“UT PICTURA POESIS !”

MIHAIL NEMEŞ - Autoportret

motto:

... “mulţumit sufleteşte de realizări şi împliniri, am căutat

tot timpul să-mi fac datoria faţă de instituţia în care am crescut,

am muncit, am trăit şi am iubit-o, Opera Română – Cluj.

Urez din inimă acestei instituţii în prezent şi viitor, mari

realizări şi succese în slujba iubitorilor de artă şi frumos –

pentru o viaţă cât mai fericită a celor care ştiu să o aprecieze la

justa ei valoare...”

MIHAIL NEMEŞ, Cluj-Napoca, 29 iulie 2002.

Suflul cald, luminos, echilibrat în adâncul său mister, cu tentă neo-impresionistă, te întâmpină covârşindu-ţi sensibilitatea, învăluindu-te până la asimilare, magnetizându-ţi privirea cu marca talentului său plastic… Aceasta rămâne atmosfera fastuos trăită în faţa tablourilor pictorului şi scenografului clujean Mihail Nemeş (1 mai 1922, Boteni, Cluj – 15 iulie 2006, Cluj-Napoca).

Lumea pe care o prezintă autorul tablourilor expuse în atâtea şi atâtea expoziţii, în ţară şi în străinătate, lume iscată parcă dintr-o inimă caldă ca miezul de aur al soarelui, ne învăluie într-o notă mereu proaspătă, de rotunjime firească, zămislită într-un iezer de prea-plin sufletesc, precum o flacără de veşnicie împlinită real-miraculos în lacrima noastră. Cromatica vine din adâncurile vii ale unei viziuni artistice generoase, însetate de lumină, de cer, de infinit.

Natura, ca şi omul, sunt permanent într-o facere şi re-facere unitară, într-un dincolo adus hic et nunc, aproape de noi, în mod paradisiac. Până şi văzduhul e prins în clipa sa eternă de tăcut echilibru. În toate există un suspense al respiraţiei, produs nu de angoasa existenţială, ci de împlinirea întregului cel hărăzit cu sens, de credinţa devenită vizibilă, de convingerea stră-luminoasă că totul este împlinit, că viziunea e adusă la forma sa de puzzle re-întregit, de univers în forma sa conştient edenică.

Lumina izvorăşte din interior, un interior care se mută parcă în ochiul celui care priveşte, transfigurând pământul prin certitudinea mântuirii. Anxietatea dispare, risipită fără de urmă într-o linişte transparentă care inundă viaţa ce pulsează adânc între ramele tablourilor. Anotimpurile se perindă într-o curgere senină, precumpănind cele plenare vital, cele fără echivoc (verile, iernile).

O vară rotunjită în sine, împovărată uşor de culorile de început ale toamnei, legănată de vântul aducător de nori, se spulberă într-o lumină indicibilă...

Griul, cenuşiul ori maroniul peisajului sunt nuanţe (a se citi stări) perisabile, cotropite intrinsec de o ceţoasă lumină care se deschide privirilor tot mai mult, tot mai adânc, tot mai covârşitor.

Starea de forţă pe care o emană pânzele este indestructibilă. Ele te primesc prudent, cu o expectanţă stranie, care te determină să te laşi cuprins de jur-împrejurul lor în care, odată intrat, descoperi încet, încet, ca pe o tăinuită comoară, lumina de dincolo de forme. Ea este acolo şi ţi se relevă doar după ce te-ai strecurat printre celelalte culori, pe lângă toate tuşele de nuanţe, pentru a o găsi şi a o descătuşa din sine însăşi. Rareori îţi este dat să vizualizezi, să te „înfrupţi” ideatic şi afectiv dintr-o pictură care ţi se descoperă în trepte de adâncime spaţio-temporală, provocându-ţi stări emoţionale diferite, crescând în intensitate până la o contopire interioară cu tabloul. Acest fapt denotă o pictură vie, pe care o poţi cunoaşte aşa precum ai cunoaşte sufletul unui om, care ţi se dezvăluie în timpi diferiţi, în moduri diferite...

Anotimpurile sale se cheamă unul pe celălalt, într-o horă pământean-nepământeană. Totul se petrece ca într-o nouă geneză, în care puterea creatorului se face simţită din plin. Forţa sa ceresc-telurică, zămislitoare de neaşteptate lumi, de ţinuturi ferme, de pământuri pline de sevă, de înfrunzite văi şi înmiresmate dealuri, de orizonturi împlinite, dătătoare de rod, răzbate din fiecare pânză, a fiecărui anotimp.

“Iernile” mihailnemeşiene au puritatea primelor zăpezi… Senzaţia de prospeţime depăşeşte cadrul plastic, cuprinzându-te cu gingăşie în frăgezimea scârţâitoare şi pufoasă a unui omăt de început de lume. Îţi vine să atingi neaua, cu trăirea şi înfiorarea realului în epidermă. Ochiul, cucerit de răcoarea palpabilă, sesizează taina alunecării zăpezilor din tablou. Ninsorile sale au inefabilul şi, totodată, bogăţia şi densitatea purităţii de parcă din prea-plinul lor, mocnind imploziv, ar izbucni în noi, empatic, mugurii sevei de mâine.

Prospeţimea respiraţiei zăpezilor, “drumul spre iazuri”, mărginit de ape calme, de pante umbroase, de calde umbre cromatice, de un orizont sidefat în lumina cernută parcă printr-o sită de mătase, a amiezii, cărăruia şerpuită printre arbori înverziţi, ducând spre o zarişte albăstruie a orizontului vălurit de linia cerului cel îngemănat cu pământul, toate acestea devin teme picturale care îţi atrag magnetic privirea până la o completă absorbire în peisaj.

Alteori, o amiază caldă, de toamnă precoce, revarsă mestecenii într-un crâng…

Marea, cu bărcile trase pe nisip, deschide orizontul, dezmărginindu-ne…

Debordând vegetal, te atrag şi naturile statice, tablourile cu felurite flori (“Floarea-soarelui”, “Irişi”, “Buzdugani”, “Gura-leului”, “Trandafiri”, “Flori de câmp” ş.a.), îngemănate în felurite vase de lut, desprinse parcă din natura vie chiar în secunda anterioară privirii; îmbinate uneori cu planturoase fructe, ele exultă de vivacitate şi de o bucurie calmă, adâncită în sine asemenea unei dăruiri complete, impregnate de o aură a unei forţe tăcute, misterioase, venind din profunzimi neştiute, o forţă care, în pofida oricărei vitregii, nu piere nicicând. Este un mesaj intrinsec artei plastice a pictorului Mihail Nemeş, mesaj demn de a fi reţinut în această lume dominată de entropie. Florile, prin abundenţa lor de nesfârşită sevă generatoare şi susţinătoare de viaţă, emană mai multă certitudine, speranţă şi dăinuire decât atâtea şi atâtea umbre de amiază ori de seară gonite pe străzi de cavalcada sonoră a instabilităţii şi a vremelniciei.

Privirea sobră, uşor detaşată, dar atotcuprinzătoare şi înţelegător-lucidă din “Autoportret”, te urmăreşte de-a lungul drumeagului sufletesc al periplului plastic...

“Autoportretul în oglindă” redă o atitudine calmă, concentrată în sine, a autorului, cu penelul ţinut transversal pe linia pieptului, cu paleta de culori sprijinită odihnitor de cealaltă mână, cu privirea directă, învăluitor-adâncă, străpungându-ţi carcasa indiferenţei, până la a te atrage, convingător, într-un dialog mut, însă viu, fiinţial, cu atât mai bogat în semnificaţii, de dincolo de cuvinte…

Celelalte portrete, create de-a lungul anilor (“Portret de copil”, “Portret în tuş” etc.), completează galeria umană a spaţiului de graţie iscat din eterul artei, de către pictorul Mihail Nemeş.

Alte tablouri, printre care şi “În atelier”, induc privitorului atmosfera de lucru în care s-au ivit, discret şi parcimonios, dar atât de solar, aceste linii de forţă interioară şi de echilibru plastic. Tuşele imprimă veridicitate compoziţiilor, alcătuind realităţi suprapuse realităţii, înnobilate cu măreţie şi calm, prin puterea verbului demiurgic, profund creator, concretizat sui-generis în imagine.

Echilibrul constant, lumina perpetuă, fermitatea încrederii optimizante în viaţă, propensiunea continuă spre “excelsior”, sunt caracteristici de bază ale creaţiei plastice a pictorului Mihail Nemeş.

O tensiune inerentă marilor creaţii şi intrinsecă oricărei lumi terestre răzbate din adâncuri, domolită însă armonios şi înălţată aristocratic spre partea benefică şi luminoasă, aurorală, a existenţei umane.

Mihail Nemeş, pictor scenograf, absolvent al Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu”, din Cluj, promoţia 1948-1952, i-a avut ca profesori pe C. Bogdan, A. Ciupe, Romul Ladea, W. Wiedmann (“care a fost îndrumătorul său de bază, care l-a învăţat multe din tainele artei scenografiei”, după spusele autorului) ş.a. Fiind concomitent şi pictor şi scenograf, de-a lungul a 40 de ani de activitate artistică, alături de alţi colegi scenografi, cum erau Silviu Bogdan, Gh. Codrea, Valer Vasilescu ş.a., a cunoscut realizări de prestigiu, atât în Opera clujeană, cât şi în Teatrul clujean.

A realizat scenografia, decorul, viziunea costumelor, ale unui impresionant număr de spectacole, printre care s-au numărat şi următoarele montări de operă şi balet: 1954, “Rusalka”, A. S. Dargomâjski; 1955, “Mireasa vândută”, B. Smetana; 1962, “Răpirea din Serai”, W. A. Mozart; 1963, “Văduva veselă”, F. Lehár; 1964, “Pădurea vulturilor”, Tudor Jarda; 1964, “Pană Lesnea Rusalim”, Paul Constantinescu; 1967, “Manon Lescaut”, G. Puccini; 1967, “Giselle”, Petit Pas, A. Ch. Adam; 1967, “Pescuitorii de perle”, G. Bizet; 1973, “Horia”, Nicolae Bretan ş.a.

Ca montări de teatru, în perioada anilor 1956-1962, pot fi amintite, selectiv: “Doctor în filosofie”, B. Nuşici; “Oaspeţi nepoftiţi”, M. Stehlik; “Omul cu mârţoaga”, Gh. Ciprian; “Slugă la doi stăpâni”, Carlo Goldoni; “George Dandin (Soţul păcălit)”, J. B. P. Molière; “Dragostea Anei Berezko”, V. Postelnico; “Misterul de la Hotel Poiana”, Ion Atanasiu, S. Rudeanu; “Conştiinţa furată”, T. Buşecan; “Filumena Marturano”, Eduardo De Filippo; “Domnişoara Nastasia”, G. M. Zamfirescu; “Suflete de hârtie”, Donovici; “O scrisoare pierdută”, I. L. Caragiale; “Hotel Astoria”, Stein; “Mireasa desculţă”, Sütö Andras; “Vulpea şi strugurii”, G. Figueiredo; “Nunta lui Figaro”, Pierre Beaumarchais; “Partea leului”, Constantin Teodoru; “Titanic Vals”, Tudor Muşatescu; “Dragoste târzie”, A. N. Ostrovski; “Surorile Boga”, H. Lovinescu; “Fiul rătăcitor”, Z. Ranet; “Omul care aduce ploaia”, Richard Nash; “Nevestele vesele din Windsor”, W. Shakespeare; “Moartea lui Tarelkin”, A. V. Suhovo-Kobîlin; “O nuntă mare”, N. Simon; “Mizerabilii”, V. Hugo; “Chef boieresc”, M. Zsigmond; “Un musafir picat din cer”, S. Karoly; “Tache, Ianke şi Cadâr”, V. I. Popa; “Ecoul îndepărtat”, Sava Golovanski; “Umiliţi şi obidiţi”, A. N. Ostrovski; “Celebrul 702”, Alexandru Mirodan; “Neamurile”, Teofil Buşecan; “Vicleniile lui Scapin”, J. B. P. Molière; “Maria”, V. Iosif; “Băieţii veseli”, H. Nicolaide; “Corb la corb nu scoate ochii”, A. N. Ostrovski, “Mi se pare romantic”, Radu Cosaşu ş.a.

A perfectat scenografia pentru zece spectacole la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca (1974-1982), precum şi pentru 32 piese clasice şi contemporane la Teatrul de Stat din Turda (1956-1962), judeţul Cluj.

Comentarii critice elogioase i-au fost aduse, în presa de specialitate a vremii, de către Emiliu Dragea (1964), Enea Borza (1968), Mircea Ţoca (1986), Negoiţă Lăptoiu (1999) şi mulţi alţi critici şi istorici de artă plastică, din ţară şi din străinătate.

Pictorul şi scenograful Mihail Nemeş a participat la numeroase expoziţii de grup şi personale: Cluj (1947, 1975), Bistriţa-Năsăud (1973), Dej (1980), la expoziţiile judeţene de artă plastică ale Filialei U.A.P. Cluj (1955-1965; 1982-1989), fiind membru al U.A.P din România, Filiala Cluj. De asemenea, a fost prezent, repurtând un succes deosebit, la expoziţiile de scenografie, atât la cele cu caracter local, Cluj (1969, 1975, 1976), cât şi la cele cu caracter republican, Bucureşti (1970-1980). Din anul 1982, este prezent la expoziţiile anuale ale grupului de la Calica, deschise la Casa Universitarilor, din Cluj-Napoca.

În anul 1990, a pictat, în Paris, Capela Misiunii Greco-Catolice, la sfinţirea căreia au participat mari personalităţi oficiale, ale vremii, din Franţa şi România.

Numeroase lucrări de pictură ale lui Mihail Nemeş sunt păstrate în colecţii muzeale şi de stat din Cluj-Napoca, Bucureşti, Turda, Bistriţa-Năsăud, Dej, Tulcea etc., precum şi în colecţii particulare din România, Franţa, Italia, Spania, Elveţia, S.U.A., Germania, Ungaria, Canada, Chile ş.a.

Distins, de-a lungul vieţii, cu numeroase premii, diplome, ordine, decoraţii şi medalii, scenograful şi pictorul Mihail Nemeş s-a bucurat şi de primirea Trofeului “Lya Hubic”. Oameni de aur ai operei, în anul 2003. Tot în acelaşi an, a fost distins cu Ordinul Naţional “Pentru Merit” în Grad de Cavaler, 2003.

În semn de recunoaştere a contribuţiei excepţionale în profilarea culturii artistice a generaţiilor de studenţi clujeni, pentru prestigioasa carieră artistică şi didactică, în ţară şi peste hotare, prin care s-a contribuit la creşterea prestigiului şcolii româneşti, Senatul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, sub conducerea Preşedintelui Andrei Marga şi a Rectorului Nicolae Bocşan, în şedinţa desfăşurată în data de 1 martie 2005, i-a conferit lui Mihail Nemeş titlul de “Profesor Honoris Causa” al Universităţii clujene.

Universul plastic al lui Mihail Nemeş se constituie într-un întreg palpitând de viaţă, de putere demiurgică şi căldură umană, de rafinată expresivitate artistică. Drumurile care se deschid în tablourile sale sunt cărări proteguite de un Duh sacru şi sacralizant… “şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor…” (Geneza I, 2).

O armonie adâncă, întru sine, se desprinde din marele Har, reflectându-se în tot, în toţi şi în toate, o armonie între sine şi lume, între sine şi ceilalţi, o căutare şi o regăsire a echilibrului existenţial primordial.

PERSIDA RUGU

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Lexiconul artiştilor români contemporani, Editura Genesis-Tipo, Cluj-Napoca, 1998, p.186.

Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. III, Editura ARC 2000, Bucureşti, 2000, p. 135.

Opera Naţională Cluj-Napoca. Cluj-Napoca National Opera, Prezentare/ Presentation, Editura şi tipografia Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002.

Cataloage de expoziţii, interviuri etc.