«DOAMNA BONSAI» și «REGELE PRAF»,
volume
de versuri de
PASSIONARIA STOICESCU
Fiorul liric a două cărți care formează un
tandem sui-generis ni s-a impus urmărind lectura poemelor din
volumele scriitoarei Passionaria Stoicescu,
„Doamna Bonsai/ Madam Bonsai”
(ediție bilingvă: româno-engleză, Editura Călăuza, Deva, 2013)
și „Regele Praf”
(Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).
Un inedit dialog dintr-o dragoste imposibilă, o
nouă viziune inversată a necomunicării dintre cele două „niveluri
de realitate” (Basarab Nicolescu), în care Ea,
personajul feminin, este “steaua”, iar El,
personajul masculin, e “teluricul”, se reliefează în versurile
din cele două volume amintite anterior, care se împletesc, precum
într-un puzzle al replicilor, se oglindesc unele prin celelalte, ca
într-un dans al lucidității amare, ca într-o horă a ielelor,
după o inefabilă, după o adânc presimțită muzică a boabelor de
nisip, stăpânitoare ale lumii terestre...
*
– „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai”:
Înveșmântată, ca un melc de rouă și lacrimi,
în propria-i casă, autoarea schimbă monologul într-un dialog cu
sine-însăși, dedicându-și poemul, ca într-un joc cu
alter-ego... “Ghivecele scriu
fereastra/ cu verde cerneală –/ passiflora se-agață de aerul
albastru,/ violetele de Parma zâmbesc violet,/ în spatele lor/ eu
plâng incolor.// Pereții sunt îmbrăcați cu tablouri,/ șifonierul
e plin ca un Mall,/ biblioteca geme/ de cărți,/ sufletul meu e
gol.// Pe calculator țin o bufniță,/ în chip de totem;/ imaginea
e virtuală,/ curg mail-uri pe ecranul țeapăn,/ s-ar zice că nu
sunt singură,/ dar pasărea e împăiată,/ eu sunt îngrozitor de
vie/ și chiar îmi dedic acest poem.” („Casa”)
Există, așadar, un plin al lucrurilor și un gol
în suflet. Ce s-ar întâmpla însă, dacă ar exista și un plin al
ființelor umane din preajmă și, totuși, un gol imens în
suflet... Starea afectivă ar fi mult mai chinuitoare, iar lacrimile
ar seca precum într-un deșert de amărăciune! De aceea, revolta,
în firea naturală a vieții, își spune cuvântul cu aplomb și
intensitate („Femeie”, „Doamna
Bonsai”, „Altceva decât semne”), încercând
să echilibreze balanța invizibilă a nuanțelor de sens. Arta
izbucnește din această căutare de „rost”, ca unul dintre
singurele răspunsuri viabile și inalterabile în timp
(“Chopiniană”, “Tabloul”).
– „Regele Praf”:
Întâlnirea regalității matriciale cu lumea se
desfășoară sub semnul avidității și al posesiunii; de aici,
lupta ca o sfâșiere între Cer și Pământ (“Visez
că zbor”), între zbor și
vertijul voluptuos-amețitor al unei
căderi libere („Nevoia de aripi
mă-mparte”).
O traumă reală sau imaginară a propulsat-o pe
autoare spre Pământul învăluit de aer și adăpostind ocrotitor
miezuri de foc, în așa fel încât a făcut-o să-l îndrăgească,
prinsă în capcana iluziei forței sale salvatoare, ca lăcaș
inexpugnabil de tandrețe și perenitate (“De-a
nisipul de-a praful”).
Incendiar telurică până-n măduva silabelor,
autoarea se leagănă în înțelepciunea ecleziastică, pe un pod
atârnat de nori, ca-ntr-un hamac țesut din flăcări florale sau,
de ce nu, ca-ntr-un montagne russe, fără a face însă triplul salt
al ancorării absolute în duh. Viața nu poate fi trăită, decât
agonic, la răspântia egală dintre carne și spirit. E nevoie de
înrădăcinarea într-una din jumătățile întregului și
asimilarea celeilalte, în așa fel încât armonia viețuirii cu
propriul sine și cu semenii să fie restabilită edenic... „Sufletul
meu are solzi/ Cu efigia de argint a lunii/ Iar gândul șuvițe de
soare/ Să uit noaptea din care/ Cândva am urcat/ Și iarăși
noaptea/ În care-am să cad// Norii mă povestesc/ Peste rai peste
iad/ Nici sfințenie nici ispită/ Dar cu gura rănită/ De cârligul
undiței ecleziastului/ Pe când murmur dulcele cânt/ Despre vânarea
de praf/ Despre vânarea de vânt.”
– „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai”:
Poeta, Madam Bonsai, lumină din Lumină, sete din
Sete, belșug din Belșug, reiterează drumul spre spații interioare
edenice, spre recucerirea tărâmului pierdut al inocenței
primordiale, al unei purități universale și al armoniei divine.
Aceste coordonate sunt, pentru autoare, apanajul trăirii în Poesis,
emblemă de jar nestins purtat de Prometeu spre oameni, ca pe un dar
ales din vatra zeilor... “Nu-l văd și
nu-l ating – dar este,/ nu urc, dar el mă ia pe creste,/ nu-i foc,
dar arde nevăzut/ și cântă disperant și mut.// Mi-e mire fără
legământ/ și cer imens, fără pământ,/ drag mort din patima mea
vie...// El?// Eu!// Poemul – când mă scrie!” („Identitate”).
Dar, ca și Prometeu, poeta se sfâșie lăuntric,
purtându-și darul ca pe un strigăt de sânge, izbucnit din
ciugulirea sufletului de către devastatoare păsări de pradă:
“Emoțiile –/ păsări de pradă/
îmi ciugulesc sufletul,/ altminteri/ înfruptându-se cu hoituri,/
se bucură acum de vietate...// Țipă,/ bat din aripi/ și se șterg
de sângele lui cenușiu/ pe hârtia/ pe care scriu!// Sunt spectator
–/ privesc înlăuntrul meu/ acest spectacol devastator/ și mă
bucur...// Poate de-aceea/ sufletul se reface îndatorat/ pentru
fericirea sadică/ de-a fi torturat,/ de-a fi sfâșiat de viu/ pe
hârtia/ pe care scriu!” ( „Spectator”)... autoarea
fiindu-și ei-însăși spectator al procesului creației, al acestui
“măcel” izvoditor de verb poetic și de alb-albastru vers
luminător.
Afectivitatea, măcinată în vămile văzduhului
dintre Pământ și Cer, ajunge în calea oamenilor ca o sacră
pulbere dureros răscolită de vântul și ploile indiferenței,
orbire a celor de jur-împrejurul tainei care nu se lasă dezghiocată
prea lesne, păstrându-și neatins și necunoscut miezul de mântuire
(„Nerecunoștință”, “Mirele de
cenușă”, “Lacul și piatra”, “De-a nisipul”).
Doar cuvântul prin duh, marele Cuvânt silabisit
în formele de expresivitate artistică ale creatorilor acestei lumi,
poate aduce mângâiere și înveșnicire (“Sub
celălalt cer”, “Eu și cărțile”).
– „Regele Praf”:
Puterea cuvântului omenesc, „fărâmă” din
marele Cuvânt divin, rezidă în mirajul liric al Poeziei, ca Verb
creator (“Fărâmă”). Limbajul
primordial, fără de cuvinte, ci format doar din manifestări
fruste, rupte din natură, din sufletul omului, se îmbină cu mai
multe alter-ego-uri, precum cu fațetele necunoscute ale
subconștientului multiplu, îmbătându-se de acel „alb” (“Urma
de sare”), urmă nescrisă a
lacrimilor vărsate sau a celor ce ard pe dinlăuntru, sculptându-o
pe autoare ca pe o nouă Ana a lui Manole, cu dalta durerii înmuiată
în otrava ispitei dezmărginirilor... („Venind
pe totdeauna”: „El se numea Manole/ Iar plânsul meu zadarnic/ El
meșteri avea nouă/ Să urce zidul harnic// Eu doar iubirea surdă/
Neauzind minciuna/ Venind pe ploi și viscol/ Venind pe totdeauna//
El se numea Manole/ Să urce monastire/ Din ruga mea curată/ Din
trupul de jertfire// El se numea Manole/ Nebun trufaș chiar până/
Ce-naltele cupole/ Îl pedepseau țărână”).
Neiubitoare a monstruozităților istoriei („Sub
sigla lui M”), autoarea, purtătoare
a comorii uimirilor de început, insomniacă (“Fără
pleoape”) și
lucidă, mult prea lucidă,
dureros-înmiresmat de lucidă pentru lumea aceasta plină de “tină”
(“Sub palidă lumină”: „De taină
regăsirea mă-nfășoară/ Cu aerul necoaptelor iubiri/ Urcând spre
cer albastrul de povară// Mă tem deasupra sângelui să strig/ Când
băncile prelinse în pământ/ Înmuguresc lovite cast cu frig// Iar
umbra iernii râde cu un ochi/ Și plânge cu un altul aburit/ Că
nu-mi mai e pe rouă-ngăduit// S-alerg decât sub palidă lumină/
Să-mi spăl în urmele de-ndrăgostiți/ Pașii bolnavi de lumea ca
o tină”), se regăsește („Copac
în deșert”) într-o retractilă
recluziune, jelind cu “bocetul de
Marie”, mereu, „ChristoPoemul”.
Angoasa golului, praful deșertului, “lăuntrul
tulbure” al ființei lipsite de un
ascuns rost al vieții, de un orizont metafizic al inimilor
“preamărind greața”, de
un sens divin al existenței umane, toate se răsfrâng în cupola de
praf nihilist al lumii în care ne zbatem ca într-o vale a umbrelor
și a plângerii. Omul devine un “copac
umblător”, “către tărâmul lui Dumnezeu”, din
păcate “cu disperare chematul/ până
acum neaflat” („Copacul umblător”).
Mult prea atentă la mișcările sociale („Nici
vorbă de ecou”), intransigentă cu
mizeria (“În semantica deșertului”),
de orice fel ar fi aceasta („Din
altfel de iarnă”), poeta se retrage
pe tărâmul infailibil al Cuvântului vindecător („Pentru
plânsul de întreținere”, “Martiriu”, “Țigănească”,
“Poeziua”, “Ploaia de zeu”, “Bietul Poetul”, “Animalul
sufletului și pasărea”), proteguitor,
cauterizând răni cu lama bisturiului privirii exterioare („Peste
toate doar văzul”) sau cu flacăra
sfredelitor-orbitoare a aparatului de sudură al sufletului („Ce
se petrece înăuntru”), care e
transformat într-o „cameră vie de
luat vederi/ .../ Acolo lucrează Dante/ Goya/ Și Hieronimus
Bosch...”
– „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai”:
Suprapunerea aproape perfectă a autoarei (autoare
– Madam Bonsai... memento, sintagma flaubertiană „Madame
Bovary c’est moi”...) pe tiparele
Poeziei, e firească și previzibilă... „Să
cunoști/ prin cenușă/ tot gustul nimicniciei,// să nu-ți fie/
niciunde locul,/ ca unic simț să ai doar focul,/ combustia lui
bizară/ cu limbi jucăușe,// ah, nevorbind nici o limbă/ decât a
Poeziei!”(„Ca unic simț să ai doar focul”).
Temperament ardent, vulcanic, spontan și sincer,
totodată, loial și dăruit Cuvântului, scriitoarea Passionaria
Stoicescu are o propensiune de complementaritate în aplecarea tandră
spre culorile neutre sau reci, cum este, de exemplu, culoarea
albastră... întrețesută inefabil, ca suport cromatic de
susținere, și în poemul „Portret în
albastru”: „Port Baikalul sub pleoape/ să mă apere de
imensitate,/ de cerul ca o mare întoarsă/ în care zbor acum.//
Gândul fuge albastru,/ stewardesa poartă o tocă albastră,/
sângele bate tactul albastru...// Printr-o coincidență firească/
pictorul mi-a făcut într-o seară geroasă/ un portret în
albastru.”
Ioan Holban (în Revista “Cronica”, nr. 11, din 1987)
accentuează această stare de voluptate, prin învăluire cromatică,
a sinelui afectiv al autoarei, afirmând: “Jocul cromatic din
versurile Passionariei Stoicescu se îndepărtează de norme,
negându-le, desfăcându-le aparența pentru a descoperi o
dimensiune tragică: tratamentul albastrului și albului – culorile
predilecte ale autoarei – ce marchează prezența acelui fior
tragic, consubstanțial poeziei adevărate…”
– „Regele Praf”:
Sculptând silabele omenești, așa precum ai
sculpta o frunză din arborele vieții, autoarea închide cercul
nașterilor și al Renașterii („Sculptând
frunza”), precum închide
coordonatele Spațiului-Timp, ținând în poală, ca pe un glob
pământesc, sui-generis, capul unui copil drag (“Mângâind
continente”), prin care Pământul,
acest lăcaș al oamenilor și al tăcerii, al fiarelor și al
norilor, rămâne, pentru totdeauna, nemuritor, înveșnicindu-se în
puritate și esență.
De un umanitarism dens, adânc, scriitoarea
Passionaria Stoicescu simte, aproape visceral, tristețea valorilor
autentic umane tratate cu superficială indiferență de către
reprezentanții tehnicii și ai așa-zisului „progres civilizator”,
lipsit de miez ontologic („Un preț de
nimic”).
Obsesia plenitudinii într-un problematic „azi”
lasă dâre adânci în sufletul rebel, proaspăt ca o petală de
floare aburită de roua nadirului, pentru că acesta nu-și poate
asuma nici resemnarea ori smerenia și nici uitarea. Învăluiți în
măreție, oamenii, acești pelerini tainici, sunt supuși timpului
și schimbărilor acestuia, în pofida arzătoarei lor aspirații
spre neschimbare, spre statornicie și constanță în toate:
sentimente, vârstă, viziuni (“Atom
de praf în univers”, „Pustiul e promițător”).
*
Lumina charismatică a celor două volume de
versuri, „Doamna Bonsai/ Madam Bonsai”
și „Regele
Praf”, răsare din însuși visul
zidit în ele, ca o nouă Ana a lui Manole, umbră de foc zămislind
rugi de chilie nemărturisită.
Alături de întreaga amplă operă a scriitoarei Passionaria
Stoicescu (poezie, proză, traduceri, literatură pentru copii),
aceste volume de versuri reprezintă doi piloni de marcă ai
edificiului poetic, generator de policrome universuri interioare, de
seisme de lavă a inimii măcinate în morile vieții și ale lumii
acesteia, spre a deveni, așa cum spune Kahlil Gibran, o făină
potrivită pentru pâinea îngerilor.
Creația lirică a Passionariei Stoicescu a fost
abordată de istoricii și criticii literari în mod asiduu și
admirativ. Iată câteva exemple – Ion Arieșanu afirma, în
Revista “Orizont”, nr.
19, din 1988: “Poetă al cărei
patetism cenzurat devine uneori dramă lirică, poetă luminoasă, în
ciuda unui scepticism structurat, scriind o poezie de răbufniri
pasionale, dar și de notații lucide și de meditație existențială,
Passionaria Stoicescu și-a definit un stil, o personalitate, la care
poezia devine sentiment direct, frust, plenar și cânt patetic.
(...) Între extreme, poeta se simte sincer bine și se regăsește
mereu pe sine, gravă și gingașă, ironică și sentimentală,
lucidă și tandră.”
Jakobson numea limbajul literar ca fiind „funcția
poetică a vorbirii”. În special în
poezie accentul cade pe așa-numita “orientare
către expresie”. După cum
mărturisea și Boris Tomașevski, în “Teoria
literaturii. Poetica”, se trece
astfel „printr-o involuntară
percepere a expresiei, adică devenim sensibili la cuvintele care
intră în componența expresiei și la amplasarea lor reciprocă”.
În același sens, literat și filosof, Alain
reliefa convingător: “Poezia este
cheia ordinii umane…”
Passionaria Stoicescu, poetă și prozatoare,
înțelege perfect această desfășurare de trăiri și atitudini
creatoare, de căutări și izvodiri de cuvinte, realizând printr-un
deosebit har propriu “construcția
artistică a materialului verbal”, în
viziuni de o valoare complexă.
Așa după cum remarca și criticul literar Alex.
Ștefănescu (în Revista „România
Literară”, nr. 7, din 1990),
„Passionaria Stoicescu are o mare
dexteritate a scrisului – seamănă cu un pianist care se joacă
plimbându-și degetele pe clape. (...)”.
Iar Florentin Popescu scria, în “Portrete
în peniță“, 2009: “Lipsită
de prejudecăți în ce privește formulele poetice, Passionaria
Stoicescu abordează cu dezinvoltură cele mai variate registre –
de la poezia clasică, având ritm și rimă, până la versul de
meditație, enunțiativ-filosofic, capabil să sugereze gânduri
adânci și să lase, pe de altă parte și imaginația lectorului să
ducă mai departe construcția lirică. De
aceea, versul său pare a fi fost scris nu după cine știe ce
căutări, ci de la prima fluturare a aripii inspirației – ceea ce
îi conferă inegalabilul farmec al spontaneității…”
Scriitoare de anvergură, Passionaria Stoicescu se prezintă
cititorilor ca o puternică personalitate artistică, de o arzătoare
forță vitală, de o umanitate izbăvitoare, de neînvins, de
neîngenuncheat în lupta ființei ontologice cu efemeritatea acestei
lumi.
PERSIDA RUGU
Cluj-Napoca,
15 Ianuarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu