REVERII CARTEZIENE – UNIVERSURI PARALELE

Poezia, acţiune teandrică, este o luptă permanentă cu Timpul. Frenezie ascunsă de ape, zbucium de rădăcini, umbra poetului caută veşnicia. Printre versuri, ca printr-o respiraţie rănită de cer, se aud ecourile Edenului de negăsit. Raţiunea este stăpână peste cuvintele care curg, boabe de adevăr paroxistic pe firul nevăzut al secundelor căzute parcă dintr-un orologiu de sânge şi strigăt, de flamă ascetică şi dor bine-cuvântat. În volumul de versuri semnat de poetul Andrei Fischof, „Umbletul îndoielilor” (Editura Galateea, Germania, München, 2005), scepticismul cartezian se împleteşte mereu cu o sensibilitate proaspătă, exacerbată, nicicând obosită de prea-plinul interior, poate doar angoasată uneori de zgura alunecării prin marasmul cotidian al gesturilor şi acţiunilor de rutină. Acum şi aici însă, intervine forţa regeneratoare a imaginaţiei care adăposteşte misterul de necuprins al seismului dintr-o amintire cosmică, precum al tăcerilor din cuvânt. „Cum dor, / precum cuvântul spus pe jumătate, / ciuntit de lama gândului / ascuns prin preajmă, / pitit în hăituitele avânturi / trântind ferestrele deschise. / Veşmântul, / ca toga cioclilor dreptăţii, / prea strâmt pe umbra / adevărului minţit, / se rupe în fâşii - / muţenii înaripate. / Rămâne trupul / visând trecute-atingeri. / Înfricoşat. / Precum cuvântul spus pe jumătate.” („Cum dor”) Poemele, aceste „păşuni pentru imaginaţie” (v. Mircea Martin), porţi necunoscute, nebănuite măcar, sunt pragul de vioară Stradivarius al universurilor paralele din noi... Ancorate într-o lumină izvorând din sursele cele mai adânci ale sinelui, acolo unde sinele individual se suprapune din ce în ce mai mult cu adevăratul Sine, prin transcedentalitate supra-conştientă spre o Transcendenţă de cele mai multe ori voit refuzată, cuvintele se adună într-un singular proces de adâncire, de reformulare obsesională şi cern, demiurgic, energiile universale ale micro-cosmosului din noi, în macro-cosmos. Astfel, tăcerea dintre cuvinte sau din miezul cuvântului constituie sâmburele de esenţă trans-mundană izvodită din / ori izvoditoare de duh poetic. Poeme fruste, mustind de sevă şi de forţă a cuvintelor, impregnate de o arzătoare densitate semantică, aducând uneori o uşoară briză boreală a poeziei borgesiene, versurile sintetizează viziunea poetică şi existenţială a autorului. Sunetele adunate în sintagme se răzvrătesc, învăpăiate felii de Logos, împotriva aşezării lor în pagină, ca într-o matrice de gheaţă. Există, în universurile poetice ale creaţiei scriitoriceşti a lui Andrei Fischof, o tentă de fragilitate umană, împletită concomitent cu o putere abscons-vulcanică, implozivă. Taină, rostire şi tăcere, sunt cheile poematice / pneumatice, ontologic vorbind, ale poetului. Volumul iscător de nelinişti ancestrale, „Umbletul îndoielilor”, revelează o trans-substanţiere subterană, petrecută sui-generis în conştiinţa autorului. „Ceva se-ntâmplă în mine. Am început să renunţ, / La cuvinte din poemele scrise demult, / La ocrotirea fricii din aşteptarea coşmarurilor dinainte ştiute, / La cei care nu au revenit când nevoia de ei îmi era totul. / La atingerea unei respiraţii surprinse, / La distingerea unui da de un nu absolut, / La distanţa dintre tihnă, curaj şi-nţelepciune, / La mândria de a ajunge, / Chiar şi prea târziu, / La uşa potrivită / Şi a ghici / Cine stă în beznă / În faţa mea / Şi nu mă lasă s-o mai încui, / Făcându-mă să mă topesc ca metalul, / În atât de multa mea / Neştiinţă.” („Ceva se-ntâmplă”) Tot ceea ce părea a fi încredere, împlinire, linişte (chiar aparentă sau prefăcută), de până atunci, se clatină, se frânge sub greutatea neliniştitoare a căutărilor, a întrebărilor fără de răspuns, a cercetării mai-adevăratului şi prea-îndoielnicului status fiinţial de „trestie gânditoare” pascaliană ori de problematică şi problematizantă „rezolvare” carteziană. „Şedeam aşa, faţă-n faţă cu mine însumi, / de-o parte şi de alta a mesei din bucătărie, / în jurul căreia mi s-a întâmplat copilăria - / ca două vise: / unul de-acum, unul de ieri, / mai sărac cu experienţa unei zile întregi. / Şi tăceam într-o jalnică adulmecare. / Dar jocul acesta fără legi scrise / cât poate să ţină - / gâlgâitul minţii îneacă al treilea vis, / cel de mâine, / dinainte neştiutul, / cu-atâtea chipuri şi nume şi-arome şi-atingeri / întretăindu-se în carnea-i. / Şi nu mai ştiu: care din cei doi sunt eu, / şi care eu.” („Faţă în faţă”) Neaşteptat, comprehensibilitatea atotstăpânitoare se transformă în intransigenţă şi inflexibilitate valorică, iar veghea afectivităţii într-un translucid stei rectiliniu, al voinţei călăuzite de o înţelepciune impregnată de tradiţie, de empatie, de dreaptă şi radicală cumpănire a lumii. „Desprins de sine şi de timp”, aşa cum îl prezintă Alexandru Lungu în prefaţa volumului de poeme „Umbletul îndoielilor”, Andrei Fischof rămâne un poet al universurilor dense, consistente. „Eu, plugar al cuvintelor, / în miezul lanurilor vieţii mele şed, / în vântul îmbrăcând sperietorile de ciori / cu înţelepciunea-i, / şi spun: / aici vreau să fiu îngropat, / între brazdele care mi-au înghiţit, / amestecându-le, / amprentele / şi care, / se spune, / au fost cândva fundul unei mări. // Astfel am şi trăit: / versurile mi-au întărit glia / iar marea a dispărut / cu flora şi fauna tinereţii mele. / Am rămas trup pentru umbra-mi / care va dispare apoi, / la apusul vântului.” („Plugar al cuvintelor”) Ambiguitatea dintre propensiunea spre credinţă, neacceptată uneori raţional, şi vehiculata contestare a divinităţii („Nu mă rosti”, „Sfânta Treime”, „Muzeul de ceară”), face din profilul autorului un „spirit faustian” complex, după expresia consacrată a criticilor Eugen Lovinescu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, vis-a-vis de poetica argheziană, faţă de care poetica fischofiană prezintă anumite similitudini, ancorate în forţa plină, scrâşnitoare, a verbului literar, în tensiunea spiritului şi a limbajului, în saturaţia fascinată de concret a imaginilor, în „senzaţia de materialitate grea pe care o lasă poemele străbătute de dezolare şi singurătate” (Eugen Simion). Expresia poetică iese, de cele mai multe ori însă, la Andrei Fischof, din magma tiparelor tradiţionale, din „dulcele stil clasic”, impregnându-se cu meandrele robuste ale versului alb, cu încărcătura aromitor metafizică de sorginte cvasi-blagiană, cu agresarea limitelor conotative şi denotative ale cuvântului, însumând o hartă poetică de neconfundat, o absolută revanşă a imaginarului, o lirică fundamentală acoperind semnificaţiile unor universuri paralele, înrădăcinate fie în „metafizica poetului”, fie în „metafizica filosofului” (Marcel Raymond), fie, de cele mai multe ori, în contopirea amândurora într-un spaţiu al incandescenţei creatoare, unificatoare a reverberaţiilor de macrocosm în microcosm. „E în mine o nostalgie pentru locuri / Care niciodată n-au existat în viaţa mea / Şi nici nu vor exista. / Asemenea aceleia pentru chipuri care-mi sunt străine / Dar îmi par mai cunoscute decât oricând. / Rătăcirile mele pe drumurile spre mine însumi / Mă micşorează, ros cum sunt de pierderea sensurilor, / Până când voi rămâne un punct, un simplu / Punct la sfârşitul unui vers rămas nescris. / În acest punct, gaură neagră ca ascuţimea, / Se va sparge lumea pe care mi se pare doar că am trăit-o.” („Rătăciri”) Atmosfera poetică se transformă într-o mitologie a îndoielii, a căutării mitice a unui punct de sprijin, a unei oaze de sevă şi certitudini, ca o statornicire a nedesluşitelor lumini dinaintea începuturilor („Identificare”), într-o inimă de univers. „Parcă nici n-ar fi a mea / această piele: / ambalaj elastic oaselor din suflet, / sângelui vuind, să nu se reverse / peste digurile minţii. / Urme se lasă şterse, precum / amprentele pe hârtia boţită. / Câte-o tăietură veche - / grimasă-ncremenită - / se subţiază-n vreme, înghiţind-o: / semn de recunoaştere / în umbletul zănatec al îndoielilor.” („Umbletul îndoielilor”) Relieful uman este abordat în toată cazuistica lui patologizantă, de la angoasa istoriei („Gânduri”, „Când fiii”) la anxietăţi extrapolate existenţial („În goana noastră”, „Cântecul lebedei negre”, „Echilibru fragil”, „Minute ascuţite”, „De închiriat”, „În pădurile tăcerii”, „Spovedanie”), de la creativa şi nepotolita curgere ontogenetică a entuziasmului de început la canoanele vârstei mature, de la cosmicul Eros ( „Ca apele lumii”, „Iubind târziu”, „Fără titlu”, „Cireşele”, „Venin”, „Nici somnul, nici trezirile”) la fatidicul Thanatos... Dimensiunea tragică este prezentă în viziunea sa, ca un fel de îndrumar de „locuire poetică” a lumii, ceea ce determină „un plus de fiinţă” adus existenţei. Şi totuşi, aşa după cum arată şi Gaston Bachelard, „oricare ar fi afectivitatea ce colorează un spaţiu, fie ea tristă sau grea, de îndată ce este exprimată, poetic exprimată, tristeţea se temperează, greutatea devine uşoară...” Aşadar, autorul îmblânzeşte aceste trăiri şi le ţine piept într-o manieră proprie, specifică, sub forma înălţării cuvântului, ca un alt şarpe de aramă în deşert, din piatră, din metal, din ape, din ierburi, din tină, din foc. La o citire de început, te întâmpină un relativ disconfort ideatic–afectiv, în faţa pluralităţii rugos–semantice a textului, urmat – la o cercetare pe paliere – de o fascinantă şi inepuizabilă receptare a complexităţii sensurilor şi o rară densitate a logosului, de o forţă deconcertantă, sugestivă până dincolo de proiecţiile imaginative obişnuite. Versurile cuprind stări de limită, frisonante întrebări, afecte stranii, tristeţi ca nişte furtuni lunatec spărgătoare ale „ferestrelor rotondei” aşezate în oscilantul echilibru dintre un spaţiu virtual şi un cotidian pragmatic, transcenderi spre acel dincolo, ca un mereu alt posibil univers, pe o punte clădită din semne de topos clocotitor, de o nedefinită expectanţă. Tihna bănuită undeva, ca o existenţă vag-ispititoare bântuie prin preajmă, niciodată atinsă, niciodată palpabilă, niciodată asimilată în întregime. Ea, liniştea jinduită, rămâne o fata morgana, chinuitor vizualizată şi, mereu, ardent absentă, elemente ce aduc într-un fel cu prezenţa de fantasmă a idealului eminescian din „Miron şi frumoasa fără corp”... „Mările subterane se-ntind uneori / sub deşerturi, / îndărătnice, nevoindu-se parcă descoperite şi / atinse de otrava din aer mişunând peticită / cu făţarnica noastră muţenie. / Ele citesc din palma adâncurilor, / dar tainele nu le dezvăluie / nici după ce acestea le-au gustat limpezimea. / Când deasupra-le se-aude / răguşeala burghiului apropiindu-se, / mările dispar – fata morgana a închipuirii. / Atunci, deşertul le respiră, / născând fata morgana a oazelor / din drumurile noastre prin / neştiuturi.” („Mările subterane”) Întrebările revin, chinul neliniştilor spasmodic obsedante înfrunzeşte „proteguitor”, totul se condensează într-un fir de flamă, nevăzut pentru ochii lipsiţi de har şi iniţiere în solul indicibil al metafizicului. Poesis-ul se manifestă, din nou, ca o realitate coordonată de visul cu ochii deschişi, într-o lume de himere... „Ca picătura surprinsă, / lăsându-se în voia nestăpânitei puteri / a pământului care, ca un scamator, / o desprinde de pe ram / fără s-o atingă - / astfel e sfera perfectă / a adevărului uitării de sine / alunecând în aer, sorbit de bulgări, / mai uşor decât el însuşi. // Numai ploile năvalnice / încalcă această vrajă a legilor firii. / Golite, dezgolite, / ele nasc curcubeul – brăţara de neatins / a împăcării.” („Sfera perfectă”) În ansamblu, aria poematicii fischofiene implică o tensiune lirică neobişnuită, un spirit sfâşiat lăuntric într-o încleştare dinamică a propriilor sale energii, totul suportat cu un stoicism raţionalizat de sinele însuşi. Zodiacalii „fraţi-duşmani”, tăcerea şi cuvântul, care sălăşluiesc în fiinţa poetului, rămân prin vers în planul unei conştiinţe lucide, constituind însuşi miezul, însăşi esenţa ei antinomică. Între vorbire şi non-vorbire, între cuvântul semnificant şi tăcerea indecidabilă, universul poetic creat de Andrei Fischof defineşte tensiunea unei revelaţii a universului propriu, care capătă elocvenţă prin mesajele latente, ca o maree, susţinute de magnetismul fluenţei lirice din fiecare poem, din fiecare carte, ca dintr-o „boală învinsă” (Lucian Blaga). Obsedat de timp, discursul literar construit de scriitor deţine o uriaşă forţă integratoare. Vocea la persoana întâi, eul permanent vizibil al poetului se transformă deodată într-un inedit receptacol şi emiţător de fenomene trăite, percepute, imaginate. În enunţuri lirice cu undă de şoc, cu nuanţe neo-expresioniste, comportamentul existenţial din poezia cultivată de autor se face simţit ca un strigăt interior „asurzit de linişte”, o confesiune-strigăt a cuvântului-tăcere metamorfozat într-un cuvânt-vorbit ori a cuvântului-vorbit metamorfozat într-un cuvânt-tăcere. Aşa după cum spunea şi Vasile Voiculescu, „scrisul e o nuntă”, la fel cum e şi extazul dăruirii („Închinată-mi eşti”) ori uluirea tainelor eu-lui din iscarea semnificaţiilor sensului erotic, relevat ca un perpetuu act iniţiatic în ordinea gnoseologică a existenţei umane („Şi-atunci, pragul”). Prin cuvântul biruitor, Poezia primeşte girul izbânzii asupra efemerului, cotidianului, nesemnificativului. Încărcate ontologic, versurile se transformă uneori într-o reală „ars poetica”, în care autorul îşi proiectează căutările, zbuciumul, rolul orfic al alchimiei poetice în indefinibilul rezumat al marelui Cosmos... „Iubito, cum să ştiu dinainte / cum va arăta poemul nescris încă / dar zbătându-se în mine / ca febra fără leac / când veşmântul simţirilor / este îndoiala / iar podoabele îi sunt / florile de metal ale încrâncenării // pereţii poemului cum vor închide / între ei / ne-mbelşugatele iubiri / cum să ştiu eu dinainte / dacă fereastra întredeschisă / fi-va refugiu / sau îmbrăţişare // încotro va curge lava / la fiecare nouă izbucnire, / arse, poalele vulcanului / nu ştiu” („La o întrebare”)... sau: „Raţiunea e pasărea / făcând coroana copacului să tremure / sub greutatea ei cât o clipire. / Copacul însuşi, / proptit locului până va cădea mort / de trăznet, de secure, de aşteptări în van, / este simţirea. / Poetul e / dorul de acestea toate” („Postfaţă”). Tăcerea poetului rezultă şi dintr-o anumită „tabuizare a lucrurilor”, aşa după cum accentua Romul Munteanu, îndeosebi a unor sensuri pre-existenţiale. Relaţiile stabilite între aceste atitudini şi propensiuni poetice şi evenimentele realităţii se clădesc prin cuvântul generator de lumi multiple, superpozabile, în parte interşanjabile ori intersectabile. Un imens univers de semne devine matricea fiecărui poem („Dintre crengile insomniei”, „Mirosul cărţilor”, „Precum nevăzătorul”, „Memoria”, „Ca şi cum”, „Rondel”, „Nimic”, „Singura mea carte”), ca o continuă jubilaţie a cuvintelor prin carnea poetului. Piese de puzzle, silabele înlănţuite în poeme rotunde – aceste „nuci greu de spart pentru dinţii de lapte ai criticii”, după expresia lui Victor Ivanovici – devin exerciţii spirituale supreme, surprinse în momente de maximă intensitate. Edictul blagian se manifestă peren: „Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”. Prin cuvântul care este cogito-ul constantelor umbre, „lucrurile încep să semnifice”, spune Jean-Pierre Richard, „redobândindu-şi astfel fiinţa poetică, poeticitatea intrinsecă...” Şi universurile paralele, reveriile carteziene rămân esenţa intangibilă („Noli me tangere...”), indestructibilă, a magiei din plasma cuvântului, din spiralele arborelui sefirotic, în amprentele verbale ale poetului de neoglindit între oglinzi, de necuprins ca însuşi infinitul, cunoscut sub numele teluric de Andrei Fischof.

 PERSIDA RUGU