53. 

CRIST-ALIN

Poetei Persida Rugu

Lumina se revarsă-n lume, blândă,
             miresme şi culori, cer opalin,
             e sărbătoarea primăverii, sfântă –
             dalb, crinul lin alină Crist-alin.

În grâne tainic chipul se-ncunună
            cu flori înrourate, ierburi moi,
            şi îngeri din înalt domol pogoară,
            purtând dalbe cununi, veşminte noi.

Şi harul sfânt se petrecu în cuget,
           şi negura din simţuri se topi,
           viu, freamătul a renăscut în inimi –
           tot ce păruse mort se-nsufleţi.

Lumina se revarsă-n lume, blândă,
           tot ce păruse mort s-a-nsufleţit;
           cântări de laudă se aud din strane,
           se-alină-n rugă sufletul smerit.

Lucia SAV