POEZIA CA O PUNTE

de LUIZA CAROL 

despre volumul de poezii “Deşertul dintre două respiraţii"

de Persida RUGU (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011) 

          Poeziile Persidei Rugu mi se par în acelaşi timp radiografice (fiindcă ele par să radiografieze structura cea mai adâncă a sufletului) şi onirice (fiindcă metaforele par împletituri de vise nostalgice)...

Demersul radiografic (mai bine zis: “auto-radiografic”) implică o concentrare puternică asupra propriei fiinţe, mergând până la esenţa nevăzută şi neauzită a gândului “tradus” în aluzii, simboluri, ecouri. Poeta pare să-şi vadă scheletul gândului, existenţa lui concretă, trăirea lui misterioasă, mai adevărată decât aparenţele din învelişul cuvintelor. Ipostaza auto-radiografică implică izolare socială, aş zice chiar izolare faţă de sine însăşi (adică decantarea elementelor esenţiale ale sinelui pur, curăţarea lui, eliberarea sinelui de elemente triviale, aleatorii ale existenţei cotidiene). Descărnat de podoabe vane şi trecătoare, gândul devine schelet străluminat de o taină mai adâncă decât orice cuvânt. Şi undeva la limita decantării, se simte mirajul tăcerii, al unei tăceri anume: tăcerea poetică a Persidei Rugu, adică adevărul ei poetic, pe care gândul cititorului nu-l poate percepe decât pe cale intuitivă, într-un mod subiectiv şi creator (eventual foarte diferit de ceea ce poeta însăşi a perceput în momentul creaţiei, pentru că o asemenea izolare în sine nu implică în principiu dorinţa comunicării cu restul lumii, ci arderea tuturor punţilor de legătură cu realitatea exterioară, ba chiar şi cu învelişul caduc al realităţii interioare).

Demersul oniric e aparent la polul opus: poeta pare că îşi dizolvă graniţele fiinţei, alegând deliberat o scufundare în vise efemere. Iar visele sunt pline până la revărsare de imagini vizuale, sonore, auditive, olfactive, gustative, tactile ale realităţii imediate. Subconştientul poetei reconstruieşte în mod suprarealist imagini concrete de peisaje şi de oameni. Lumea interioară a celorlalţi e îmbrăţişată cu dragoste debordantă, până la identificarea cu celălalt, cu “fratele” simbolic pe care îl vede în fiecare cititor. Reprezentative în acest sens sunt poeziile dedicate fratelui real al poetei (care a trecut dincolo de puntea dintre fiinţă şi nefiinţă într-un tragic accident, la construcţia unui pod real de beton, numit în poezie “podul roşu”). Dar imginile onirice legate de fratele real şi de accidentul real se amplifică într-o încercare emoţionantă de a reface iar şi iar puntea poetică eterică între efemer şi etern, între cântec şi tăcere, între sinele poetic şi “fratele” cititor. O empatie adâncă pare să conexeze sufletul poetei de cel al cititorului.

Nu e contradictorie o asemenea ipostază cu izolarea de care vorbeam înainte? Aş zice mai curând că între cele două ipostaze ale Persidei Rugu s-a creat un paradoxal sincronism, un echilibru magic care există prin propria lui logică. Probabil că paradoxală este orice abordare poetică sinceră. Probabil că orice încercare literară care îşi propune sinceritatea ca pe o coordonată de bază, ajunge până la urmă pe undeva contradictorie, paradoxală, atingând oarecum misterul din fiinţa noastră şi cel din afara ei…

Iată un fragment din poezia “Lacrima de joi”, care îmi pare a ilustra foarte bine paradoxul la care m-am referit:

“Întorc privirea spre stânga – Nimeni

Întorc capul spre dreapta – Nimeni

Şi totuşi cineva în spatele meu

acolo

face semne disperate

mute

cufundate în umbra-sclavă a trupului purtat prin

lumină

cineva face semne disperate

pe care nu le pot auzi

aşa cum nu aud nici picăturile de rouă

căzute pe zimţii miresmelor

dintre snopii de ţărână

semne pe care nu le pot vedea

aşa cum nu pot vedea pasul cocostârcului

pe făgaşul săpat de alunecarea

unei veri pe lângă aroma altei veri

uitate

ca trecerea trenurilor prin acelaşi tunel

pe linii paralele

desenate cu pana unui ecou (…)”