FÂNTÂNA DIN MIEZUL CUVÂNTULUI

Întâlnirea cu versurile scriitorului Andrei Fischof („Atingerea umbrei”, Editura Arhipelag, Târgu-Mureş, 2ooo) constituie unul dintre miracolele posibile, însă rar concretizabile în viaţa unui poet. Am citit multă poezie, panoplia de cuvinte se pierde în sângele memoriei, dar n-am avut decât arareori străfulgerarea de bisturiu de lumină a convingerii ferme că mă aflu, după un lung şi mult prea ostenitor drum prin deşert, în proximitatea unei oaze neaşteptate, pline de sevă şi transparenţă, în prezenţa poeziei adevărate. Este o certitudine care nu mă părăseşte nici acum, după reluarea de nesfârşite ori a lecturii acestor poeme, în care cumulul de sinestezii perceptive şi aria semantică se descoperă şi re-descoperă într-o continuă uimire neabătută. Trecerea de la receptarea vieţii, ca „patria tuturor lucrurilor”, la receptarea stării poetice specifice autorului, precum, uneori „aşchiile dorului” din „strugurii timpului, storşi”, „umeda oglindă a firii” din „cercul orb”, „inevitabilul târziu” din „puterea depărtării”, alteori „seva tihnei” din „străvezia moştenire”, „ierbarul cuvintelor” din „foile cu versuri”, reprezintă un impalpabil fir al Parcelor din labirintul mundan, care induce un nou peisaj afectiv-imagistic, ideatic-verbal în orizontul spiritului nostru. Este o stare estetică similară trecerii de la asimilarea chinuitor-empatică a atmosferei unor tablouri cu Sisif acoperit de amintirea unui bolovan sau cu Atlas îngenuncheat pe ţărâna din propriul „sine” (S.Freud), la asimilarea atmosferei creaţiei plastice a lui Marc Chagall, cu levitaţiile care transformă materia în energie teocentrică, într-un spirit perpetuu orientat spre adâncimea din înalturi („excelsior!”, „per aspera ad astra...”). Poezia vine dintr-un dincolo şi merge într-un dincolo nedeterminat... Spaţiul rămâne deschis şi bântuit de o realitate metafizică. Armonii subterane transpar într-un cer de deasupra cuvintelor, răsfrânte – ca umbra păsării în apă – , de miezul diamantin al ecoului. Poezia comunică şi se comunică. Odată, Paul Valery afirmase: „poetul caută să provoace în noi o stare şi să ducă această stare excepţională până în punctul unei împliniri perfecte (...)”. Ca poetică a trans-modernismului, Andrei Fischof descoperă în flacăra cuvântului, tăcerea, marcă de aur a sensibilităţii şi a profunzimii umane; tăcerea care curge meandric printre fonemele şi grafemele cu foşnet de frunze şi inimi, printre silabele încărcate ontologic. Versurile, înveşmântate într-un ritm alb, alunecă pe un clocot de arteră care hrăneşte universul văzut şi pe cel nevăzut, ca floarea uşor albastră a soarelui lagunele visului nostru. Cuvintele îşi cern mugurii, se desghioacă în sunete atât de translucide, încât pot împodobi aripa unui templu. Te inundă cu nostalgii aceste poeme, te copleşesc emoţional parcă fără să ştii, nu numai pentru că freamătă inefabilul în construcţia lor, ci pentru că începi să iubeşti spaţiul dintre cuvinte... Şi surpriza îţi taie respiraţia: iată Poezia! („Ecce Poesis!”), poezia formată din arşiţa tăinuită în fântâna din miezul cuvântului. Există acolo, în acel mister, o „tăcere” cuvântătoare, fără de nume, fără de rostire, fără de atingeri; şi semnificaţia, una dintre posibilele semnificaţii ale denumirii acestui volum de poeme, îţi devine din ce în ce mai clară: poezia este doar „atingerea umbrei” cuvintelor! Atingere realizată de zborul fabulos al unui Pegas liturgic. „Poezia, o chemare din interior, o apăsare confuză, spunea Wordsworth, o căldură sfântă, spunea Keats, o apăsare de nemurire deasupra inimii; şi această apăsare unde oare vrea să ne arunce dacă nu spre acele sălaşuri către care ne cheamă o prezenţă mai mult decât umană? Dacă e să-l credem pe Walter Pater, toate artele aspiră să se unească cu muzica. Da, toate aspiră, fiecare prin intermediarii magici ce-i sunt proprii: cuvintele, notele, culorile, liniile – toate aspiră să se unească, însă cu... rugăciunea”, arăta Henri Bremond. „Gustul pământurilor”, „Scriind, simt”, „Gratiile de aur”, „Nisipurile”, „Doar poetul”, „Cât de ciudat”, „Fluierat în beznă”, „La nerostitele izvoare”, „Semne”, „Vis”, „Elegie” sunt numai câteva dintre poeziile care clădesc devenirea întru fiinţă (Const. Noica) a verbului poetic, pe drumul individuaţiei jung-iene a scriitorului. „Dincolo de fiecare poem / Se află cel nescris încă, / Precum batistele înnodate curgând / Din pumnul iluzionistului - / Strânsoarea de clepsidră / A împunsăturii din piept. / La urmă – foc şi păsări / Şi palma goală a scamatorului. / Ceea ce a rămas din poeme: umbra din sânge” („Umbra din sânge”). Spirala sunetelor, această realitate iscată printre faliile celeilalte realităţi, din „adânca lume paralelă”, se rotunjeşte în văzduh, ca o altă scară a cerului de dincolo de cer, de ape, de ierburi şi cratere, ca o rană fecundă lăsând să treacă prin ea spiritul abia întrezărit al viitoarelor poeme: „Ocrotitor, muntele; / brad lângă brad: pene în imensa aripă / a firii. / În tăcerea din palma-mi / simt aroma orhideelor din poemele / încă nescrise” („Fotografie din mers”). Există scriitori privilegiaţi care pot stăpâni cuvintele. Poetul Andrei Fischof este mult mai puternic – stăpâneşte îngerii cuvintelor...

 PERSIDA RUGU