KAHLIL GIBRAN

 (6 decembrie 1883 – 10 aprilie 1931) 

       
 Iar o femeie care purta un prunc în brațe spuse: „Vorbește-ne despre copii”.
          Și El glăsui:
          „Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
          Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.
          Ei vin prin voi dar nu din voi.
          Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.

          Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre,
          Fiindcă ei au gândurile lor.
          Le puteți găzdui trupul dar nu și sufletul,
          Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți vizita nici chiar în vis.
          Puteți năzui să fiți ca ei, dar nu căutați să-i faceți asemenea vouă,
          Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăbovește în ziua de ieri.
          Voi sunteți arcul din care copiii voștri, ca niște săgeți vii, sunt azvârliți.
          Pe drumul nesfârșirii Arcașul vede ținta și cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgețile-I să poată zbura iute și departe.
          Și puterea voastră, prin mâna Arcașului, să vă aducă bucurie,
          Căci, precum El iubește săgeata călătoare, tot la fel iubește și arcul cel statornic.”

          Traducere și prefață de RADU CÂRNECI
(fragment din volumele: Kahlil Gibran, „Poeme”, București, Editura Albatros, Colecția „Cele mai frumoase poezii”, 1983, pp. 35-36;
Kahlil Gibran, „Profetul. Grădina Profetului”, București, Editura Orion, Colecția „Miracol”, 2000, pp. 30-31).

…………………………………………

XXVIII. Despre tristețea și zâmbetul Său
                                                                 (Una dintre Marii)

          „Capul Său era mereu ridicat spre ceruri și flacăra lui Dumnezeu era în ochii Săi. Era adesea trist, dar tristețea Sa era duioșie pentru cei suferinzi și tovărășie pentru cei singuri.
          Când surâdea, surâsul Său era ca foamea celor ce tânjesc după necunoscut. Era ca pulberea de stele căzând pe pleoapele copiilor. Dar și precum un dumicat de pâine. Era trist, dar tristețea Sa se înălța pe buze și se făcea zâmbet.
          Tristețea Sa era ca un voal aurit aruncat peste pădure când toamna acoperă pământul. Și uneori era ca lumina lunii pe malurile lacului.
          Surâdea de parcă buzele Sale ar fi cântat pentru nuntă.
          Și totuși avea tristețea celui înaripat, care nu voia să se avânte deasupra celor apropiați.”


Traducere de ȘTEFAN DUMITRU
Precuvântare de RADU CÂRNECI
(fragment din volumul: Kahlil Gibran, „Iisus, Fiul Omului”, București, Editura Orion, Colecția „Miracol”, 2000, p. 86)