Uneori, când magma cuvintelor devine atât de densă, încât lucrurile sunt doar umbre ale acestora şi evenimentele, posibile jocuri de puzzle pe care cuvintele le zămislesc şi le certifică, te afli pe tărâmul în care verbul poetic este stăpân, un stăpân intransigent al cărui supus, lumea, nu-şi poate găsi sensul fără el. Este un cosmos al logos-ului şi al raţiunii imaginative, organizatoare de arhitecturi neaşteptate.
Cuvântul, cu forţa lui creatoare de seisme şi galaxii, uneori molcom şi ascuns în adâncurile insondabile ale peşterilor sinelui, alteori izbucnind cu flăcări telurice spre cerul impasibil, cuvântul torţă şi candelă, învelit de toate mantiile realităţii şi învelindu-o, la rândul lui, în aura de fulger demiurgic, cuvântul aşadar, cu întreg arsenalul său de faţete necunoscute în pofida atâtor cunoaşteri, cuvântul inepuizabil în sensuri şi interpretări domneşte covârşitor într-o „vulnerabilă” pax messianica, în poemele volumului „Prefăcuta linişte” (Editura Hasefer, Bucureşti, 2003), al scriitorului Andrei Fischof, văzut ca un „poet al trăirilor delicate, transpuse într-o caligrafie discretă şi rafinată a versului, mizând mai mult pe sugestie decât pe descripţie şi evocare directă... nu lucruri descrie poetul, ci rezonanţa interioară a acestora, amprente lăsate pe efigia translucidă a realului...” (Cornel Moraru)
Registrul complementar este susţinut de Liat Marom, care spune că „imaginile lui Andrei Fischof îşi au puterea şi inteligenţa în însăşi simplitatea lor directă, poetul utilizând toate uneltele pe care poezia i le oferă, dând, în acelaşi timp, semnificaţii neaşteptate cuvintelor”.
Între aceste coordonate se desfăşoară complexitatea de nedefinit, niciodată epuizată pe deplin ca pătrundere de semnificaţii latente, dispuse în nesfârşite straturi superpozabile, cu halucinaţia tangibilităţii unor cercuri concentrice de micro- sau macro-cosm, a poeziei lui Andrei Fischof.
Autor al mai multor volume de versuri în limba română („Dialog imaginar”, 1978; „Uitarea de sine”, 1983; „Atingerea umbrei”, 2000) şi în limba ebraică („Durere albă”, 1991; „Dansul cuvintelor”, 1993; „Iarna verde”, 1995; „Încărunţirea timpului”, 1997; „Aproape că”, 2002), posesor de prestigioase premii şi distincţii literare, după cum a arătat şi regretatul academician Nicolae Cajal, în prefaţa antologiei de poeme alese, Andrei Fischof este şi autor al unor proze scurte („Anotimpurile unui călător”, „Viorile”, „Somn”, „Sigiliul”, „Formular pentru eternitate”, „Tinichelele”, „Decenii întârziate” ş.a.), publicate în reviste literare din ţară şi bine receptate de criticii literari şi de cititori.
Postfaţa antologiei de poeme alese, postfaţă realizată de Al. Cistelecan, trece prin „lama revelării”, la modul excelent, traseul interior al poeticii autorului, insistând asupra reflexivităţii şi registrului meditativ al imponderabilelor şi al melancoliilor delicate, al dramatismului şi scepticismului realului fischofian.
„Andrei Fischof e un sceptic al nostalgiei şi un entuziast al stărilor de tranzienţă. Cumulate în secvenţe jurnaliere, în care marginile decupajului cotidian se diluează, sau se pierd în melancolia interioară (...), în care aventura cuvântului e văzută ca o arhitectură spirituală. Sobrietatea rămâne marca definitivă a poetului, oricât de temerar sau încrezător s-ar arăta uneori conceptul poetic. (...) Pe acest fond de austeritate – şi discursivă şi atitudinală – cuvintele sunt percepute totuşi, senzual, ca materialitate spirituală; e modul lui Andrei Fischof de a sugera, deopotrivă, portanţa lor ontologică şi responsabilitatea; el nu lucrează cu un limbaj nevinovat, ludic şi euforizant, ci cu unul încărcat de fiinţă şi mereu în angoasa sensului depoziţional”, precizează, cu deplină intuiţie şi luciditate, Alexandru Cistelecan.
Volumul „Prefăcuta linişte” cuprinde poeme alese, scrise din „anii ’ 70” până la „început de mileniu”, conform exprimării autorului însuşi. Adevărat „fir al Ariadnei” prin creaţia poetică a scriitorului Andrei Fischof, volumul de faţă constituie o implozie-avalanşă, o spirală de universuri fecunde şi desmărginite. Hic et nunc, timpul se împleteşte cu spaţiul într-o cuvântătoare alianţă sui-generis („Fotografii”, „Sic transit...”, „Statuie de nisip”, „Ecoul”), vorbind „trecutului” şi „departelui”, rostind silabe catharsis. Cuvintele devin materie cu densitate specifică, de neegalat. Atmosfera poemelor se clădeşte treptat, alunecătoare „casă de hârtie” (Fr. Mallet – Joris), inefabilă şi, totodată, plină de o putere benignă, care tulbură şi linişteşte, care arde şi limpezeşte orizontul interior („Starea de urgenţă a cuvintelor”, „Tresărind ca piatra”, „Răzbunarea metaforelor”, „Prefăcuta linişte”, „Fugare, cuvintele”).
„... În pauza dintre cuvinte, / parşiva-mbrăţişare a poemului / născându-se din caracatiţa – gând. / Acolo-s adâncurile mele treze, / în firele de praf ale tăcerii / dintre o rostire şi alta. / Puterea poemului întreg, / nescrisul” („Cuvintele”).
Viaţa se înalţă, rodire a ne-rostirii cuprinsă în rostire: „Scriu cuvântul / ca şi cum aş construi o casă. / Coridoarele, labirint al sensurilor, / luminate-s doar de odăile crescând din ele, / ca dintr-un ram. / Ziduri se-nalţă din palma-mi / legând pivniţa de podul casei. / Pământul de cer. / Gândul de rostire. / Ca nişte clădiri, cuvintele” („Cuvintele, ca nişte clădiri”).
Stările afectiv-incandescente, adânc clocotitoare, virtual făuritoare de destin, în drumul lor spre faptă, trec mereu printre furcile caudine ale imaginaţiei atinse de aripa traumatizant-melancolică a unui „ta panta rhei” (Heraclit) şi ale raţiunii intansigente, aşteptând pe marginea ringului jocul de zaruri, adeseori imprevizibil, al destinului („Poem”, „Apusul violet”, „Începuturile, câte au fost”, „Frânturi”, „Străvezie, lectica”, „Sonet”).
Personalitate cu o complexă tentă activă şi, în acelaşi timp, profund contemplativă, analitică, autorul trece, în desfăşurarea poeticii proprii, prin mai multe registre empatice, de la exprimarea unor evenimente fruste, dramatic ancorate în plan istoric-social („Zadarnic cântecele ghitarelor”, „Echilibru”, „Depoziţie”, „Speranţe sunt”, „Veniţi oameni buni”, „Plângând tăcut”), până la experienţele personale, cu ecou de seism ontologic, recognoscibile în paloarea tărâmului din oglindă („Pădurile”, „Cântec”, „Albe linişti”, „Naufragiu”, „Precum ierbii”, „În fiecare zi plec”, „Atât”, „Durere albă”, „Cât am vrut”).
Iubirea, un ultra-sensibil instrument al cunoaşterii, este în sinele de plumb impregnată de ceţoasa expectativă a anxietăţii decizionale („Adânca lume paralelă”, „Inevitabilul târziu”, „Atingerea umbrei”, „Dacă nu tihna”, „Gând-azil”, „Să scriu”, „Timp prezent”, „Cartea sângelui”). Sceptic şi rafinat, cutezător şi retractil, această indefinibilă alternanţă de flux şi reflux mareic reprezintă un veritabil axis mundi pentru nucleul liric al scriitorului Andrei Fischof.
Angoasa existenţială pândeşte din beznele trecerii... Ea reliefează şi sensibilizează augmentativ adâncimile cuvântului, ca materie poetică („Noapte de iulie”, „Cât de ciudat”, „Cădere liberă”, ”Dureri”, „Noaptea, drumurile”, „Ca o eclipsă”, „Izvor în cerc”), până la transfigurarea energetică a transcendentului în imanent.
Cedarea dreptului de veto al stăpânirii de sine în faţa unei posibile „explozii” ideatic-afective durează doar atât cât permite, pe terenul cartezian de ansamblu, formarea unor breşe de natură expresionistă ale discursului poetic („Lucrurile cu două feţe”, „Uneori, mintea”, „Inima cealaltă”). Căutarea, găsirea şi redarea cuvântului adecvat stării interioare pseudo-sacralizate a fiinţei umane, induce un proces de de-construcţie şi re-construcţie a coordonatelor existenţiale... „Până când voi şti să scriu / Până ne vezi până ne vezi / Răspund cuvintele nescrise încă // Până când striga-voi în coşmaruri / Nevăzute lanţuri mă vor strânge / În somnul ocolindu-mă de-o vreme / Până când le suportăm pe toate // Până la moarte până la moarte / Răspunde corbul şi iar se prefăcu-n poem” („Corbul din poem”).
Versurile sunt de o persuasiune aparte, cu nuanţe şi sonuri care conturează o expresivitate literară obţinută, paradoxal, printr-o economie de mijloace poetice, cumpănite însă într-o pondere armonioasă a „greutăţii” de sensuri şi comunicare verbală. Este o poetică a intelectului şi a sensibilităţii lucide şi intuitive, în egală măsură; tocmai această armonie de balanţă hermeneutică a elementelor complementare, a conotaţiei şi denotaţiei, convinge estetic.
Poemele, mocnind de sevă şi relief, stau mereu în „startul” unor stări de tensiune acerbă („Uneori îmi propun”, „Peretele de sticlă”), controlată de ochiul teandric al autorului.
„Prefăcuta linişte” este tăcerea din preajma unui vulcan, care nu erupe niciodată; dar care poate oricând să susţină cerul cu umărul.
PERSIDA RUGU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu