PELERINII DIN OASIS

„Nu departe de vechea Porta Capena,se înalţă astăzi
o capelă modestă cu o inscripţie aproape ştearsă:Quo vadis, Domine?”

Henryk Sienkiewicz, „Quo vadis”

PREGENEZĂ

„Ta panta rhei...”

Heraclit din Efes

deşertul e sunetul rămas între priviri

când fântâna podul s-au ascuns într-o singură aripă

noaptea a intrat victorioasă în cetate

acoperind ecoul trâmbiţelor

aşteptarea s-a dovedit a fi acelaşi prag flămând

semn de întrebare

chinuit de setea ghilotinei

atunci respiraţia zorilor a lunii a vântoaselor

se întoarce împotriva propriei respiraţii

secătuindu-o de zbor şi tăcere

dăruindu-i cupa de cucută

ca pe-o medalie de bronz

din care iubirea soarbe focul adânc pierdut

între laurii zeilor

LUNI

Sălbăticiuni ascunse pândesc răscrucea tăinuită

gheare colţi priviri ucigaşe

tălpile goale sângerează între pietre şi spini

e alb sângele smuls din aripa îmbrăţişării

alb şi tăcut

nu-şi recunoaşte întoarcerea

de parcă solzii albaştri ai pădurii

i-ar fi aruncat o umbră peste trecut

umbră de-omăt sfâşiată de hienele scorpiilor

umbră de jar chinuită de neiubire

umbră de moarte

sălbăticiuni ascunse pândesc răscrucea tăinuită

respiraţia mea taie cărare până la îngerii

care păzesc bacul

MARŢI

Marţi cerşetori bat la uşă stau la colţurile străzilor

păsări rătăcite pe balta neliniştii

lângă mlaştina zgomotelor de zgură

zvonuri de vânt

răpăit de ploi căzute ca o tobă

flaşnete în urechea trecătorilor

ard lumânări lucarne deschise

ochiul dinlăuntru tresare înspăimântat o clipă

durerea strigă se lipeşte de noi

vâscoase atingeri de melc

ne împiedică paşii

lipiţi deodată de trotuare

fulger săpat în inima fără de merinde

în fiecare dintre noi sufletul e un cocostârc

cerşetor la porţile fără lacăte

de la cotitura cerului

MIERCURI

În mine zace liniştea mării frământate de vânt

furtuna cu spuma-i amară mi-a intrat în sânge

pe flăcări am dansat toată noaptea

inima mea a păstrat miros de jăratec

din vifor de nisip te-am plăsmuit

săgeţi de mac au frânt

negre

abisuri

în plămada oaselor te port

şi taină mi-e ţărmul

ascunsă uimirea

năvalnic şuvoiul de lavă

cuţitul din lacrimi

un strigăt

„Ephrata”

JOI

Absenţa e spirala în care am fost învelită înainte de naştere

linţoliul pe care l-am cumpărat

la vama intrării în lume

rug

neatins de frontiera visului adâncită în fapte

ierburi zăpezi

absenţa e văzduhul în care te simt

culegându-mi silabele strigătului din

care se clădeşte numele tău

e sângele clocotind la atingerea-ţi

viscere sfâşiate foşnetul pielii

seve arome năvodul în care te-adun

absenţa

eşafodul nostru de fiecare zi

piatră a lunii din şarpe de foc

solstiţiu pierdut

când liziera încă necoaptă a frunzei

îmi răstălmăceşte carnea printre semnele trecerii

VINERI

Singurătatea

e masa la care aştept în fiecare zi

vis de lut împrejmuindu-mi gleznele

sosire niciodată plecată

plecare niciodată sosită

singurătatea e fereastra din care privesc

piaţa acoperită de păsări

tăcerea statuilor

peste care se aşează uitarea

singurătatea e îngerul cel nou

pe care vipere acvile tritoni l-au adunat

mireasmă de ambră

în trupul meu

de parcă l-ar fi aşternut peste cruce

SÂMBĂTĂ

Lumina din lumina sângelui tău mă ţese

mă-nvăluie mă ucide

lumina din oasele tale mă vertebrează din nou

de parcă ochii mei abia

acum

ar învăţa culoarea esenţei

mângâierea ta salamandră albastră

de coacăze şi muguri de pădure

mi-e descânt şi plasmatică platoşă

prinsă dinainte şi dincolo de carne

cuvânt jăratec şi tâlcuire

bufniţei de pe umărul lunii

mareea tăcerii albastră clepsidră

mă soarbe – resoarbe

precum oceanul de la picioarele tale

clopot adânc în dangăt albastru

de rugă sfâşietoare catapeteasmă absentă

albastra mea dragoste

DUMINICĂ

Dincolo de noi s-au ţesut toate ploile

grote s-au destrămat

ceasurile şi-au oprit pulsul

păşim

peste cioburi de timp

scântei ale ferestrei din rotondă

mâinile noastre

liane împletite cu săbii

cu faguri

se-adună tot mai strâns

peste trup

până la completa dăltuire

a unei singure umbre

ZIUA A OPTA

„... şi praful din praf şi viaţa din

viaţă şi somnul

din somn...”

(„Scrisori necunoscute”, 37)

cuvinte săgeţi rădăcini pentru vulturi

fiinţe din geneza trecută se mişcă fără de vedere

în grădinile insulei

sirenele încă mai adastă umbra lui

Ulisse

adâncirea în sine

arma secretă a celui mal-aimé/ trop-aimé

ţărmul plin de paşi care îşi caută norul

semnul cocorului rănit

aceleaşi trepte

pământul se frânge în aşchii de foc

privirea nu îl mai poate cuprinde

constelaţiile iscate din haos

zămislesc găuri negre ale timpului

scara se pierde printre oglinzile sângelui şi tace

fiara din vis

în lumină înfrunzesc pe neaşteptate

cele şapte braţe ale inimii

PERSIDA RUGU